„Pescuitorii de perle” (PASEK 1958)

Scriitorul ceh Mirko Pasek (1910-2002) a publicat în 1958, în timpul regimului comunist din Cehoslovacia, povestirea Pescuitorii de perle. Trasnsmisă oral până azi în comunitățile de pescuitori de perle din Marea Roșie, forma scrisă a povestirii este marcată ideologic de perioada și statul în care a fost scrisă. Acțiunea cărții, bazată pe fapte reale, se petrece în anii 1896 și 1913 pe țărmurile african și arab ale Mării Roșii.
Personajul principal, adolescentul somalez Saffar, poreclit El Seif (Sabia), era un pescuitor de perle. El practica această periculoasă meserie pentru care primea sume derizorii de la șeicul Ali Said. Stăpân al insulelor Dahlak din largul coloniei italiene Eritreea, situată pe țărmul african al Mării Roșii, Said era proprietarul unui vas  de 20 de tone, care servea ca bază bărcilor de pe care se scufundau tinerii pescuitori de perle localnici.
Povestea începe în 1896 cu moartea scufundătorului Aussa, în urma unei puternice hemoragii provocate de tăierea unui braț de o uriașă scoică tridacne. Pentru perla găsită de acesta Said a plătit căpitanului și secundului doar 60 de libre, din care a oprit 20 de libre pentru chiria vasului. Cei doi și-au împărțit pe ascuns banii, căpitanul oprindu-și 26 de libre, iar secundul 13 libre, libra rămasă fiind împărțită celor 11 scufundători. Aceștia au acceptat moartea lui Aussa și sumele infime ca pe niște momente ale unei vieți de credincios musulman dominată de voința absolută a lui Allah (Inșallah).
Sirianul Babelon, reprezentant priceput al unei firme pariziene Rosemau din domeniul prelucrării și comerțului de pietre prețioase, a încercat să cumpere cele 96 perlele strânse de Said. Cunoscut și ca Stăpânul perlelor, Said avea o pasiune obsesivă pentru pietrele prețioase și de aceea a refuzat sumele fabuloase oferite de sirian. La scurt timp nevasta i-a născut moșetnitorul mult așteptat, dar acesta avea constituție foarte fragilă, fiind botezat Abdallah (Robul Domnului).
Acțiunea continuă în anul 1913. Încercând să-l apere pe scufundătorul Raskalla, care ascunsese o perlă în gură și fusese descoperit de căpitan, Saffar surprinde neobservat momentul în care Said îi plătea pe cei doi șefi pentru cea de a 117 a perlă de foarte mare valoare intrată în colecția sa. Căpitanul și secundul încearcă ca de obicei să-i păcălească pe scufundători cu o sumă mică, dar Saffar, sub un impuls neașteptat, le cere celor doi să rostească rugăciunea sfîntă „fatha” ca dovadă că spuneau adevărul. Pescuitorii de perle asistă cu uimire la acest moment neașteptat, dar faptul că șefii îndeplinesc ritualul aparent netulburați în pofida minciunii acoperite, provoacă un puternic cutremur interior în sufletul inocentului Saffar. În urma conflictului cu căpitanul și secundul el fuge rănit, iar Raskalla este pedepsit prin tăierea unei mâini.
Saffar intră în serviciul grecului Popastratos, un nou concurent pentru Babelon în comerțul local cu perle. Popastratos încearcă și el fără succes să-i cumpere perlele lui Said, dar ca un negustor cu spirit de observație, remarcă faptul că pentru Abdallah perlele erau doar un mijloc de a obține banii care-i lipseau pentru distracții.
Babelon acționează mai repede și-l ia pe Abdallah sub „protecția” sa, asigurându-i cu documente banii necesari pentru o viață de huzur în schimbul perlelor neprețuite pe care acesta le va fi moștenit la moartea tatălui său.
În slujba lui Popastratos, Saffar îl cunoaște pe egipteanul alfabetizat Hamid, care-l ajută să învețe să citească și să intre astfel în lumea cunoașterii raționale.
Între timp, la un moment în care căpitanul și secundul fuseseră și ei plătiți de Said mai prost decât se așteptau, cei doi acordă scufundătorilor doar un bănuț la doi oameni. De data aceasta pescuitorii de perle se revoltă și cer din nou rostirea rugăciunii „fatha”, de data această într-o atmosferă foarte tensionată. Căpitanul și secundul repetă scena de pe vremea lui Saffar, dar evenimentul este întrerupt de declanșarea unei puternice furtuni în timpul căreia căpitanul este înghițit de mare, fapt pe care scufundătorii îl interpretează ca fiind voia lui Allah.
