(...)
Primele grădini au apărut în Egiptul antic. Ele erau împrejmuite pentru a ține animalele la distanță și erau extrem de riguroase. Această rigurozitate era dictată de canale încrucișate de irigații. Aspectul organizat a fost adoptat de perși, indieni, greci și romani. Multe țări au adoptat acest model. Excepție a făcut Japonia, care și-a creat un model propriu de aranjament de grădină. Și ne gîndim la minunatele ikebana*, dar și la plantele exotice care în alte părți ale lumii nici nu erau cunoscute.
Schimbarea a venit din Anglia secolului al XVIII lea. Diverse grupuro de artiști ca peisagiștii și scriitorii s-au că grădinile riguroase sunt prea artificiale. Ei s-au orientat către aspectul aparent sălbatic, unde liniile nu sunt drepte, iar plantele, tufișurile, ierburile și fructele cresc împreună, nu în parcele separate. Aceasta a dus la o nouă mișcare, numită școala peisagistă**. Inițiatorul acestei mișcări a fost William Kent***. El a fost urmat de Capability Brown**** și Humphrey Repton*****. Ei au creat parcuri naturale pe terenurile întinse. Nu mai exista noțiunea de grădină mică. Epoca victoriană****** a produs însă marea schimbare. Revoluția industrială******* i-a obligat pe oameni să se mute de la sate la orașe. În orașe nu existau grădini, și, din a doua jumătate a secolului al XIX lea, clasa mijlocie a început să se mute de la orașe către suburbii. Ei au găsit acolo grădini, și interesul pentru grădinărit a crescut. John și Jane London au scos o revistă de grădinărit pentru periferii "Revista grădinarului". Aceasta a apărut prima dată în 1826. Dar grădina botanică, așa cum o știm astăzi, îi datorează cel mai mult lui William Robinson (1838-1935)********, fondatorul revistei "Grădina" și autorul cărții "Grădina cu flori englezească" (1883).
(...)
Sursa
"Easy PC", nr. 2/1999, București, p. 5.
Note M. T.
* ikebana (japoneză) = "Arta menținerii florilor în viață". Originea sa se află în ofrandele depuse pe altarele budiste. În secolul XV este consacrată ca artă distinctă, cu stiluri și școli în evoluție istorică. (radioromaniacultural.ro)
** stilul peisager = A avut la bază un curent cultural care promova întoarcerea la natură. A fost influențat de stilul grădinilor chinezești și japoneze și s-a răspândit în Europ, unde a fost cunoscut ca stilul englezesc. (www.gedeus.ro)
*** William Kent (1685 Bridlington 1748 Londra) = Pictor, arhitect, decorator și peisagist englez. Protectorii săi provinciali l-au trimis în statele italiene în 1709-1719 pentru a studia arta locală. A fost cel mai important reprezentant al stilului Palladin în arhitectură. Prin contele Burlinton, patronul său din Londra, a avut acces în înalta societate britanică, devenind un arhitect la modă. (www.vam.ac.uk)
**** Lancelot "Capability" Brown (1716 Kirkharle - 1783 Londra) = Peisagist și arhitect englez. Fiu al unui mic proprietar rural, a absolvit școala din sat și a lucrat ca grădinar pe domeniul local până în 1739, când a debutat ca peisagist. El a schimbat fața Angliei secolului XVIII, prin modificările aduse dealurilor, lacurilor și râurilor de pe domeniile rurale. (www.capabilitybrown.org)
***** Humpyhry Repton (1752 Bury St. Edmunds - 1818 Londra) = Peisagist englez. Mic proprietar rural. În 1788 a inceput să lucreze ca peiagist, domeniu in care a scris o carte de rwferință în 1795. (www.gardenvisit.com)
****** Lunga și strălucita domnie a reginei Victoria de Hanovra (1837-1901). (www.historia.com)
******* Revoluția industrialã a reprezentat procesul de trecere de la producția manuală din atelierul meșteșugăresc la producția cu mașini-unelte din fabrică. Revoluția industrială a început la mijlocul secolului XVIII în Marea Britanie, care în secolul XX era supranumită "atelierul lumii". (revolutiaindustriala.filedeistorie.info)
********* William Robinson (1838 Irlanda - 1935 East Grenstead/Anglia) = Peisagist practician și teoretician. Din copilărie a lucrat ca grădinar pe domenii nobiliare din Irlanda. În 1861, a început să lucreze în grădina Societății Regale Botanice din Londra. A fost promotorul grădinii sălbatice. (www.britannica.com)
Se afișează postările cu eticheta London. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta London. Afișați toate postările
miercuri, 22 noiembrie 2017
marți, 10 iunie 2014
Controverse intelectuale între marginalii din societatea americana la inceputul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...)
