Procesul poetului R. Crișan (1925 Bacău -1975 Constanța) în 1972 (TOMIS )

Titus Rusu, O dramă juridică, „Tomis”, Constanța, ?, p. 108, 110

(108) Când în 1968 a fost reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu speram să nu mai avem procese politice după patentul A. I. Vâșinski. Eroare. În Constanța au mai fost două procese politice cu răsunet: Radu Crișan în 1972 și Florentin Scalețchi, Lucian Iancu și Alexandru Mateescu în 1985.
În lipsă totală de transparență, procesul Radu Crișan a fost cunoscut de puțină lume. Părea incredibil ca un poet să fie condamnat la 12 ani închisoare  pentru că a scris poezii împotriva regimului. Monica Lovinescu, într-o emisiune la Europa Liberă, punea sub semnul „îndoielii” condamnarea poetului de la Constanța.
Am citit tot ce s-a scris după Revoluție, bineînțeles, despre R. Crișan. Ne vom referi mai întâi la un act oficial întocmit de un „colectiv” al CC pentru informarea lui Ceaușescu. Este o „Notă cu privire la modul în care a fost cercetat, judecat și condamnat Crișan Radu”, publicată în Cartea Albă a Securității. Istorii literare și artistice. 1969-1989, editată de Serviciul Român de Informații (coordonator Mihai Pelin), 1996, 536 p.
Autorii Notei au fost tranșanți: Crișan Radu, șef al serviciului financiar la Trustul de Construcții Locale Constanța, a fost exclus din partid și condamnat la 12 ani închisoare „cu încălcarea normelor de partid și a legalității socialiste”. Se mai arată că „Organele de securitate au început supravegherea lui Crișan Radu, pe baza conținutului dușmănos al corespondenței dintre acesta și tatăl său, Crișan Constantin, apreciind că din aceasta ar rezulta conținutul dușmănos al unor poezii”. Securitatea și-a format impresia „că în activitatea literară a lui Crișan Radu se exprimă idei care scot în evidență intenții dușmănoase orânduirii noastre”.
Arestat la 7 septembrie 1971, Crișan a recunoscut toate acuzațiile. În Notă se arată că nu a fost supus unor „constrângeri fizice”. A recunoscut „datorită unor presiuni morale”. Crișan era o „fire emotivă” și „suferea de hipertensiune arterială”.
Martorii au fost prelucrați de anchetator să-și mențină și ei declarațiile. Obiectiv, îndrăzneț și onest, Gabriel Dimisianu a declarat în fața Tribunalului Militar că „nu a remarcat idei  dușmănoase, ci doar faptul că unele poezii erau confuze și greu de înțeles”. Maiorul Adrian Nițoiu, președintele completului de judecată, i-a replicat ritos: „Bine, o să încercăm să înțelegem și noi poezia”. Și l-a condamnat pe Crișan la 12 ani închisoare.
Comisia de anchetă a CC a considerat că pedeapsa de 12 ani de închisore este exagerată, „chiar în cazul în care faptele ar fi fost reale”. Din comisie făceau parte, printre alții, Filimon Ardeleanu, procurorul general al RSR, fost procuror șef al Procuratorii Militare Timișoara și șef al Direcției Cercetări Penale a Securității, și Dragoș Cojocaru, șeful Direcției Tribunalelor Militare din Ministerul Justiției, fost președinte al Tribunalului Militar Brașov și adjunct al procurorului general (militar).
În fața comisiei CC, ofițerii de securitate, procurorii militari și judecătorul militar au declarat că erau convinși de vinovăția lui Crișan. Comisia CC a concluzionat că „aceasta arată lipsa lor de discernământ politic, superficialitatea și ușurința cu care au examinat cazul”.
La 22 februarie 1972, R. Crișan a fost pus în libertate din dispoziția Consiliului de Stat (a lui Ceaușescu), iar la 26 februarie 1972 Tribunalul Militar București (...).

(110) (...) că, în detenție, era „ironic și arogant”. Mai scrie că „Dumnezeu știe câte mârșăvii a făcut începând din 1964, ca să-ș plătească ascensiunea”.

După revoluție, Adrian Nițoiu împreună cu Al. Mihalcea au protestat în ziarul „România liberă” împotriva avansării la gradul de general și numirea în funcția de șef al Direcției Tribunalelor Militare din Ministerul Justiției a lui Liviu Prună. L. P. l-a condamnat și pe Florin Pavlovici, tot în 1959.

Supraviețuitor înnăscut, în 1990 colonelul A. N. de la MApN a fost avansat general și numit președintele Secției Militare a Tribunalului Suprem. A fost ales vicepreședinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici. Printre alte procese a judecat „Grupul celor patru”: E. Bobu, I. Dincă, M, Mănescu și T. Postelnicu, foști membri ai CPEx (a fost primul proces transmis în direct de televiziunea română). A murit de  o boală care nu iartă, la o clinică din Germania.

