<
(...)
Nachuda* ridică mîinile spre cer:
-Prost am brodit-o, oameni buni. Inșallah. Din voia lui Allah.
Serindj**-ul se scărpina cu răzuitoarea, avînd pe față o expresie de adîncă durere.
-Said n-a găsit că perla-i frumoasă. Ne-a dat numai douăsprezece libre, spuse el mîhnit.
Atunci se sculă Saffar, împins parcă de un val puternic de curaj. Nici el nu înțelegea cum, dar simțea valul acela care sălta în inima lui, în lăuntrul lui, plin de spuma unei mari indignări.
-Mințiți! V-a dat mai mult!
-O, barkale***! răcni serindj-ul, negăsind în furia lui decît acest vechi cuvînt folosit de saladini.Se apropie cu un pas de Saffar.
Saffar îngenunche.
-Recitați „fatha”****, strigă el.
Serindj-ul se opri, pur și simplu uluit.
-Spuneți „fatha”, repetă Saffar.
-Așa e, spuneți „fatha”! se entuziasmă și Șoa, țîșnind de la locul lui.
-Spuneți „fatha”! strigară și oamenii. Rîdeau. Le plăcea ideea că nachuda cu serindj-ul trebuiau să jure pe vorbele sfinte pentru cinstea lor.
-Rostiți „fatha”!
Hagiul***** Șere și Ben Abdi stăteau muți. Se uitau unul la altul. Se întîmplase un lucru nemaiauzit... Dar nu puteau refuza , alminteri ar fi dat de bănuit.
-Hai, spuneți „fatha”! murmurau oamenii. Se maimuțăreau. Capetele lor mari, negre, se legăneau nebunește.
Saffar începu, domol, să recite cuvintele sfinte, punînd în ele întregul său suflet.
Atunci îngenuncheară hagiul Șere cu Ben Abdi, alăturîndu-i-se cu glasuri întărîtate.
Ochii lui Saffar se holbară, urmărind mișcarea gurii lor, în timp ce propriul său glas scădea, ca și cum s-ar fi stins...
Ceva se frînse într-adevăr în Saffar: ceva foarte important din ființa lui. Credința lui naivă, oarbă, se clătina. Era îngrozitor. Avea senzația că privise deodată undeva unde nu trebuia niciodată să se uite, era ca și cum văzuse partea din spate a unui lucru mare, misterios, solemn... Căci serindj-ul și nachuda spuneau „fatha”, și totuși furaseră. Și uite că nu se întîmpla nimic, din cer nu pogorîse nici un înger, nu căzuse nici un fulger, nu se auziseră glasuri cumplite, suprapămîntești, nimic, absolut nimic... Nachuda și serindj-ul nici nu se temeaude asemenea lucruri. Spuneau „fatha” nu din teamă, ci din mînie. Furia îi cutremura. Apoi rugăciunea se sfîrși.
Se ridicară.
Se ridică și Saffar. Fruntea sa înaltă era încrețită precum lutul.
-Ați jurat strîmb! Și l-ați hulit pe Allah! strigă Saffar. V-am văzut la Said. Hoților! Fakich!
Ben Abdi se aruncă asupra lui. Saffar îi scăpă, sărind peste bordul vasului. Mai ridică o dată capul, repetînd de jos:
-Fakich! Fakich!
Ceva îl lovi puternic în frunte - era un cuțit pe care serindj-ul îl aruncase după el, în oarba sa furie.
Nici nu se sinchisi.
-Fakich! strigă cu puteri sporite. Hoți blestemați! Mincinoși!
Apoi plecă.
(...)
Oamenii însă tot nu înțelegeau și începu o mare gălăgie, cu strigăte care încetară abia cînd glasul lui Ben Abdi tună asurzind totul:
-Tăcere, turmă de berbeci! ”Un ban la doi oameni”, așa a zis nachuda! N-auziți, mărginiților, mocofanilor, oare marea v-a sfredelit urechile?! Și mulțumiți lui Allah, și fiți fericiți că aveți măca ceva! Ce am eu, ce are nachuda? Numai cele douăsprezece guri ale voastre nesătule, alminteri nimic...
-Spuneți „fatha”! strigă atunci cineva.
Era Șoa, care îndrăznise să strige, ghemuit după trupurile celorlalți.
-Nachuda și serindj-ul, furioși, se uitară în jur. Dar la acel strigăt se alăturară toți oamenii, și nu cu veselie, nici jumătate în glumă ca odinioară, atunci cînd Saffar le dăduse exemplul, ci amenințător, stăruitor, cu o insistență suspicioasă:
-Spuneți „fatha”! Da, jurați!
-Mincinoșilor! strigă în mijlocul larmei Șoa, ascunzîndu-și mereu capul.
Furtuna de glasuri creștea, iar ochii lui nachuda țopăiau, împungînd ici și colo, dar găsind numai mînie pretutindeni...