Popastratos, care cumpărase din provincia otomană Yemen  cantități mari dintr-o plantă halucinogenă, îl invită pe Abdallah sub pretextul sărbătoririi zilei regelui Greciei. Cu această ocazie, Abdallah devine dependent de el khat și își distruge total sănătatea firavă în casa grecului. Temător ca nu cumva fiul să nu moară înaintea tatălui, Popastratos îl otrăvește pe Said cu ajutorul unui vraci localnic. Dar spre surpriza sa, când îi aduce lui Abdallah vestea cea mare a morții tatălui său, inima fiului cedează și moare și el. Ca  urmare, Popastratos aleargă la concurență cu Babelon să-i ducă vestea următorului moștenitor al  perlelor, cumnatului lui Said, săracul Aziz. Cei trei merg acasă la Said pentru a pune stăpânire pe vasul de cristal în care Said își ținea perlele în apă de ploaie curată, dar vasul dispăruse împreună cu Bașir, valetul lui Said. Aziz închiriază un vas pentru a-l urmări pe cont propriu pe Bașir, dar este urmărit la rândul lui de Popastratos și Babelon cu vasul grecului. Cei doi scufundă vasul lui Aziz printr-o ciocnire intenționată și aruncă vina asupra lui Saffar, care este închis în orașul-port Massava. Popastratos și Babelon continuă urmărirea lui Bașir până la portul Aden, colonie strategică britanică pe coasta yemenită din sud-vestul Peninsulei Arabe. Aici, Babelon îl deconspiră  autorităților britanice pe Popastratos ca fiind spionul german Erik Leeb, venit să furnizeze arme beduinilor arabi. Franța și Marea Britanie erau aliate din 1904 împotriva Germaniei, fapt care va contribui la declanșarea Primului Război Mondial în 1914. Ca urmare, poliția britanică îl arestează pe Leeb și Babelon, scăpat de concurență, îl găsește pe Bașir într-un han din Aden și obține perlele de la acesta, amenințându-l că-l va denunța și pe el britanicilor ca un complice al germanului. Aflând că Saffar, ajutat de Hamid, evadase și îl căuta, Babelon pleacă portul Makalla de pe țărmul sudic al Peninsulei Arabe.
De fapt, Saffar se întorcea la tovarășii săi scufundători, comandați de alt căpitan. El îi instigă la revoltă, convingându-i că în urma deceselor lui Said, Abdallah și Aziz, vasul le aparține, fiind plătit prin munca lor îndelungată. El Seif  le subliniază descoperirea meditațiilor sale și anume că adevărata voință a lui Allah este ca oamenii să trăiască, să trăiască fericiți și săvârșind fapte bune. Saffar le propune să abandoneze pescuitul perlelor, deoarece pietrele prețioase reprezentau o o ispită aducătoare de moarte, și să trăiască din pescuitul peștilor. Scufundătorii încep o nouă viață, dar secundul, care reușise să fugă, s-a întors cu un alt cumnat moștenitor al lui Said și cu forțele de ordine. Autoritățile reprimă revolta și îi deportează Saffar și Hamid pe îngrozitoarea insulă Omonom, patria muștelor. Saffar moare cu convingerea că succesul următoarei revolte va fi asigurat de organizarea rezultată prin participarea unui număr mult mai mare de oameni cu o gândire deschisă de știința de carte...
În epilogul celor șase părți ale povestirii scrise, Babelon obține acceptul firmei sale pentru întoarcerea sa în Europa ca urmare a reușitei „afacerii” cu perlele lui Said. Dar în timp ce își aștepta înlocuitorul în portul Massava, un câine turbat îl mușcă de picior și moare în chinuri groaznice, capul său luând chipul omenesc al unei hiene, cu o „expresie dezgustătoare, flămândă, de lăcomie murdară...”
Textul se încheie cu următorul paragraf rezumativ caracterizat de o tentă de mesianism laic stângist: „O povestire despre un om dintre ai lor, despre El Seif, care a venit să le dea libertatea și demnitatea umană, o poveste care spune că El Seif se va întoarce cîndva aducînd cu el dreptatea, care e prea mare și prea sfîntă spre a se stinge odată cu omul.”


SURSA
Mirko Pasek, Pescuitorii de perle, trad. M. Ionescu-Nișkov, edit. Ion Creangă, București, 1983,  127 p.

Religie și societate în civilizația arabă musulmană la confluența secolelor XIX și XX (PASEK 1958)

< (...) 
Nachuda*  ridică mîinile spre cer:
-Prost am brodit-o, oameni buni. Inșallah. Din voia lui Allah.
Serindj**-ul se scărpina cu răzuitoarea, avînd pe față o expresie de adîncă durere.
-Said n-a găsit că perla-i frumoasă. Ne-a dat numai douăsprezece libre, spuse el mîhnit.
Atunci se sculă Saffar, împins parcă de un val puternic de curaj. Nici el nu înțelegea cum, dar simțea valul acela care sălta în inima lui, în lăuntrul lui, plin de spuma unei mari indignări.