La început discuția a cam lîncezit. Cu toate astea, Martin își dădu seama de ascuțimea minții acestor oameni. Toți aveau convingeri ferme care veneau deseori în conflict și, cu toate că era ageri și plini de spirit, se vedea limpede că nu-s deloc superficiali. Martin observă numaidecît că ori despre ce s-ar fi discutat, știau să folosească legile gîndirii logice și aveau totodată idei bine stabilite și o concepție serioasă și unitară despre societate și univers. Nu foloseau idei gata făcute, idei de împrumut; într-un fel sau altul, erau toți niște răzvrătiți și cu nici un chip buzele lor nu rosteau platitudini. În casa familiei Morse, Martin nu avusese niciodată ocazia să asculte discuții privitoare la un atît de mare număr de subiecte și s-ar fi zis că numai timpul putea pune stavilă chestiunilor pe care doreau să le dezbată. Discuția trecu de la noua carte a doamnei Humphry Ward (1) la ultima piesă a lui Bernard Shaw (2), se opri puțin asupra viitorului dramei pentru ca apoi să treacă la amintiri despre Mansfield (3). Lăudau sau peste picior articolele de fond din ziarele de dimineață, săreau de la condițiile de viață ale muncitorilor din Noua Zeelandă la Henry James (4) și Brander Matthews (5), treceau apoi la țelurile politicii germane în Extremul Orient și la aspectele economice ale Pericolului Galben (6), intrau într-o controversă despre alegerile din Germania și despre ultimul discurs al lui Bebel (7) pentru ca să se oprească la problemele politice locale, la ultimele proiecte și scandaluri izbucnite în sînul conducerii partidului muncitoresc sindical și la ultimele acțiuni menite să dezlănțuie o grevă a marinarilor de pe coasta Pacificului. Profunzimea cunoștințelor de care dispuneau oamenii aceia îl uluiau pe Martin. Știau lucruri despre care nu se scria niciodată în ziare - cunoșteau tertipurile și sforăriile, ca și mîinile care din umbră mînuiau marionetele. Spre mare lui mirare, Martin văzu că și Mary, fata cea blondă, se amestecă în discuție dînd dovadă de o inteligență pe care el niciodată n-o mai întîlnise pînă atunci. Martin discută cu ea despre Swinsburne Rossetti (1), dar după aceea, apucînd pe cărările literaturii franceze, fata îi vorbi despre lucruri despre care habar nu avea. Dar Martin își luă revanșa cînd Mary încercă să-l apere pe Materlinck, ceea ce îi dădu putința să valorifice opiniile îndelung gîndite din „Rușinea soarelui”.
Mai veniră încă cîțiva bărbați, iar aerul era îngroșat de fum de țigară, cînd deodată Brissenden dădu semnalul:
-Ți-am adus o nouă victimă, Kreis, strigă el. Un tînăr curat ca o floare și carea are pentru Herbert Spencer o pasiune de adevărat îndrăgostit. Fă din el un adept al lui Haeckel... dacă ești în stare.
Kreis păru că de-abia atunci își vine în fire, iar în ochi îi apăru o sticlire metalică și totodată magnetică. În aceeași clipă Norton îndreptă spre Martin o privire plină de simpatie și zîmbi dulce, ca o fată, vrînd parcă să-l asigure că va primi un ajutor de nădejde.
Kreis i se adresă direct lui Martin, dar pas cu pas Norton interveni în discuție, pînă cînd între el și Kreis se încinse o adevărată bătălie. Martin asculta și mereu îi venea să se frece la ochi. Era cu neputință ca o astfel de discuție să aibă loc aievea și încă în mahalaua muncitorească situată la sud de Market Street! Prin oamenii aceia cărțile prindeau viață. Discutau cu aprindere și entuziasm, iar pasiunea intelectuală îi ațîța așa cum văzuse Martin cîndva că băutura și supărarea îi ațățau pe alți oameni. Ceea ce auzea el acum nu mai era filozofia seacă a cuvîntului tipărit, scris de semizeii pe jumătate legendari care erau Kant și Spencer. Era o filozofie vie, cu sînge roșu și cald, încarnată în așa măsură în cei doi preopinenți încît se părea că se părea că înseși elementele ei de bază se-nsuflețesc și participă la încleștare. Din cînd în cînd se mai amestecau și alții, lăsînd țigările să li se stingă între degete și umărind discuțiile cu încordarea zugrăvită pe chip.