Informații interesante despre R. C. aflăm dintr-un text din 1995 al lui Gabriel Dimisianu, publicat în Cartea Albă a Securității. Maiorul Pârvan a încercat să-l determine și pe G. D. să declare în sensul dorit de Securitate, însă a  refuzat categoric. După proces, G. D., îngrozit, a informat conducerea Uniunii Scriitorilor (Stancu, Fulga, Chiriță) și pe mulți alții. Împreună cu Paul Anghel (rudă cu Crișan) a întocmit un memoriu, în numele familiei, către CC. Prin intermediul lui Adrian Păunescu a luat legătura cu Constantin Mitea de la CC, care l-a informat pe Dumitru Popescu, iar acesta pe Ceaușescu. G. D. a fost invitat la CC de generalul Grigore Răduică, șeful sectorului militar și juridic, unde împreună cu ministrul justiției, au studiat manuscrisul lui Crișan și au concluzionat că acesta este nevinovat.

Inexplicabilă apare atitudinea poetului Adrian Beldeanu, avocat angajat de familie, care la procesul de la Constanța nu s-a mai prezentat. Era de notorietate prietenia lui Beldeanu cu Eugen Barbu. Oare E. B. să fi aflat despre monstruozitatea juridică în care a fost implicat R. C. de la A. B.?

R. C. este menționat ca poet în Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa, la capitolul „Etc”.

Oare judecătorul militar A. N. o fi avut tresărire, o strângere de inimă, i-o fi tremurat mâna când l-a condamnat la 12 ani închisoare pe inocentul R. C.? Și-o fi amintit că și el a fost condamnat tot la 12 ani pe nedrept? Cred că a avut dreptate Belu Zilber când a spus că la noi socialismul la noi poartă pecetea lui Stalin și Caragiale, ctitorul României moderne.

„Jurnal de ocnă” (MIHALCEA 1990)

 Alexandru Mihalcea, Jurnal de ocnă, „Tomis”, Constanța, feb. 1990, p. 1, 10

(10) Un șef și doi membri, formă clasică, o cunoștea și antichitatea, simplă, nu prea greu de recunoscut, mai ales dacă insiști...Nu se poate și nu se poate? Dialectica ne învață și atunci renunțăm - cu greu - la organizație și rămânem la lot. Lotul de la ziaristică, cei șase din care fac parte și eu. preoți, mulți, s-ar putea face și o brigadă cu ei. Unu, doi călugări. Câțiva evrei, nu mulți, am întâlnit vreo-șapte-opt prin cele nouă pușcării de pe solul și din subsolul patriei, cum spunea Florin Pavlovici, prin care am trecut în patru ani - Iancu Saul, student la Filosofie, Barbălată, cel ce declamă cu patos și cu accent „noi vrem pământ”, Max Bănuș, gazetar la „Sportul popular”, rotund la față, cu ochelari și o căciulă imensă ca o cupolă de biserică moscovită, ba chiar, culmea insolitului, un plugar maramureșean, nenea Drozd, și domnul haham Herșcovici, de la Timișoara, silit să lăpăie ca un gânsac prin noroi, din pricina platfusului. Unguri, unguri cu duiumul, unii demult, rămași de pe urma tulburărilor pricinuite de Diktat, cum e Cocoș, altul decât doctorul, zdravăn ca un taur și celebru de la Periprava până în Aiud fiindcă l-a băgat la Jilava pe locotenentul Ștefan cu capul într-un butoi. Și, mai ales, pentru că a supraviețuit isprăvii. Dar cei mai mulți - prospătură, culeși din Banat, din Ardeal, de peste tot; printre ei, Helmuth Roth, fiul fostului al Frontului Etnic German. Și iar studenți - Emil Mihăilescu, de la arhitectură, istoricul Alexandru Zub, de la Iași, Gordan, Milică Pleșa, Barbu Teodorescu, de la medicină, alții de pe la drept, litere, filozofie. Undeva, în alte insule ale gulagului, își târâie viața „dușmanii poporului”, „năpârcile” pe care fălcile devoratoare ale revoluției n-au mai apucat să-i toace la canal: Noica, Giurescu, Petrovici, Steinhardt, Păstorel. Pe lângă noi trec dârele altor destine, lotul elevilor de la „Mihai Viteazul”, au fumat în pod, unul a uitat chiștocul, s-a aprins lemnăria. Sabotaj! O pomană, doar un cretin s-ar gândi la o amendă și la plata stricăciunilor. Și aristocrații, „foștii” - Dinu Cezianu, rasat, înăcrit, fost ministru la Paris,Tudor Greceanu scăpat ca prin minune din celula condamnaților la moarte, nepotul cronicarului, comandor de aviație la escadrila germană de bombardament de noapte Udet Vijeliosul, Riga, coborâtor din poetul Eteriei, poliglot, știe șapte limbi (și, fără glumă, și rusește, a făcut câțiva ani de lagăr la ruși), Lambrino, mic, scăpărător, fratele lui Zizi, cumnat morganatic al lui Carol, Nicolae Brâncoveanu, blajin și discret, căruia îi spunem ceremonios „mon prince”. O rara avis, curiozitate absolută, este căpitanul procuror militar Adrian Nițoiu.

Nu vezi, îmi spune într-o zi năbădăiosul planton Mangeavas, că suntem o țară privită cu ochianul întors? Are dreptate, lagărul este RPR în miniatură, cu o justă reprezentare categorială. Așa e la Salcia, așa e la Stoienești, la Periprava, la Gherla, Aiud și cine mai știe pe unde. Noi suntem instrumentul involuntar al teroarei. Suntem, la scara națiunii, al doilea val mare mânat spre țarcuri. Primul a fost tocat la canal din 49 până în 53, zdrobit la Galeș, Peninsula, Poarta Albă, pe șanțul dinspre Năvodari de la temelia cărora arheologii viitorului vor scoate odată și odată schelete fără nume. La Aiud, unde oamenii au mâncat var de pe pereți de foame, și la Sighet. Au pierit atunci marii intelectuali ai țării, cei mai destoinici militari, flamura clasei politice. Noi suntem altceva, noi facem pasul de la individualitate la număr. Noi suntem statistică. Unii nici nu știu de ce i-au arestat. Năvodul a cules orbește totul, pești , melci, ierburi. Cei ce cunosc adevărul, în toată monstruozitatea lui, sunt la mii de ani lumină de bolgia noastră într-un empireu unde nu există angoasa celor câteva clipe ce precedă fluierul care te smulge din zdrențele păturii la patru din noapte, foamea obsedantă care-ți râcâie mațele până la halucinație, pielea întinsă pe ciolane ca o tobă în care crivățul dă cu dușmănie. Sunt cel puțin trei, după moartea politică a Anei Pauker și a lui Teohari Georgescu: Dej, Drăghici, Nicolski. Bagheta e în mâna lor, capelmaiștrii care au orchestrat acest concert de vaiete împletite cu ritmul biciului într-o cacofonie drăcească. Oricare instrumentist este un „ar fi putut să facă” sau „să-l vadă ceilalți și să ia aminte”. Maiorul Profir: nici treizeci de ani, cu spate de urs sfielnic, moldovean blajin. Cel mai tânăr ofițer superior din trupele române de tancuri, avansat la excepțional. Îl pune dracu să învețe bine și feciorul de țărancă văduvă se pomenește trimis la „Frunze”. Vine în țară, e o capacitate, cine știe până unde poate urca... La o lecție de marxism, politrucul îl pune să vorbească despre minunatele condiții de trai ale poporului sovietic. Sigur, zice Profir, sunt minunate peste tot, dar sunt mai minunate în sud decât în nord. Adică cum? se încruntă ofițerul politic. Adică, răspunde maiorul, vreau să zic că siberienii o duc mai greu decât cei de la Soci că e mai frig, au fost și minus 30 de grade. Aha, va să zică asta a învățat banditul din experiența marelui nostru frate de la răsărit! Este convocat la București, urcat într-un „Gaz” la gară, i se pun ochelari negri și ajunge în beciul contrainformațiilor de pe Maria Rosetti. Un soldat cu șapcă albastră îi smulge epoleții, e dat pe mâna unui locotenent ceist care-i înmoaie oasele (nu singur), intră în cătușe în tribunalul militar de pe Negru Vodă, iese cu șapte ani pentru „defăimarea gloriosului popor sovietic eliberator”. Au trecut luni de zile, dar Profir tot n-a ieșit din starea de buimăceală. farmacistul Gheorghiu, bucureștean, dă de gustul „Europei libere” după 56. Îl aude un vecin, vin doi băieți și-l ridică. Politicoși. „Soția era de față?” Gheorghiu e de modă veche, nu știe să mintă și crede că nici nu are de ce. „Era”. „Dar soacra?”. „Păi era s-o dau afară?!”. În timp ce farmacistul se miră de cât de civilizat îi vorbesc tinerii, alți tineri le umflă pe cele două doamne și întreg trio-ul se îmbarcă pentru arhipeleag. Sababei, predicatorul sâmbătar, a făcut ce face și acum cu sectanții lui în colțul camerei, cu ochii luminați de extaz - slujbe. Sunt luați pe sus, cotonogiți la cataramă și risipiți prin lagăre și pușcării, unde vor fi puși la muncă forțată, mai ales sâmbăta. În toată diversitatea asta de cazuri, non bis in idem, un lucru ne uimește - fatidicul articol 209, pct. II, lit. a din C. P., desagă elastică în care pot încăpea orice destin și orice situație. E pur și simplu genial, cu le poți să condamni până și pe un orb pentru crima de privire dușmănoasă cu coada ochiului către stema partidului.

(Va urma)