-Mințiți! V-a dat mai mult!
-O, barkale***! răcni serindj-ul, negăsind în furia lui decît acest vechi cuvînt folosit de saladini.Se apropie cu un pas de Saffar.
Saffar îngenunche.
-Recitați „fatha”****, strigă el.
Serindj-ul se opri, pur și simplu uluit.
-Spuneți „fatha”, repetă Saffar.
-Așa e, spuneți „fatha”! se entuziasmă și Șoa, țîșnind de la locul lui.
-Spuneți „fatha”! strigară și oamenii. Rîdeau. Le plăcea ideea că nachuda cu serindj-ul trebuiau să jure pe vorbele sfinte pentru cinstea lor.
-Rostiți „fatha”!
Hagiul***** Șere și Ben Abdi stăteau muți. Se uitau unul la altul. Se întîmplase un lucru nemaiauzit... Dar nu puteau refuza , alminteri ar fi dat de bănuit.
-Hai, spuneți „fatha”! murmurau oamenii. Se maimuțăreau. Capetele lor mari, negre, se legăneau nebunește.
Saffar începu, domol, să recite cuvintele sfinte, punînd în ele întregul său suflet.
Atunci îngenuncheară hagiul Șere cu Ben Abdi, alăturîndu-i-se cu glasuri întărîtate.
Ochii lui Saffar se holbară, urmărind mișcarea gurii  lor, în timp ce propriul său glas scădea, ca și cum s-ar fi stins...
Ceva se frînse într-adevăr în Saffar: ceva foarte important din ființa lui. Credința lui naivă, oarbă, se clătina. Era îngrozitor. Avea senzația că privise deodată undeva unde nu trebuia  niciodată să se uite, era ca și cum văzuse partea din spate a unui lucru mare, misterios, solemn... Căci serindj-ul și nachuda spuneau „fatha”, și totuși furaseră. Și uite că nu se întîmpla nimic, din cer nu pogorîse nici un înger, nu căzuse nici un fulger, nu se auziseră glasuri cumplite, suprapămîntești, nimic, absolut nimic... Nachuda și serindj-ul nici nu se temeaude asemenea lucruri. Spuneau „fatha” nu din teamă, ci din mînie. Furia îi cutremura. Apoi rugăciunea se sfîrși.
Se ridicară.
Se ridică și Saffar. Fruntea sa înaltă era încrețită precum lutul.
-Ați jurat strîmb! Și l-ați hulit pe Allah! strigă Saffar. V-am văzut la Said. Hoților! Fakich!
Ben Abdi se aruncă asupra lui. Saffar îi scăpă, sărind peste bordul vasului. Mai ridică o dată capul, repetînd de jos:
-Fakich! Fakich!
Ceva îl lovi puternic în frunte - era un cuțit pe care serindj-ul îl aruncase după el, în oarba sa furie.
Nici nu se sinchisi.
-Fakich! strigă cu puteri sporite. Hoți blestemați! Mincinoși!
Apoi plecă.
(...)
Oamenii însă tot nu înțelegeau și începu o mare gălăgie, cu strigăte care încetară abia cînd glasul lui Ben Abdi tună asurzind totul:
-Tăcere, turmă de berbeci! ”Un ban la doi oameni”, așa a zis nachuda! N-auziți, mărginiților, mocofanilor, oare marea v-a sfredelit urechile?! Și mulțumiți lui Allah, și fiți fericiți că aveți măca ceva! Ce am eu, ce are nachuda? Numai cele douăsprezece guri ale voastre nesătule, alminteri nimic...
-Spuneți „fatha”! strigă atunci cineva.
Era Șoa, care îndrăznise să strige, ghemuit după trupurile celorlalți.
-Nachuda și serindj-ul, furioși, se uitară în jur. Dar la acel strigăt se alăturară toți oamenii, și nu cu veselie, nici jumătate în glumă ca odinioară, atunci cînd Saffar le dăduse exemplul, ci amenințător, stăruitor, cu o insistență suspicioasă:
-Spuneți „fatha”! Da, jurați!
-Mincinoșilor! strigă în mijlocul larmei Șoa, ascunzîndu-și  mereu capul.
Furtuna de glasuri creștea, iar ochii lui nachuda țopăiau, împungînd ici și colo, dar găsind numai mînie pretutindeni...
Atunci îngenunche - a doua oară în viața lui - pentru ca, împreună cu serindj-ul, să jure în fața scufundătorilor sărmani că nu furase. Și recitînd cu voce tare cuvintele sfinte, revărsa în sinea lui blesteme infernale asupra primulu pescuitor căruia îi venise în minte să fie puși să jure și superiorii, asupra lui Saffar, asupra netrebnicului căruia, din păcate, cuțitul aruncat neîndemînatic de Ben Abdi îi atinsese numai fruntea.
