Emil Hurezeanu, Europa Liberă: asasinate la comandă

”Jurnalul National”, București, 2 februarie 2004

Scriitorul român I. Negoițescu (1921 Cluj - 1993 Munchen) (TOMIS 1993)

Doina J., Ion Negoițescu, „Tomis”, Constanța, an XXVIII,  nr. 4, 1993, p. 5.

Cînd am coborît după 24 de ore de călătorie în zumzăitorul și luminosul Hauptbahnhof din Munchen, m-a cuprins brusc spaima că am să trec, fără să-i recunosc, pe lîngă prietenii care mă așteptau în gară și că nici ei n-or să mă recunoască. Ieșeam pentru prima dată din țară și nu știu de ce aveam impresia că împrejurările acestea te schimbă fizic, că în deruta și confuzia pe care le presupune îți sînt afectate și trăsăturile, vocea, înfățișarea.
N-am mai trăit acolo un al doilea moment de panică, cu excepția celui în care scriitorul Pavel Chihaia m-a anunțat că la Munchen locuiește Ion Negoițescu și va trebui să-l văd și să stăm de vorbă. „Să vorbesc cu Ion Negoițescu? Ce să-i spun?” Erau prieteni de multă vreme și-i spunea „Negro”, iar aceasta cu o anumită ostentație, acum, asemeni unui copil care ți se laudă cu comorile lui, înainte de a te lăsa să i le admiri.
A continuat imperturbabil, magnanim: „Am să-ți înlesnesc o întrevedere cu Negro. Voi interveni în favoarea dumitale să te primească”. „Păi nu vreau să mă primească” am exclamat. „Binefăcătorul” meu nu mă auzea: „O să depun eforturi ca să accepte să-ți acorde un interviu”.
Un interviu cu Ion Negoițescu? Ce întrebări să-i pun eu lui I. Negoițescu? Cu adevărat îmi pierdeam liniștea.
Sigur că știam câteva lucruri despre scriitor. Participarea lui la mișcarea Goma. Scrisoarea, punerile la punct din presă, interdicția de a publica, în mai multe rînduri, încercările de sinucidere, notița iscălită în R. L., procesul. Plecarea din țară, în 1979. Plecarea din țară a încă unui scriitor important. (Lucrarea de doctorat a unei prietene ce nu mai apuca să-și susțină examenele, fiindcă la fiecare întâlnire cu îndrumătorul trebuia să mai taie din bibliografia critică câte un scriitor. Acum îl tăia pe Negoițescu , teza se subția permanent, „o să tai, spunea, până o să rămînă numai El și Ea, dar știi de ce continui să mă duc? Aflu și eu sigur, nu din zvonuri, cine nu mai e în țară”.)
Asta știam: de cînd nu mai e în țară și de ce.
Nu-i citisem recent decît În cunoștință de cauză, volum apărut în urmă cu cîteva luni la DACIA și primit de comentatori, cu foarte puține excepții, cu iritare și crispare, cînd nu cu violență, ca și cum în România nu s-ar fi petrecut o revoluție și ca și cum vremurile nu i-ar fi confirmat necondescendentele opinii despre oamenii și mentalitățile lăsate în țară.
Din categoria interzișilor, a „vînzătorilor de neam” de la Europa liberă, Negoițescu stătuse doar cîteva luni pe tușă pentru a trece în categoria „demolatorilor culturii naționale”, iar asta într-o stupefiantă ignorare a adevărului că este autorul unor cărți de consolidare a edificiului culturii naționale, cum sînt întotdeauna marile edificii critice ridicate pe temei estetic.
Cîteva erau opiniile, afirmate cu o neobișnuită libertate interioară, care-l aduceau din nou pe Negoițescu în atenția vigilenților: 1. Naționalismul e o cale de a ieși din istorie; 2. lipsa lamentabilă de solidaritate în breasla scriitorilor români, revelată cu prilejul momentului Goma și cu alte prilejuri; 3. compromisul cu regimul comunist în planul vieții, care a afectat valoarea estetică a unor autori importanți (Preda, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu); 4. considerația lui pentru intelectualitatea maghiară, mai „reactivă, mai „deschisă” și mai „europeană” decît cea românească, și chiar aportul mai substanțial al primeia la universalitatea românească; 5. mentalitatea exilului românesc, care „a mutat Cîntarea României pe meleagurile apusului și ale libertății, organizînd dansuri naționale, coruri, fițuici polemice, comemorări eminesciene”, dar nepublicînd o singură carte, în românește, a unui dizident important.