Idealismul nu-l atrăsese niciodată pe Martin, dar forma pe care o căpăta acum în expunerea lui Norton era pentru el o adevărată revelație. Soliditatea logică a argumentării sale, atît de ispititoare pentru structura intelectuală a lui Martin, părea a nu fi în aceeași măsură la îndemîna lui Kreis și Hamilton, care îl luau de sus pe Norton, categorisindu-l drept metafizician, deși la asta Norton le răspundea pe același ton, susținînd că ei sînt metafizicieni. O controversă aprinsă se încinse în jurul noțiunilor de fenomen și noumen (1). Kreis și Hamilton îl sfidau pe Norton cerîndu-i să încercec a explica în vreun fel conștiința prin ea însăși. Norton răspundea acuzîndu-i că nu fac decît să se joace cu vorbele, că raționează pornind de la cuvinte la teorie și nu de la fapte cătrte teorie. O astfel de acuzație le lua graiul. Căci principiul de bază al sistemului lor de gîndire era tocmai sprijinirea pe fapte și pe identificarea riguroasă a fenomenelor.
Cînd Norton se aventură pe potecile spinoase ale filozofiei kantiene, Kreis îi reaminti numaidecît că toate mărunțelele școli filozofice germane, de îndată ce-și dau duhul, la Universitatea din Oxford se refugiază.
(...)
(1) Humprey Ward (1851-1920), scriitoare engleză de mîna a doua.
(2) George Bernard Shaw (1856-1950), celebru dramaturg, critic şi eseist englez de origine irlandeză. A criticat necruţător societatea burgheză.
(3) Richard Mansfield (1857-1907), actor englez stabilit în Statele Unite.
(4) Henry James (1846-1919), romancier american stabilit în Anglia.
(5) Brander Matthews (1852-1929), scriitor şi profesor la Universitatea Columbia.
(6) Expresie folosită de politicienii burghezi, mai ales cei americani şi germani, indicînd pretinsul pericol pe care popoarele din Extremul Orient l-ar fi constituit pentru ''civilizaţia occidentală''.
(7) August Bebel (1840-1913), unul din fondatorii şi conducătorii partidului social-democrat din Germania. De asemenea, unul dintre întemeietorii Internaţionalei a II a.
(1) Dante Gabriel Rossetti (1828-1882), pictor şi poet englez.
(1) Noumen şi fenomen sînt noţiuni fundamentale în filozofia lui Kant. Noumenul ar fi ''lucrul în sine'', principiul incogniscibil, iar fenomenul un produs al experienţei, rezultat al ''lucrului în sine'', singurul pe care omul l-ar putea cunoaşte.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1984, p. 383-386.
(...)
La început discuția a cam lîncezit. Cu toate astea, Martin își dădu seama de ascuțimea minții acestor oameni. Toți aveau convingeri ferme care veneau deseori în conflict și, cu toate că era ageri și plini de spirit, se vedea limpede că nu-s deloc superficiali. Martin observă numaidecît că ori despre ce s-ar fi discutat, știau să folosească legile gîndirii logice și aveau totodată idei bine stabilite și o concepție serioasă și unitară despre societate și univers. Nu foloseau idei gata făcute, idei de împrumut; într-un fel sau altul, erau toți niște răzvrătiți și cu nici un chip buzele lor nu rosteau platitudini. În casa familiei Morse, Martin nu avusese niciodată ocazia să asculte discuții privitoare la un atît de mare număr de subiecte și s-ar fi zis că numai timpul putea pune stavilă chestiunilor pe care doreau să le dezbată. Discuția trecu de la noua carte a doamnei Humphry Ward (1) la ultima piesă a lui Bernard Shaw (2), se opri puțin asupra viitorului dramei pentru ca apoi să treacă la amintiri despre Mansfield (3). Lăudau sau peste picior articolele de fond din ziarele de dimineață, săreau de la condițiile de viață ale muncitorilor din Noua Zeelandă la Henry James (4) și Brander Matthews (5), treceau apoi la țelurile politicii germane în Extremul Orient și la aspectele economice ale Pericolului Galben (6), intrau într-o controversă despre alegerile din Germania și despre ultimul discurs al lui Bebel (7) pentru ca să se oprească la problemele politice locale, la ultimele proiecte și scandaluri izbucnite în sînul conducerii partidului muncitoresc sindical și la ultimele acțiuni menite să dezlănțuie o grevă a marinarilor de pe coasta Pacificului. Profunzimea cunoștințelor de care dispuneau oamenii aceia îl uluiau pe Martin. Știau lucruri despre care nu se scria niciodată în ziare - cunoșteau tertipurile și sforăriile, ca și mîinile care din umbră mînuiau marionetele. Spre mare lui mirare, Martin văzu că și Mary, fata cea blondă, se amestecă în discuție dînd dovadă de o inteligență pe care el niciodată n-o mai întîlnise pînă atunci. Martin discută cu ea despre Swinsburne Rossetti (1), dar după aceea, apucînd pe cărările literaturii franceze, fata îi vorbi despre lucruri despre care habar nu avea. Dar Martin își luă revanșa cînd Mary încercă să-l apere pe Materlinck, ceea ce îi dădu putința să valorifice opiniile îndelung gîndite din „Rușinea soarelui”.