Păru că „fatha” acționa precum uleiul turnat pe o rană sau pe marea cuprinsă de furtună; oamenii tăcură, rugîndu-se de asemenea.
(...)
-Pescuitori de perle, v-am adus fericirea! strigă, și glasul lui răsună ca un metal strălucitor, căci era plin de entuziasm și de încredere. V-am adus libertatea. Sînteți stăpînii acestui vas!
-Ali Said e stăpînul lui! izbucni nachuda, uitînd în tulburarea lui că Ali Said murise.
-Ali Said s-a dus, îi aminti El Seif. Nu mai e nici Abdallah. A murit și Aziz. Vasul e al vostru, oameni buni!
Ben Abdi rîse silit; nu avea cu sine răzuitoarea și parcă îi lipseau mîinile.
-Luați vasul și o să fie un furt întreit!
-L-ați plătit de-o sută de ori! strigă El Seif oamenilor, care se holbau unul la altul. Așadar, de-o sută de ori e al vostru. Toți cărora le-a aparținut sînt morți. E al vostru, vă spun! Aveți nevoie de el mai mult decît oricine, aveți nevoie de el spre a putea trăi omenește. Vasul e al vostru! Ați fost sclavi, dar nu mai sînteți și nu veți mai fi niciodată, dacă nu vreți. V-ați scufundat în adîncurile mării, dar perlele le-a adunat Said...
-Le-a plătit! țipă nachuda.
-Da. Dar ție. De ce coboară oamenii ăștia în mare? Și de ce nu au și ei perle?
-Inșallah, zise Ben Abdi  simplu. Așa e voia lui Allah.
-Nu-i așa voia lui Allah! strigă El Seif. Nu este și niciodată n-a fost!...
-Ha, îl auziți! Renegatul, cîinele necredincios! izbucni nachuda. Hulește pe Atotputernicul!
-Taci! îl întrerupse El Seif, dar glasul îi tremura. Cuvintele lui nachuda atinseseră crud lucrul cel mai adînc înrădăcinat în el, ceea ce moștenise de la generații de strămoși, ceea ce pînă nu demult fusese singurul conținut al vieții sale sufletești, unica explicație a lumii și a orînduielilor sale, singura învățătură, tot ce era frumos și înspăimîntător, toată știința, toată poezia, credința lui. Acea credință medievală trăia în el și nu putea scăpa de ea. Dealtfel nici nu dorea, fiindcă se temea, fiindcă era un om legat de pămîntul pe care se născuse, de atmosfera pe care o respirase, de epoca în care crescuse și care aici, pe aceste meleaguri sălbatice, îndepărtate, avea încă un caracter de ev mediu.
De aceea se clătină sub lovitura nemiloasă a vorbelor lui nachuda, care știa unde țintește.
-Taci! zise iar. Între timp își revenise. Știa că merge pe calea dreptății, iar frica îl părăsise. Minți! Sînt credincios! adăugă el pătimaș. Cred atît de adînc, încît niciodată n-am pîngărit sfînta „fatha”, ca tine, oh, blestematule! Știu, de asemenea, că v-am adus adevărul. Ascultați-l. Ridică amîndouă brațele. Ochii îi aruncau flăcări. Avea să rostească acum cele la care atît de temeinic cugetase. Allah are o singură dorință: să trăim. Pentru asta ne-a creat. Și să fim fericiți. Și pentru aceasta ne-a creat. A sădit în noi foamea, dar nu e voința lui să murim de foame; de aceea ne-a dăruit peștii, ca să-i pescuim și să-i mîncăm. Am fost în închisoare, dar n-a fost voința lui Allah să pier acolo; mi-a dat mîini și m-am eliberat - este și asta o împlinire a voinței lui Allah.
El Seif întinse mîinile spre oameni:
-Orice lucru bun ați îndeplini e voința lui Allah, se cheamă voința lui! Numai de fapte se ține seama...
(...)
.>

SURSA
Mirko Pasek, Pescuitorii de perle, trad. M. Ionescu-Nișkov, edit. Ion Creangă, București, 1983, p. 41-42, 64,  107-109.

Note M. T.
*nachuda=Căpitanul arab  al unui vas cu pânze de 20 tone, folosit în Marea Roșie ca navă-bază pentru bărcile pescuitorilor de perle.
**serindj=Secundul lui nachuda
***barkale=„Fără perne”, terrmen peiorativ echivalent cu vagabond sau cerșetor, cu care saladinii, negustorii arabi din regiunea Mării Roșii, îi denumeau pe ceilalți oameni.
****fatha=Rugăciune sfântă care precede începerea oricărei activități.
*****hagi=Termen cu  care erau denumiți credincioșii musulmani care efectuaseră pelerinajul la orașul sfint Mecca, azi partea a regatului Arabia Saudită.