Mai iritase opinia, recent afirmată, poate discutabilă, că libertățile dobîndite după 1989 se datorează în primul rînd presiunii politico-economice a occidentului și în al doilea rînd glasului și activității unor elite intelectuale din țară.
Numai pentru ca să-i mărturisec că sunt de aceeași părere în toate aceste probleme, că mă simt vinovată față de autorul „Poeziei lui Eminescu” din 1968, al scrisorii către Goma din 1977 și chiar față de autorul articolașului „Despre patriotism” din același an, pentru fiecare atac grobian, demagogic și orgolios, că sunt sigură că face mult bine culturii române spunînd adevărul decît fac cei care-l insultă și calomniază în presa de acasă, numai ca să-i spun că exilul, cu toate privațiunile  și dureroasele angoase, mi s-a părut benefic pentru atitudinea sa critică, întrucît l-a pus la adăpost de erorile de perspectivă în evaluare, i-a conferit distanță critică și echilibru etc, numai pentru atît nu credeam că am dreptul să-l tulbur pe Negoițescu.
Fiind că acesta era cuvîntul. Un incomod întotdeauna, un singularist din propria opțiune,  un „minoritar” ca toți oamenii care au nu numai opinii proprii, ci și curajul de a le susține în contratimp oricît de riscant cu majoritatea - cînd frivol pioasă, cînd categorică și stupidă, fidel propriului adevăr cu riscul neînțelegerii, izolării și tristeții, Negoițescu era unul din acei exilați pentru care schimbările din țară, pe care le așteptase atît și pentru care făcuse atît, nu însemnau aproape nimic, nu închideau nici o rană, nu vindecau nici o traumă, nu reparau nici un ultragiu.
Firește că atunci cînd am aflat că scriitorul a acceptat o întrevedere și ideea unui interviu am fost mulțumită. M-am folosit ca pretext de momentul 1971, cînd eseurile publicate mai întîi în revista „Tomis” sub titlul Lampa lui Aladin au fost date la topit, pentru a deschide discuția, dar, din fericire pentru mine, el mi-a explicat, amabil, că ar prefera întrebări și răspunsuri scris decît o conversație înregistrată pe reportofon. Așa se face că scurta întrevedere (era 10 noaptea) a avut loc în preziua plecării și emoția a fost benefic atenuată de împrejurarea că avea un rost: trebuia să iau interviul terminat.
În casa lui Negoițescu, un studio încă, dar mai impresionantă era biblioteca. Nelăsînd liber nici un centimetru pătrat, era alcătuită din nesfîrșite ediții de lux, franțuzești, nemțești, cu cotoare uniforme, închise la culoare, cred că neagră sau maro, biblioteca lui Negoițescu intimida, inhiba, ținea la distanță pe intrus, în timp ce cu proprietarul ei întreținea o relație intimă și ceremonioasă, în același timp exigentă. Mi-a trecut prin minte că biblioteca seamănă cu critica pe care o scrie, că iubea în acest fel „trupul” și „sufletul ” cărților am schimbat cîteva amabilități în legătură cu asta. Mi s-a spus că n-a reușit să-și aducă din România nici un volum din cele peste 8.000, că-i lipsesc ediții critice din scriitorii români.
L-am întrebat cînd revine în țară și îmi amintesc atît răspunsul, cuvînt cu cuvînt, cît și privirea drept în ochi, fără clipire: Niciodată, înainte de a se schimb a ceva. Dar nu e țara „lor”, am spus, nu-i așteptați să vă cheme „ei”... Privirea albă, limpede, rece. Nu părea un om robust, sigur pînă în pînzele albe că dreptatea e departea sa și imun la suferințe grație acestei solidități interioare. Erau cu atît mai impresionante hotărîrea și încordarea interioară.
Negoițescu  s-a stins înainte de a împlini 72 de ani. Înainte de a încheia ceea ce socotea a fi cartea cea mai importantă din întreaga lui literatură: Autobiografia (cuprinzînd anii de închisoare și persecuții),  înainte de a încheia fundamentala „Istorie a literaturii române”. Înainte de a reveni în țară, atît de puțin a lipsit să revină, nu în vizită, ci pentru întotdeauna.
„Îi este tot mai rău, mi-a spus la telefon în februarie prietenul său de o viață, Pavel Chihaia, Dar nu vrea să vadă pe nimeni...”
M-am simțit din nou vinovată. Și nu avea altă semnificație acel ultim refuz al său decît aceea pe care i-o dădeam eu.