Mai veniră încă cîțiva bărbați, iar aerul era îngroșat de fum de țigară, cînd deodată Brissenden dădu semnalul:
-Ți-am adus o nouă victimă, Kreis, strigă el. Un tînăr curat ca o floare și carea are pentru Herbert Spencer o pasiune de adevărat îndrăgostit. Fă din el un adept al lui Haeckel... dacă ești în stare.
Kreis păru că de-abia atunci își vine în fire, iar în ochi îi apăru o sticlire metalică și totodată magnetică. În aceeași clipă Norton îndreptă spre Martin o privire plină de simpatie și zîmbi dulce, ca o fată, vrînd parcă să-l asigure că va primi un ajutor de nădejde.
Kreis i se adresă direct lui Martin, dar pas cu pas Norton interveni în discuție, pînă cînd între el și Kreis se încinse o adevărată bătălie. Martin asculta și mereu îi venea să se frece la ochi. Era cu neputință ca o astfel de discuție să aibă loc aievea și încă în mahalaua muncitorească situată la sud de Market Street! Prin oamenii aceia cărțile prindeau viață. Discutau cu aprindere și entuziasm, iar pasiunea intelectuală îi ațîța așa cum văzuse Martin cîndva că băutura și supărarea îi ațățau pe alți oameni. Ceea ce auzea el acum nu mai era filozofia seacă a cuvîntului tipărit, scris de semizeii pe jumătate legendari care erau Kant și Spencer. Era o filozofie vie, cu sînge roșu și cald, încarnată în așa măsură în cei doi preopinenți încît se părea că se părea că înseși elementele ei de bază se-nsuflețesc și participă la încleștare. Din cînd în cînd se mai amestecau și alții, lăsînd țigările să li se stingă între degete și umărind discuțiile cu încordarea zugrăvită pe chip.
Idealismul nu-l atrăsese niciodată pe Martin, dar forma pe care o căpăta acum în expunerea lui Norton era pentru el o adevărată revelație. Soliditatea logică a argumentării sale, atît de ispititoare pentru structura intelectuală a lui Martin, părea a nu fi în aceeași măsură la îndemîna lui Kreis și Hamilton, care îl luau de sus pe Norton, categorisindu-l drept metafizician, deși la asta Norton le răspundea pe același ton, susținînd că ei sînt metafizicieni. O controversă aprinsă se încinse în jurul noțiunilor de fenomen și noumen (1). Kreis și Hamilton îl sfidau pe Norton cerîndu-i să încercec a explica în vreun fel conștiința prin ea însăși. Norton răspundea acuzîndu-i că nu fac decît să se joace cu vorbele, că raționează pornind de la cuvinte la teorie și nu de la fapte cătrte teorie. O astfel de acuzație le lua graiul. Căci principiul de bază al sistemului lor de gîndire era tocmai sprijinirea pe fapte și pe identificarea riguroasă a fenomenelor.
Cînd Norton se aventură pe potecile spinoase ale filozofiei kantiene, Kreis îi reaminti numaidecît că toate mărunțelele școli filozofice germane, de îndată ce-și dau duhul, la Universitatea din Oxford se refugiază.
(...)
(1) Humprey Ward (1851-1920), scriitoare engleză de mîna a doua.
(2) George Bernard Shaw (1856-1950), celebru dramaturg, critic şi eseist englez de origine irlandeză. A criticat necruţător societatea burgheză.
(3) Richard Mansfield (1857-1907), actor englez stabilit în Statele Unite.
(4) Henry James (1846-1919), romancier american stabilit în Anglia.
(5) Brander Matthews (1852-1929), scriitor şi profesor la Universitatea Columbia.
(6) Expresie folosită de politicienii burghezi, mai ales cei americani şi germani, indicînd pretinsul pericol pe care popoarele din Extremul Orient l-ar fi constituit pentru ''civilizaţia occidentală''.
(7) August Bebel (1840-1913), unul din fondatorii şi conducătorii partidului social-democrat din Germania. De asemenea, unul dintre întemeietorii Internaţionalei a II a.
(1) Dante Gabriel Rossetti (1828-1882), pictor şi poet englez.
(1) Noumen şi fenomen sînt noţiuni fundamentale în filozofia lui Kant. Noumenul ar fi ''lucrul în sine'', principiul incogniscibil, iar fenomenul un produs al experienţei, rezultat al ''lucrului în sine'', singurul pe care omul l-ar putea cunoaşte.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1984, p. 383-386.
vineri, 23 mai 2014
Tânăr autodidact versus mediocritate în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...) O pereche de pantaloni bufanți și un pulover ceva mai vechi alcătuiau un destul de acceptabil costum de biciclist, așa încît o putea însoți pe Ruth în plimbările de după-amiază. De alminteri acum nici nu prea prilejul s-o vadă mai des acasă la ea, mondenă. Oamenii „fini” pe care îi întîlnea acolo și pentru care, doar cu puțină vreme înainte, avusese atîta considerație acum îl plictiseau. Nu i se mai păreau deosebiți. Din cauza lipsurilor, a dezamăgirilor și a muncii încordate, devenise nervos și irascibil, iar flecăreala acestor oameni îl scotea din sărite. Nu din pricină că ar fi fost prea egoist. Le măsura îngustimea minților comparîndu-i cu gînditorii ale căror cărți le citea. În casă la Ruth nu întîlnea niciodată o minte într-adevăr luminată, cu excepția profesorului Caldwell, dar pe profesor nu-l văzuse acolo decît o singură dată. În ce-i privește pe ceilalți, erau toți niște nătărăi, niște flecuștețe: superficiali, dogmatici și ignoranți. Tocmai ignoranța acestor oameni îi priciuia nedumerirea cea mai adîncă. Oare ce se întîmplase cu ei? Ce făcuseră cu toată învățătura primită prin școli? Doar avuseseră la îndemînă aceleași cărți ca și el. Cum d era cu putință ca oamenii aceștia să nu aleagă chiar nimic din ele?
Știa că pe lume erau minți uriașe, gînditori profunzi și înțelepți. Dovada i-o furnizau cărțile. cărțile acelea care-l instruiseră, ridicîndu-l la un nivel ce depășea pe al oamenilor dinmediul familiei Morse. Își dădea seama că în alte cercuri pot fi aflate minți mai luminate decît ale oamenilor din lumea lui Ruth. Citise romane despre lumea bună engleză și din ele putuse cunoaște bărbați și femei care discutau politică și filozofie. Citise despre saloanele din marile orașe, chiar de aici din Statele Unite, în care arta și valorile intelectuale își dădeau întîlnire și se înțelegeau de minune. În chip prostesc, crezuse mai înainte că toți oamenii bine îmbrăcați ce se ridicau deasupra clasei muncitoare erau oameni cu minți luminate și cu dragoste de frumos. Pentru el gulerele scrobite mergeau mînă în mînă cu cultura și se înșelase amarnic atunci cînd socotise că diploma universitară era totuna cu valoarea, cu talentul și cultura.
Nu-i nimic! El avea să-și continuă drumul către mai bine și către mai înalt. Și o va lua și pe Ruth cu sine. Pe Ruth o iubea cu aprindere și era încredințat că oriunde s-ar afla, ea tot ar străluci. pentru el era limpede că lumea în mijlocul căreia trăise pînă nu demult îi legase pietre de picioare; dar tot atît de limpede vedea acum că Ruth trăgea ponoase asemănătoare. Nu avusese putința să se dezvolte. Cărțile din biblioteca tatălui, tablourile de pe pereți, cîntatul la pian - totul era doar fanfaronadă deșartă. Față de literatura adevărată, față de muzica și pictura adevărată, familia Morse și cei de teapa lor rămîneau totdeauna muți și surzi. Dar mai presus de toate acestea stătea viața, și în ceea ce privește viața erau de-o ignoranță desăvîrșită și definitivă. În ciuda înclinațiilor către principiile sectei unitariene (1), și a măștilor cu ajutorul cărora încercau să treacă drept oameni luminați și cu vederi largi, se dovedeau a fi rămas cu două generații în urmă față de nivelul științelor interpretative; felul lor de a gîndi era medieval, iar concepțiile cu privire la cele mai de seamă date ale existenței și universului i se păreau lui Martin încleștate în cătușele metafizice care încorsetaseră mințile troglodiților, concepții vechi ca și viața în caverne sau chiar mai vechi - identice cu cele ce treziseră spaima de întuneric în creierul maimuței antropoide din pleistocen (2); cu cele care-i îndemnaseră pe iudeii primitivi să-și închipuie că Eva fusese plămădită din coasta lui Adam; cu cele ce îi sugeraseră lui Descartes (3) construirea unui sistem idealist, care nu vedea în universul întreg decît o proiectare a plăpîndului său „eu”; și cu cele care îl determinaseră pe unvestit cleric britanic (4) să îndrepte împotriva evoluționismului o satiră otrăvită menită să cîștige aplauze prompte și să facă din numele lui o rușinoasă mîzgălitură pe paginile istoriei.
