„Jurnalul lui Argon” (NICOLAE 1998)

 R. Nicolae, Jurnalul lui Argon, „Tomis”, Constanța, iul. 1998

Cartea universitarului Anton Dumitru Iacobaș, Deseară nu veni la gară (Tilia Press International, Constanța, 1998), este, pe planul literaturii, un debut. Subintitulată Jurnalul lui Argon, lectorul își pune reflex întrebarea ce experimentări se mai pot face într-un domeniu atât de frecvent în  ultimele decenii. Specia aceasta, ca să vorbim tradițional, e abordată în ideea de a conferi autenticitate faptelor - puțini sunt cei care aspiră la autenticitatea scriiturii - adică de a transforma iluzia în realitate sau, mă rog, în ceva credibil. Rămâne, așadar, problema fundamentală, aceea a modalităților de realizare a scopului. Nefiind îngrădit de teoretizările despre jurnal, pe care le ignoră ori, poate, nu le cunoaște, nu îl interesează, naratorul devine un tip „credibil”, așa că participarea cititorului la evenimente, atâtea câte sunt, este una pasivă. El înregistrează doar nuanțele. Structura cărții este una previzibilă. Nici simbolurile grafice pentru personaje nu miră prea mult. Este un gest ludic, care ar putea atrage atenția că nu trebuie să ne așteptăm la niscaiva grozăvii strânse între niște coperți. Plăcerea lecturii vine din prospețimea nealterată a amintirilor și aici se vede intuiția sigură a autorului.

De altfel, „jurnalul” este povestea banală a dragostei unor adolescenți, cum se și arată pe ultima copertă: „Un șir nesfârșit de esențe feminine și masculine se contopesc prin noi, explorând forme încă necunoscute, dar de atâtea ori cercetate...”. Confesiunile își păstrează intacte frumusețea, naivitatea, melancolia anilor de tinerețe. Câteodată planează pericolul unor dulcegării, repede înlăturat printr-un umor terifiant, ce reinstaurează atmosfera solară. Cele câteva zile ale „jurnalului” marchează date importante din evoluția relațiilor de dragoste ale viitorului cuplu. Dar nu se reduce numai la aceasta. Trimiteri la existența socială și politică a anilor șaptezeci, glumele savuroase ale vârstei, folclorul vremii, o autoironie ușor mascată de bravură, schițe de portrete făcute cu mâna sigură feresc căderea în tern, oricât de înălțător ar fi sentimentul. Simțul pictural este evident, marcat în special de acela al panoramicului. Descrierea ocupă un spațiu restrâns, atât cât să nu poată lipsi. Ansamblul e alcătuit din detalii pigmentate de mici malițiozități: „Marele campus studențesc este completat, vis-a-vis de Termocentrală, dar lângă depozitul de lemne, de Complexul Grozăvești al Universității, cu fetele (!!!) de la litere. O mulțime de politehniști învață abecedarul de la ele...” Se trece cu ușurință de la un moment la altul, reflecțiile mai profunde alternează cu cancanurile, timpurile se amestecă, personajele vin să coloreze spațiul, apoi sunt părăsite, decorul se schimbă, lumea se reduce la „Argon” și „Ciripica”, pentru ca apoi totul să se ia de la capăt, în aceeași mișcare de plină de inventivitate a situațiilor. Escaladarea timpului modifică oarecum registrul stilistic, la nivel formal. Această primă parte reînvie perioada de liceu. Cea de a doua se va plasa cu siguranță în timpul studenției. Nu știu dacă a autorul a procedat bine împărțind astfel „amintirile” sau, cine știe, poate se gândește la o continuare pe mai multe capitole, cu alte date existențiale. Sigur, aceasta ca suport ori ca pretext, altfel totul rămâne ficțiune. Oricum, va interveni o varietate a modurilor de expunere, poate incompatibile cu cele de acum. Dar acestea sunt supoziții. Adevărate rămân bucuria redescoperirii vârstei de bronz, cu altă retină, dar cu aceeași prospețime. Debutul lui A. Iacobaș rămâne unul meritoriu.