Elisabeth Bouleanu, „Adevărul”, Alexandria, 10 aprilie 2016, 

Procesul poetului R. Crișan (1925 Bacău -1975 Constanța) în 1972 (TOMIS )

Titus Rusu, O dramă juridică, „Tomis”, Constanța, ?, p. 108, 110

(108) Când în 1968 a fost reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu speram să nu mai avem procese politice după patentul A. I. Vâșinski. Eroare. În Constanța au mai fost două procese politice cu răsunet: Radu Crișan în 1972 și Florentin Scalețchi, Lucian Iancu și Alexandru Mateescu în 1985.
În lipsă totală de transparență, procesul Radu Crișan a fost cunoscut de puțină lume. Părea incredibil ca un poet să fie condamnat la 12 ani închisoare  pentru că a scris poezii împotriva regimului. Monica Lovinescu, într-o emisiune la Europa Liberă, punea sub semnul „îndoielii” condamnarea poetului de la Constanța.
Am citit tot ce s-a scris după Revoluție, bineînțeles, despre R. Crișan. Ne vom referi mai întâi la un act oficial întocmit de un „colectiv” al CC pentru informarea lui Ceaușescu. Este o „Notă cu privire la modul în care a fost cercetat, judecat și condamnat Crișan Radu”, publicată în Cartea Albă a Securității. Istorii literare și artistice. 1969-1989, editată de Serviciul Român de Informații (coordonator Mihai Pelin), 1996, 536 p.
Autorii Notei au fost tranșanți: Crișan Radu, șef al serviciului financiar la Trustul de Construcții Locale Constanța, a fost exclus din partid și condamnat la 12 ani închisoare „cu încălcarea normelor de partid și a legalității socialiste”. Se mai arată că „Organele de securitate au început supravegherea lui Crișan Radu, pe baza conținutului dușmănos al corespondenței dintre acesta și tatăl său, Crișan Constantin, apreciind că din aceasta ar rezulta conținutul dușmănos al unor poezii”. Securitatea și-a format impresia „că în activitatea literară a lui Crișan Radu se exprimă idei care scot în evidență intenții dușmănoase orânduirii noastre”.
Arestat la 7 septembrie 1971, Crișan a recunoscut toate acuzațiile. În Notă se arată că nu a fost supus unor „constrângeri fizice”. A recunoscut „datorită unor presiuni morale”. Crișan era o „fire emotivă” și „suferea de hipertensiune arterială”.
Martorii au fost prelucrați de anchetator să-și mențină și ei declarațiile. Obiectiv, îndrăzneț și onest, Gabriel Dimisianu a declarat în fața Tribunalului Militar că „nu a remarcat idei  dușmănoase, ci doar faptul că unele poezii erau confuze și greu de înțeles”. Maiorul Adrian Nițoiu, președintele completului de judecată, i-a replicat ritos: „Bine, o să încercăm să înțelegem și noi poezia”. Și l-a condamnat pe Crișan la 12 ani închisoare.
Comisia de anchetă a CC a considerat că pedeapsa de 12 ani de închisore este exagerată, „chiar în cazul în care faptele ar fi fost reale”. Din comisie făceau parte, printre alții, Filimon Ardeleanu, procurorul general al RSR, fost procuror șef al Procuratorii Militare Timișoara și șef al Direcției Cercetări Penale a Securității, și Dragoș Cojocaru, șeful Direcției Tribunalelor Militare din Ministerul Justiției, fost președinte al Tribunalului Militar Brașov și adjunct al procurorului general (militar).
În fața comisiei CC, ofițerii de securitate, procurorii militari și judecătorul militar au declarat că erau convinși de vinovăția lui Crișan. Comisia CC a concluzionat că „aceasta arată lipsa lor de discernământ politic, superficialitatea și ușurința cu care au examinat cazul”.
La 22 februarie 1972, R. Crișan a fost pus în libertate din dispoziția Consiliului de Stat (a lui Ceaușescu), iar la 26 februarie 1972 Tribunalul Militar București (...).

(110) (...) că, în detenție, era „ironic și arogant”. Mai scrie că „Dumnezeu știe câte mârșăvii a făcut începând din 1964, ca să-ș plătească ascensiunea”.

După revoluție, Adrian Nițoiu împreună cu Al. Mihalcea au protestat în ziarul „România liberă” împotriva avansării la gradul de general și numirea în funcția de șef al Direcției Tribunalelor Militare din Ministerul Justiției a lui Liviu Prună. L. P. l-a condamnat și pe Florin Pavlovici, tot în 1959.

Supraviețuitor înnăscut, în 1990 colonelul A. N. de la MApN a fost avansat general și numit președintele Secției Militare a Tribunalului Suprem. A fost ales vicepreședinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici. Printre alte procese a judecat „Grupul celor patru”: E. Bobu, I. Dincă, M, Mănescu și T. Postelnicu, foști membri ai CPEx (a fost primul proces transmis în direct de televiziunea română). A murit de  o boală care nu iartă, la o clinică din Germania.

Informații interesante despre R. C. aflăm dintr-un text din 1995 al lui Gabriel Dimisianu, publicat în Cartea Albă a Securității. Maiorul Pârvan a încercat să-l determine și pe G. D. să declare în sensul dorit de Securitate, însă a  refuzat categoric. După proces, G. D., îngrozit, a informat conducerea Uniunii Scriitorilor (Stancu, Fulga, Chiriță) și pe mulți alții. Împreună cu Paul Anghel (rudă cu Crișan) a întocmit un memoriu, în numele familiei, către CC. Prin intermediul lui Adrian Păunescu a luat legătura cu Constantin Mitea de la CC, care l-a informat pe Dumitru Popescu, iar acesta pe Ceaușescu. G. D. a fost invitat la CC de generalul Grigore Răduică, șeful sectorului militar și juridic, unde împreună cu ministrul justiției, au studiat manuscrisul lui Crișan și au concluzionat că acesta este nevinovat.

Inexplicabilă apare atitudinea poetului Adrian Beldeanu, avocat angajat de familie, care la procesul de la Constanța nu s-a mai prezentat. Era de notorietate prietenia lui Beldeanu cu Eugen Barbu. Oare E. B. să fi aflat despre monstruozitatea juridică în care a fost implicat R. C. de la A. B.?

R. C. este menționat ca poet în Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa, la capitolul „Etc”.

Oare judecătorul militar A. N. o fi avut tresărire, o strângere de inimă, i-o fi tremurat mâna când l-a condamnat la 12 ani închisoare pe inocentul R. C.? Și-o fi amintit că și el a fost condamnat tot la 12 ani pe nedrept? Cred că a avut dreptate Belu Zilber când a spus că la noi socialismul la noi poartă pecetea lui Stalin și Caragiale, ctitorul României moderne.

„Uranus-Gherla, via Salcia” (MIHALCEA 1991)

 Alexandru Mihalcea, Uranus-Gherla, via Salcia. Vieți amânate, Ex Ponto, Constanța, 2005, 328 p.

5 Uranus-Gherla, via Salcia

296 Postfață: septembrie 1990 - 14 februarie 1991, Constanța - Anvers - Corint

299 Anexa: Constanța, 1 aprilie 1991

327 Prefață: Geneza cărții, iulie 2005

coperta 4: A. M. (născut la 13.08.1936, București, fiu de învățători) a intrat în 1953 la Facultatea de ziaristică a Universității „C. I. Parhon”, abandonată în anul II, de scârbă de cursurile de marxism-leninism stalinism ale prof. L. Tismăneanu. Arestat, condamnat pentru uneltire împotriva statului (1959-1963); după eliberare va lucra , scurtă vreme, ca muncitor necalificat. Între 1971-1974 este redactor la revista „Tomis”. În 1990 devine corespondentul „României libere” la Constanța.
Titus Rusu evocă astfel geneza cărții și întâlnirile din atelierul maestrului Constantin Georgescu: „Câțiva amici se retrăgeau din lumea dezlănțuită în intimitatea acestuia. De regulă, veneau duminică dimineața. Iarna îl găseam pe eremit îmbrăcat în cojoc, cu căciulă pe cap, pictând. Vara ne umfla râsul, când îl găseam cu ușa atelierului deschisă, ascultând Europa liberă. Se auzea de afară. Artiștii care mișunau prin zonă se obișnuiseră. Lipsit parțial de auz, maestrul, din comoditate, nu-și punea aparatul auditiv și dădea sonorul la maximum... Mihalcea, personaj balcano-levantin, euforizat, povestea cu vervă din peregrinările prin pușcăriile patriei. Îl asemuiam cu Pașadia din Craii de Curtea Veche. Ne recita versurile unui cântec al studenților din lagărul de la Stoenești, din Balta Brăilei. Uneori, după câteva pahare, din euforic, Sandu devene taciturn, cu privirea fixă. Mi-l imaginam în haine vărgate. Aveam în față un zek... Când, după revoluție, am citit „Jurnal de ocnă” (Ed. Albatros, 1994), îtâmplrile și personajel îmi erau demult cunosute , din atelier.” ( „Tomis”, nr. 4, aprilie 2003)

„Scrisori deschise și alte texte” (CORNEA 1991)

 Doina Cornea, Scrisori deschise și alte texte, Humanitas, București, 1991, 205 p.

Cuprins

Texte din perioada 1982-1989
7 În loc de prefață - Ariadna Combes: Implicații filozofice și morale în gîndirea Doinei Cornea
13 Scrisoare către cei ce n-au încetat să gîndească - Este primul text trimis la Radio Europa Liberă în 1982. Faptul că la sfîrșitul difuzării textului - în august 1982 - s-a dezvăluit numele autoarei s-a datorat unei neînțelegeri: D. C. își scrisese numele la sfîrșitul scrisorii numai și numai „pentru curierul ascultătorilor”, spre a arăta redactorilor emisiunii că este vorba de o scrisoare autentică. În urma difuzării textului, D. C. a fost interogată de Securitate, amendată, criticată într-o ședință a cadrelor didactice de  la Universitatea Cluj și, în 1983, destituită din postul de la universitate.
18 Scrisoare deschidă adresată rectorului Universității din Cluj (fragmente) - difuzată de Radio Europa Liberă în 1984
27 Meditație asupra posibilității unei renașteri spirituale - text difuzat de Radio Europa Liberă în 1984
Ciclu de texte adresate tinerilor - difuzate săptămînal de Radio Europa Liberă în 1985
31 I.Necesitatea întoarcerii la spiritual
32 II.Despre libertatea spirituală
33 III.Despre înstrăinarea de sine
35 IV.Despre adevăr
37 V.Despre creativitate
39 Despre machiavelism - text difuzat de Radio Europa Liberă în 1985
41 Despre adevăr sau cum să rezistăm „terorii istoriei” - text difuzat de Radio Europa Liberă în 1985 (*Fiind sinteza unor idei expuse anterior, textul conține formulări apropiate sau identice cu ale unor texte precedente)
45 Ce e de făcut? Sau: să nu dăm cezarului ce i se cuvine lui Dumnezeu - text difuzat de Radio Europa Liberă în 1986
53 Scrisoare deschisă adresată doamnei Raluca Petrulian - difuzată de Radio Europa Liberă în 1986
58  Scrisoare deschisă adresată Președintelui Consiliului de Stat (În legătură cu necesitatea unei reforme a învățămîntului) - Prima scrisoare deschisă adresată de D. C. lui Ceaușescu și difuzată, în 1987, de REL; al doilea text, scris în același an pe aceeași temă, nu a ajuns la REL. Toate scrisorile deschise au fost trimise de D. C. destinatarului.
63 Scrisoare adresată de D. C. tuturor celor care au sprijinit-o (1987)
65 Frați brașoveni...
67 Reflecții asupra problemei neamestecului în treburile interne ale unui stat - Textul, scris în 1988, a fost înmînat lui Joseph Voyame, raportor special pe lîngă Comisia Drepturilor Omului a ONU, însărcinat să ancheteze asupra încălcării drepturilor omului în România, care trebuia să prezinte Comisie un raport în februarie 1990. A fost difuzat de Radio Europa Liberă.
69 Scrisoare deschisă adresată Comitetului de organizare a Conferinței de la Cracovia din 25-28 august 1988 - Scrisoarea, prin care organizatorii Conferinței privind apărarea drepturilor omului o invitau pe D. C. să participe, este interceptată de Securitate, iar D. C. află că este așteptată la Cracovia prin REL.  text difuzat de REL.
74 Scrisoare deschisă adresată Președintelui Consiliului de Stat (În legătură cu necesitatea unei reforme) - septembrie 1988
82 Scrisoare deschisă adresată Președintelui Consiliului de Stat (cu privire la dărîmarea satelor) - iulie 1988
86 Scrisoare deschisă adresată Sanctității Sale, Papa Ioan Paul II - difuzată de Radio Europa Liberă în 1988
89 Scrisoare deschisă adresată unei prietene maghiare - difuzată de Radio Europa Liberă în 1989
95 În legătură cu Declarația comună redactată în 16 iunie 1989 la Budapesta - Precizările sînt o completare a poziției D. C. în problema minorităților, definită în scrisoarea precedentă
97 Scrisoare deschisă adresată Președintelui țării (I) - difuzată de Radio Europa Liberă în primăvara lui 1989 (martie)
101 Scrisoare adresată fiicei mele - Redactată de D. C. în momentele arestului la domiciliu din 1989, scrisoarea a difuzată în același an de Radio Europa Liberă 
105 Protest - scrisoare deschisă adresată de D. C. lui Ceaușescu în primăvara lui 1989 (17 martie)
108 Text adresat rectorului Universității Libere din Bruxelles - citit de Ariadna Combes, fiica D. C., cu prilejul ceremonie de decernare a titlului de Doctor Honoris Causa mamei sale (1989)
109 Cu prilejul bicentenarului revoluției franceze - text citit, în absența D. C., la Conferința drepturilor omului, organizată cu prilejul bicentenarului revoluției franceze la 22-24 iunie 1989
113 Reflecții cu privire la „Interviul tovarășului Nicolae Ceaușescu” acordat revistei Newseek - text publicat în presa occidentală și difuzat de Radio Europa Liberă în 1989
118 Text adresat Consiliului Europei - În iulie 1989 se ținea la Strasbourg o reuniune - a Comisiei pentru relații c țările europene nemembre în Adunarea Parlamentară a C. E. - pe tema României, avînd drept scop pregătirea unui raport referitor la situația dreptului omului și minorităților sub dictatura lui Ceaușescu; raportul urma să fie înaintat în septembrie APCE. La reuniunea din iulie ar fi trebuit să fie audiată ca „expert” D. C., președintele Comisiei i-a transmis invitația de a participa prin ambasadorul român la Paris și la Președintelui Marii Adunări Naționale a RSR. D. C. nu a fost informată de autoritățile române. Abia în septembrie a reușit să transmită textul, care a fost difuzat de Radio Europa Liberă
121 Scrisoare deschisă adresată Președintelui țării (I) - difuzată de Radio Europa Liberă în toamna lui 1989
123 Apel adresat tuturor guvernelor țărilor civilizate - text difuzat de Radio Europa Liberă în toamna lui 1989
126 Statutul de intelectual - text difuzat de Radio Europa Liberă în toamna lui 1989
133 Apel adresat oamenilor de bună de credință din țară - Ultimul text redactat în 1989 (noiembrie), care nu a mai putut ajunge în străinătate. A fost publicat, în ianuarie 1990, de revista „Tribuna” din Cluj, cu o modificare în titlu, adăugiri și schimbări în cuprins pe care autoarea nu le autorizase. Textul este cel original.
140 În loc de încheiere

Texte de după 22 decembrie 1989

143 Intervenția de la televiziune din ziua de 26 decembrie 1989 - Textul este o relatare acelor spuse la TVRL, la scurtă vreme după Revoluție, redactată ulterior. În emisiune realizată de Mihaela Cristea, D. C. apărea alături de S. Brucan, Dumitru Mazilu și Petre Popescu. Înregistrarea video există în colecția Grupului pentru Dialog Social. S-a preferat acest text deoarece este mai coerent și lămurește anumite afirmații ale autoarei.

146 Pentru ziarul Liberation - text solicitat și publicat de ziarul Liberation, după demisia D. C. din Consiliul FSN, în ianuarie 1990

148 Scrisoare deschisă adresată domnului Ion Iliescu (I) - redactată în colaborare cu Ioan Boilă, în februarie 1990, difuzată de Radio Europa Liberă 

157 Text rostit la Televiziunea Română în 2 februarie 1990 - difuzat de Radio Europa Liberă și publicat în revista Dialog din Germania
162 Gînduri de Ziua Femeii - text rosti la Radio Cluj (1990)
163 Scrisoare deschisă adresată Parlamentului Europei - citită în mai în P. E. (10 mai, București)
165 Dezmințirea unui zvon... - Text înregistrat pe două casete și trimis în 13 mai 1990 Televiziunii Române prin doi reporteri occidentali și înmînat lui Răzvan Theodorescu în 14 mai; a mai fost expediat telegrafic aceleiași instituții; este urma de răspunsul lui R. T., expediat telegrafic în 19 mai.

167 Scrisoare deschisă adresată domnului Ion Iliescu (II) - publicată în ziarul „România liberă”
169 Conformism și ideologie - text citit la Conferința de  la Rimini din august 1990, Il meeting per amicizia fra populi, și publicat în revista 22
177 Drepturile omului în România - 1990 - raport destinat Consiliului Europei
183 Scrisoare deschisă adresată domnului Ion Iliescu (II) - publicată în ziarul Dreptatea și revista 22 în iulie 1990
187 Scrisoare deschisă adresată domnului Petre Roman - publicată în ziarul Dreptatea și revista 22 în iulie 1990 (12 iulie, Cluj) 
190 Sînt într-un fel de opoziție și acum - interviu luat D. C. de poeta Ana Blandiana, la 3 martie 1990, și publicat în aceeași lună în revista Phoenix
195 Demagogia etică (pe marginea interviului acordat de dl. Petre Roman Televiziunii Române la 28 decembrie 1990) - text publicat în ziarul România liberă la începutul lui ianuarie 1991
199 Sindicatele și politica - text publicat în ziarul România liberă în februarie 1991

coperta 4: În 1982, la Radio Europa Liberă se citea scrisoarea unei profesoare din Cluj, cărei ai se dezvăluia, din greșeală, numele: Doina Cornea. Un nume care avea să devină simbolul rezistenței anticomuniste românești din ultimul deceniu.

În anii care au urmat, a continuat să ni se adreseze prin intermediul aceluiași post de radio - cu prețul persecuției securității și al detenției.

Citite azi, textele ei clandestine din perioada 1982-1989 rămîn la fel de percutante, la fel de uluitoare - prin consecvență și curaj - ca altădată. Lor li se adaugă, în acest volum, texte scrise după 22 decembrie 1989.

O carte din care cititorul poate să-și formeze o imagine globală asupra ideilor fundamentale și activității de opozantă politică a Doinei Cornea - informîndu-se direct de la sursă, judecînd în cunoștință de cauză.