Astfel gîndea Martin și, gîndindu-se tot așa mai departe ajuns ela concluzia că deosebirea dintre avocații, ofițerii, oamenii de afaceri și funcționarii de bancă, a căror cunoștință o făcuse, și lumea muncitorească în mijlocul căreia trăise, corespundea cu deosebirile dintre mîncarea pe care o consumau, veșmintele pe care le îmbrăcau și casele în care locuiau. Fără îndoială că toți erau lipsiți de acel „ceva” deosebit pe care Martin îl simțea în cărți și în el însuși. Familia Morse îi arătase tot ce rangul lor social le putea pune la dispoziție, dar toate aceste lucruri nu izbutiseră să-l impresioneze. Deși era sărac lipit pămîntului și rob vîndut cămătarului care-i împrumuta pe amanet, se considera mai presus decît toți cei întîlniți în casa familiei Morse; iar atunci cînd unicul lui costum decent nu era la muntele de pietate, se învîrtea în mijlocul lor ca un stăpînitor al vieții, cutremurat în toată făptura de un simțămînt de jignire, asemenea unui principe osîndit să trăiască printre ciobani.
(...)
(1) Sectă creștină, care nu recunoaște dogma treimii și afirmă că Dumnezeu e o singură persoană.
(2) Eră geologică început acum aproximativ un milionde ani, în cursul căreia a apărtu și omul primitiv.
(3) Rene Descartes (1596-1650), celebru filozof și savant francez. A se îndoi înseamnă pentru el a cugeta și de aici cunoscuta sentință: „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, prin urmare exist”.
(4) Este vorba de Samuel Wilberforce (1805-1873), episcop de Oxford, care a avut o celebră controversă privitoare la evoluționism cu Thomas Huxley, discipol al lui Darwin.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romțnească, București, 1984, p. 311-314.
(...) O pereche de pantaloni bufanți și un pulover ceva mai vechi alcătuiau un destul de acceptabil costum de biciclist, așa încît o putea însoți pe Ruth în plimbările de după-amiază. De alminteri acum nici nu prea prilejul s-o vadă mai des acasă la ea, mondenă. Oamenii „fini” pe care îi întîlnea acolo și pentru care, doar cu puțină vreme înainte, avusese atîta considerație acum îl plictiseau. Nu i se mai păreau deosebiți. Din cauza lipsurilor, a dezamăgirilor și a muncii încordate, devenise nervos și irascibil, iar flecăreala acestor oameni îl scotea din sărite. Nu din pricină că ar fi fost prea egoist. Le măsura îngustimea minților comparîndu-i cu gînditorii ale căror cărți le citea. În casă la Ruth nu întîlnea niciodată o minte într-adevăr luminată, cu excepția profesorului Caldwell, dar pe profesor nu-l văzuse acolo decît o singură dată. În ce-i privește pe ceilalți, erau toți niște nătărăi, niște flecuștețe: superficiali, dogmatici și ignoranți. Tocmai ignoranța acestor oameni îi priciuia nedumerirea cea mai adîncă. Oare ce se întîmplase cu ei? Ce făcuseră cu toată învățătura primită prin școli? Doar avuseseră la îndemînă aceleași cărți ca și el. Cum d era cu putință ca oamenii aceștia să nu aleagă chiar nimic din ele?
Știa că pe lume erau minți uriașe, gînditori profunzi și înțelepți. Dovada i-o furnizau cărțile. cărțile acelea care-l instruiseră, ridicîndu-l la un nivel ce depășea pe al oamenilor dinmediul familiei Morse. Își dădea seama că în alte cercuri pot fi aflate minți mai luminate decît ale oamenilor din lumea lui Ruth. Citise romane despre lumea bună engleză și din ele putuse cunoaște bărbați și femei care discutau politică și filozofie. Citise despre saloanele din marile orașe, chiar de aici din Statele Unite, în care arta și valorile intelectuale își dădeau întîlnire și se înțelegeau de minune. În chip prostesc, crezuse mai înainte că toți oamenii bine îmbrăcați ce se ridicau deasupra clasei muncitoare erau oameni cu minți luminate și cu dragoste de frumos. Pentru el gulerele scrobite mergeau mînă în mînă cu cultura și se înșelase amarnic atunci cînd socotise că diploma universitară era totuna cu valoarea, cu talentul și cultura.
Nu-i nimic! El avea să-și continuă drumul către mai bine și către mai înalt. Și o va lua și pe Ruth cu sine. Pe Ruth o iubea cu aprindere și era încredințat că oriunde s-ar afla, ea tot ar străluci. pentru el era limpede că lumea în mijlocul căreia trăise pînă nu demult îi legase pietre de picioare; dar tot atît de limpede vedea acum că Ruth trăgea ponoase asemănătoare. Nu avusese putința să se dezvolte. Cărțile din biblioteca tatălui, tablourile de pe pereți, cîntatul la pian - totul era doar fanfaronadă deșartă. Față de literatura adevărată, față de muzica și pictura adevărată, familia Morse și cei de teapa lor rămîneau totdeauna muți și surzi. Dar mai presus de toate acestea stătea viața, și în ceea ce privește viața erau de-o ignoranță desăvîrșită și definitivă. În ciuda înclinațiilor către principiile sectei unitariene (1), și a măștilor cu ajutorul cărora încercau să treacă drept oameni luminați și cu vederi largi, se dovedeau a fi rămas cu două generații în urmă față de nivelul științelor interpretative; felul lor de a gîndi era medieval, iar concepțiile cu privire la cele mai de seamă date ale existenței și universului i se păreau lui Martin încleștate în cătușele metafizice care încorsetaseră mințile troglodiților, concepții vechi ca și viața în caverne sau chiar mai vechi - identice cu cele ce treziseră spaima de întuneric în creierul maimuței antropoide din pleistocen (2); cu cele care-i îndemnaseră pe iudeii primitivi să-și închipuie că Eva fusese plămădită din coasta lui Adam; cu cele ce îi sugeraseră lui Descartes (3) construirea unui sistem idealist, care nu vedea în universul întreg decît o proiectare a plăpîndului său „eu”; și cu cele care îl determinaseră pe unvestit cleric britanic (4) să îndrepte împotriva evoluționismului o satiră otrăvită menită să cîștige aplauze prompte și să facă din numele lui o rușinoasă mîzgălitură pe paginile istoriei.
Astfel gîndea Martin și, gîndindu-se tot așa mai departe ajuns ela concluzia că deosebirea dintre avocații, ofițerii, oamenii de afaceri și funcționarii de bancă, a căror cunoștință o făcuse, și lumea muncitorească în mijlocul căreia trăise, corespundea cu deosebirile dintre mîncarea pe care o consumau, veșmintele pe care le îmbrăcau și casele în care locuiau. Fără îndoială că toți erau lipsiți de acel „ceva” deosebit pe care Martin îl simțea în cărți și în el însuși. Familia Morse îi arătase tot ce rangul lor social le putea pune la dispoziție, dar toate aceste lucruri nu izbutiseră să-l impresioneze. Deși era sărac lipit pămîntului și rob vîndut cămătarului care-i împrumuta pe amanet, se considera mai presus decît toți cei întîlniți în casa familiei Morse; iar atunci cînd unicul lui costum decent nu era la muntele de pietate, se învîrtea în mijlocul lor ca un stăpînitor al vieții, cutremurat în toată făptura de un simțămînt de jignire, asemenea unui principe osîndit să trăiască printre ciobani.
(...)
(1) Sectă creștină, care nu recunoaște dogma treimii și afirmă că Dumnezeu e o singură persoană.
(2) Eră geologică început acum aproximativ un milionde ani, în cursul căreia a apărtu și omul primitiv.
(3) Rene Descartes (1596-1650), celebru filozof și savant francez. A se îndoi înseamnă pentru el a cugeta și de aici cunoscuta sentință: „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, prin urmare exist”.
(4) Este vorba de Samuel Wilberforce (1805-1873), episcop de Oxford, care a avut o celebră controversă privitoare la evoluționism cu Thomas Huxley, discipol al lui Darwin.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romțnească, București, 1984, p. 311-314.
joi, 8 mai 2014
Școli literare la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...)
În cursul lecturilor sale descoperise două mari școli literare. Una îl socotea pe om zeu și nu voia să știe de originea lui pământească; cealaltă îl trata pe om ca pe un pum de lut, fără să țină seamă de visurile lui inspirate de ceruri și de dumnezeieștile-i posibilități. După părerea lui Martin, atît școala omului-zeu cît și cea a omului-lut greșeau deopotrivă, prin îngustimea vederilor și năzuințelor. Calea de mijloc se apropia mai mult de adevăr, cu toate că nu se împăca de felcu școala omului-zeu și sfida sălbăticia brutală a omului-lut.
(...)>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 283.
(...)
În cursul lecturilor sale descoperise două mari școli literare. Una îl socotea pe om zeu și nu voia să știe de originea lui pământească; cealaltă îl trata pe om ca pe un pum de lut, fără să țină seamă de visurile lui inspirate de ceruri și de dumnezeieștile-i posibilități. După părerea lui Martin, atît școala omului-zeu cît și cea a omului-lut greșeau deopotrivă, prin îngustimea vederilor și năzuințelor. Calea de mijloc se apropia mai mult de adevăr, cu toate că nu se împăca de felcu școala omului-zeu și sfida sălbăticia brutală a omului-lut.
(...)>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 283.
miercuri, 30 aprilie 2014
Dezbateri publice în orașul american Oakland la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...) I se întîmpla ca într-o singură zi să ia cunoștință de probleme de economie, de industrie și de politică. Trecînd o dată prin City Hall Park, observă un grup de oameni, iar în mijloc vreo cinci sau șase care, pătimași și aprinși la față, discutau cu glas tare. Se amestecă printre ascultători și din gura acelor filozofi populari auzi o limbă cu totul nouă. Unul dintre ei era vagabond, altul agitator sindicalist, altul student în drept, iar ceilalți studenți vorbăreți. Atunci auzi pentru prima oară despre socialism, anarhism și impozit unic (4), de-abia atunci află că existau pe lume filozofii sociale vrăjmașe. Auzi sute de termeni tehnici, cu totul noi pentru el, aparținînd unor domenii ale gîndirii niciodată atinse în puținele lui lecturi. Din pricina asta nu avea cum urmări prea îndeaproape argumentațiile și nu putea decît bănui sau presupune ideile învăluite în astfel de expresii ciudate. Tot acolo se mai afla un chelner cu ochi negri care era teozof (5), un muncitor bătrîn care îi punea pe toți în încurcătură, susținînd o ciudată filozofie potrivit căreia tot ce există este bine alcătuit (1) și un alt bătrîn care sporovăia întruna despre cosmos și despre atomul-tată și atomul-mamă.
(...)
(4) Economiștii burghezi cunoscuți sub numele de fiziocrați considerau că numai agricultura era izvor de avuție. Pornind de aici, ei cereau ca industriașii să fie scutiți de impozite, singurul impozit (impozitul unic) admis de ei fiind cel asupra produselor agricole.
(5) Adept al teosofiei, adică al unei pseudoștiințe cu un caracter dintre cele mai obscurantiste, care propovăduiește „cunoașterea divinității” prin realizarea unei comunități nemijlocite cu „lumea transcendentatală”.
(1) Probabil o aluzie la cunoscuta teză a filozofului german Leibnitz (1646-1716), conform căreia „totul este cum nu se poate mai bine, în cea mai bună dintre lumi”.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 70-71.
(...) I se întîmpla ca într-o singură zi să ia cunoștință de probleme de economie, de industrie și de politică. Trecînd o dată prin City Hall Park, observă un grup de oameni, iar în mijloc vreo cinci sau șase care, pătimași și aprinși la față, discutau cu glas tare. Se amestecă printre ascultători și din gura acelor filozofi populari auzi o limbă cu totul nouă. Unul dintre ei era vagabond, altul agitator sindicalist, altul student în drept, iar ceilalți studenți vorbăreți. Atunci auzi pentru prima oară despre socialism, anarhism și impozit unic (4), de-abia atunci află că existau pe lume filozofii sociale vrăjmașe. Auzi sute de termeni tehnici, cu totul noi pentru el, aparținînd unor domenii ale gîndirii niciodată atinse în puținele lui lecturi. Din pricina asta nu avea cum urmări prea îndeaproape argumentațiile și nu putea decît bănui sau presupune ideile învăluite în astfel de expresii ciudate. Tot acolo se mai afla un chelner cu ochi negri care era teozof (5), un muncitor bătrîn care îi punea pe toți în încurcătură, susținînd o ciudată filozofie potrivit căreia tot ce există este bine alcătuit (1) și un alt bătrîn care sporovăia întruna despre cosmos și despre atomul-tată și atomul-mamă.
(...)
(4) Economiștii burghezi cunoscuți sub numele de fiziocrați considerau că numai agricultura era izvor de avuție. Pornind de aici, ei cereau ca industriașii să fie scutiți de impozite, singurul impozit (impozitul unic) admis de ei fiind cel asupra produselor agricole.
(5) Adept al teosofiei, adică al unei pseudoștiințe cu un caracter dintre cele mai obscurantiste, care propovăduiește „cunoașterea divinității” prin realizarea unei comunități nemijlocite cu „lumea transcendentatală”.
(1) Probabil o aluzie la cunoscuta teză a filozofului german Leibnitz (1646-1716), conform căreia „totul este cum nu se poate mai bine, în cea mai bună dintre lumi”.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 70-71.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)