Atunci îngenunche - a doua oară în viața lui - pentru ca, împreună cu serindj-ul, să jure în fața scufundătorilor sărmani că nu furase. Și recitînd cu voce tare cuvintele sfinte, revărsa în sinea lui blesteme infernale asupra primulu pescuitor căruia îi venise în minte să fie puși să jure și superiorii, asupra lui Saffar, asupra netrebnicului căruia, din păcate, cuțitul aruncat neîndemînatic de Ben Abdi îi atinsese numai fruntea.
Păru că „fatha” acționa precum uleiul turnat pe o rană sau pe marea cuprinsă de furtună; oamenii tăcură, rugîndu-se de asemenea.
(...)
-Pescuitori de perle, v-am adus fericirea! strigă, și glasul lui răsună ca un metal strălucitor, căci era plin de entuziasm și de încredere. V-am adus libertatea. Sînteți stăpînii acestui vas!
-Ali Said e stăpînul lui! izbucni nachuda, uitînd în tulburarea lui că Ali Said murise.
-Ali Said s-a dus, îi aminti El Seif. Nu mai e nici Abdallah. A murit și Aziz. Vasul e al vostru, oameni buni!
Ben Abdi rîse silit; nu avea cu sine răzuitoarea și parcă îi lipseau mîinile.
-Luați vasul și o să fie un furt întreit!
-L-ați plătit de-o sută de ori! strigă El Seif oamenilor, care se holbau unul la altul. Așadar, de-o sută de ori e al vostru. Toți cărora le-a aparținut sînt morți. E al vostru, vă spun! Aveți nevoie de el mai mult decît oricine, aveți nevoie de el spre a putea trăi omenește. Vasul e al vostru! Ați fost sclavi, dar nu mai sînteți și nu veți mai fi niciodată, dacă nu vreți. V-ați scufundat în adîncurile mării, dar perlele le-a adunat Said...
-Le-a plătit! țipă nachuda.
-Da. Dar ție. De ce coboară oamenii ăștia în mare? Și de ce nu au și ei perle?
-Inșallah, zise Ben Abdi simplu. Așa e voia lui Allah.
-Nu-i așa voia lui Allah! strigă El Seif. Nu este și niciodată n-a fost!...
-Ha, îl auziți! Renegatul, cîinele necredincios! izbucni nachuda. Hulește pe Atotputernicul!
-Taci! îl întrerupse El Seif, dar glasul îi tremura. Cuvintele lui nachuda atinseseră crud lucrul cel mai adînc înrădăcinat în el, ceea ce moștenise de la generații de strămoși, ceea ce pînă nu demult fusese singurul conținut al vieții sale sufletești, unica explicație a lumii și a orînduielilor sale, singura învățătură, tot ce era frumos și înspăimîntător, toată știința, toată poezia, credința lui. Acea credință medievală trăia în el și nu putea scăpa de ea. Dealtfel nici nu dorea, fiindcă se temea, fiindcă era un om legat de pămîntul pe care se născuse, de atmosfera pe care o respirase, de epoca în care crescuse și care aici, pe aceste meleaguri sălbatice, îndepărtate, avea încă un caracter de ev mediu.
De aceea se clătină sub lovitura nemiloasă a vorbelor lui nachuda, care știa unde țintește.
-Taci! zise iar. Între timp își revenise. Știa că merge pe calea dreptății, iar frica îl părăsise. Minți! Sînt credincios! adăugă el pătimaș. Cred atît de adînc, încît niciodată n-am pîngărit sfînta „fatha”, ca tine, oh, blestematule! Știu, de asemenea, că v-am adus adevărul. Ascultați-l. Ridică amîndouă brațele. Ochii îi aruncau flăcări. Avea să rostească acum cele la care atît de temeinic cugetase. Allah are o singură dorință: să trăim. Pentru asta ne-a creat. Și să fim fericiți. Și pentru aceasta ne-a creat. A sădit în noi foamea, dar nu e voința lui să murim de foame; de aceea ne-a dăruit peștii, ca să-i pescuim și să-i mîncăm. Am fost în închisoare, dar n-a fost voința lui Allah să pier acolo; mi-a dat mîini și m-am eliberat - este și asta o împlinire a voinței lui Allah.
El Seif întinse mîinile spre oameni:
-Orice lucru bun ați îndeplini e voința lui Allah, se cheamă voința lui! Numai de fapte se ține seama...
(...)
.>
SURSA
Mirko Pasek, Pescuitorii de perle, trad. M. Ionescu-Nișkov, edit. Ion Creangă, București, 1983, p. 41-42, 64, 107-109.
Note M. T.
*nachuda=Căpitanul arab al unui vas cu pânze de 20 tone, folosit în Marea Roșie ca navă-bază pentru bărcile pescuitorilor de perle.
**serindj=Secundul lui nachuda
***barkale=„Fără perne”, terrmen peiorativ echivalent cu vagabond sau cerșetor, cu care saladinii, negustorii arabi din regiunea Mării Roșii, îi denumeau pe ceilalți oameni.
****fatha=Rugăciune sfântă care precede începerea oricărei activități.
*****hagi=Termen cu care erau denumiți credincioșii musulmani care efectuaseră pelerinajul la orașul sfint Mecca, azi partea a regatului Arabia Saudită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu