„Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință” (MUNTEANU 1998)

 Ana Maria Munteanu, Moment aniversar - 75. Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință, „Tomis”, Constanța, iulie 1998

C. B. S s-a născut la București la 7 iulie 1923. Doctor în medicină și chirurgie al facultății de medicină din București (1948). Profesor și prorector al Universității Ecologice din 1993. Membru al Academiei Române. Veritabil enciclopedist, autor a peste 15 volume și a sute de lucrări științifice, abordând domenii dintre cele mai diverse: anatomia și fiziologia sistemului nervos, patologie neurologică și psihiatrică, neurooftalmologie și neuroontologie, cibernetică, psihologie, istorie națională și universală, genealogie și heraldică, religie și spiritualitate etc.

- Domnule academician Berindei, ați lansat aici, la Constanța, un volum impresionant, publicat de Editura Andrei Șaguna. El se cheamă „Cunoaștere și știință”. Din capul locului este clar că între cele două domenii stabiliți anumite deosebiri.

- Volumul pe care l-am publicat este rezultatul acumulării unor serii întregi de date în decursul existenței mele de peste șapte decenii, al reflecțiilor asupra acestor date, a experiențelor de viață, dar reprezintă și dorința mea de a o feri, mai ales generațiilor tinere, un sistem de referință spirituală și culturală, în aceste momente se restructurează - sau cel puțin așa sper - mentalitatea poporului nostru de dictatură atee. Cartea se întitulează Cunoaștere și știință - pare pe undeva redundant în titlu, dar, așa cum încă din prefață am subliniat, termenul de știință se referă la procesele de cunoaștere legate de lumea materială, de cosmos, unde poți să recepționezi date experimentale, observații, să stabilești anumite legi, șamd. Această știință însă, care constituie una din gloriile speciei noastre, se folosește un model reducționist. Adică, așa cum îi spunea Laplace lui Napoleon, ar trebui să-l elimini pe Dumnezeu, deci spiritualitatea, din toate considerațiile, pentru că nu-i nevoie de această ipoteză ca să explici coerent legile universului. Prin însuși faptul că e un model reducționist, aceasta presupune că mai există ceva dincolo. Acest „ceva” (greu de definit fiindcă limbajul uman nu pare făcut pentru acest „dincolo de știință”), a trezit curiozitatea omului din toate timpurile și toate locurile, care a vrut să afle ce-i cu el, care-i este structura, dinamica, rostul. Și acest domeniu - investigarea, încercarea de a-i pătrunde sensurile - l-am intitulat „cunoaștere”. Deci, între cunoaștere și știință există o diferență de mod ontologic: știința se referă la lumea materială, în vreme cu cunoașterea înglobează lumea materială ca un element anex la lumea spirituală. Între ele nu există nici paralelisme, nici antagonisme, ci complementaritate.

- Astfel sunt și expuse în acest volum. Ele sunt alăturate, o vecinătate care oferă o anume senzație de amețeală celui care citește sumarul cărții: „Materie și lumea spirituală”, „Univers și om”, „Despre magie”, „Despre Dumnezeu”, „Spiritualitate și temporalitate”. E o construcție care pare nu doar teoretică, ci sugerează ceva extraordinar: a gândi ceea  ce nu poate fi gândit , a cunoaște ceea  ce pare a fi dincolo de puterea de a măsura cu aparatele științifice și cu rațiunea noastră.

- Așa este, dar vedeți, această carte trebuie să împrumute totuși un limbaj inteligibil. Iar una din condițiile inteligibilității este de a încadra totuși datele respective în unele de calificările cunoscute, în repere culturale și științe pre-existente.  De aceea, referințele sunt acelea pe care le găsim peste tot spațiul, timpul, cosmologia sacră, cosmologia profană, cosmogonia, antropologie...

- Să înțelegem că știința este în continuare triumfătoare, că aceste „carcase” ale științei sunt în continuare pline și utile?

- Știința se dovedește triumfătoare, măcar prin două aspecte fundamentale: ne dezvăluie din ce în ce mai multe structuri, funcții, comportamente ale materiei, la toate nivelele de existență, de la particulele subatomice și până la metagalaxii, iar în al doilea rând, are ca efect practic progresul tehnico-științific, cu tot ceea ce antrenează el vizavi de ameliorarea calității vieții. De aceea știința este elementul de pornire a concepției progresiste, al acestei idei de progres. E motivul pentru care a fost încurajat scientismul , din secolul 18 încoace, pentru că fiecare generație, fiecare deceniu aduce ceva nouă, care ne explică încă puțin din structura lumii. De aici mitul progresului continuu. Cunoașterea, în schimb,. spiritualul, se referă la un domeniu în care nu poate exista progres, pentru că e vorba întâi de Divinitate, care nu există în timp, deci nu se poate perfecționa, cunoscând de la bun început maxima perfecțiune. Pătrunderea acestei lumi ne este dată prin revelație, ori revelația nu se continuă, n-ai decât să reflectezi asupra ei, s-o interpretezi, s-o pui în acord cu datele ți le oferă observația și gândirea. Pare, prin urmare, mai static, singura lui dinamică fiind legătura cu lumea materială.. Or, lipsa aceasta de dezvoltare a fost criticată de câte unii, s-a spus că-i unui sistem sclerozat, anchilozat, dogmatic, conservator. În realitate, progresul nu se referă la evoluția domeniului respectiv, ci la modul în care acest domeniu se reflectă în conștiința fiecărui individ în parte, individul e cel care evoluează pe calea cunoașterii spirituale, domeniul spiritual rămânând imuabil. Și acest lucru e esențial, pentru că unii oameni reușesc singuri, neajutați de nimeni, prin lectură, observația spectacolului lumii, reflecție șamd, alții se lasă călăuziți, fie în contextul unui proces educativ oarecare, fie în acele complicate procese de formare care au purtat numele de inițiere.

- Ați evocat aceste procese laborioase - din câte am auzit, unii dintre „profesorii” hinduși, dacă nu-și găseau discipolul perfect, aruncau volumul în Gange. În sens metaforic, probabil că și cunoașterea trebuie transmisă cuiva care e demn de ea. Acest tip de cunoaștere care impresionează ca edificiu, ca model global al umanului într-o relație cu cosmicul și cu spiritul care nu comportă aceste riscuri?

- Riscul principal e să înțeleg pe dos realitățile respective și-n felul acesta să derapezi spre anumite aspecte pseudo-științifice, de falsă cunoaștere și, printre acestea, și printre acestea am dat ca exemple de modele riscante magia, vrăjitoria, alchimia. Ele sunt citate în această carte pentru că sunt, într-un fel, modele de cunoaștere și fac apel la o cosmologie, o antropologie, chiar la o anumită teologie, la demonologie, toate destul de coerente, dar foarte îndepărtate de cele pe care ni le dau revelațiile canonice. Aceste modele sunt periculoase pentru că antrenează spiritualitatea umană pe niște pante care duc, în loc de evoluție, iluminare, spre întunecare.

- Ați acceptat cu ani în urmă să fiți mentorul unei universități particulare, în momentul când ideea de învățământ superior particular nu numai că nu era încurajată, dar era chiar discreditată.Cum vedeți lucrurile astăzi?

-  Aici intervine și formația mea mai liberală, pentru că, într-o viziune liberală, primul lucru la care trebuie să te gândești, e să elimini monopolul de stat în multe domenii.La noi a existat monopolul de stat asupra învățământului superior. Și nu numai la noi, ci în multe state europene, spre deosebire de America, unde învățământul de stat e cel mai sărac. Ca liberal de convingere, am susținut de la început învățământul privat, considerându-l ca o alternativă posibilă într-o economie de piață concurențială. Deci, universitățile de stat n-au motive să se supere că ființează universități particulare, care le-ar putea fura studenții. Ele n-au decât să facă eforturi pentru a deveni competitive și aș câștiga prestigiu și a-și câștiga prestigiu și faimă. Deci, problema apariției învățământului particular face, după părerea mea, decât să perfecționeze învățământul în ansamblul lui, prin mecanismul concurenței.

- În finalul acestui dialog, aș vrea să vă referiți la faptul că ați acceptat această provocare a politicului, în ciuda preocupărilor dv., care presupun o anumită detașare de „lumea dezlănțuită”. Cum ați reușit să conciliați această intrare în arenă cu atmosfera bibliotecii?

- Noi, bănățenii, de șapte sute de ani am participat la viața politică a acestei țări. Câteodată pe posturi mai mari, câteodată pe posturi mai mici, uneori decapitați, alteori azvârliți în închisori șamd. Părerea mea este că elitele de sânge aristocratic, fie, mult mai importante, elitele intelectuale, trebuie să se implice în politic. Căci altfel un gol pe care îl ocupă cei care nu au nici capacitatea profesională, nici structura morală să o facă. Intelectualul trebuie să se implice, într-o formă oarecare, chiar atunci când este foarte ocupat. Și să-și ia răspunderea de a face parte din elită, adică de a fi unul din cei care conduc sau influențează destinele unei țări.