„Lecturi psihanalitice: Visul lui Ion Heliade Rădulescu” (BÎLĂ 2006)

Diana Bîlă, Lecturi psihanalitice: Visul lui Ion Heliade Rădulescu, „Agora”

Se împlinesc anul acesta 150 de ani de la nașterea lui Sigmund Freud. Cu acest prilej, „Agora” inaugurează o rubrică de psihanaliză literară (urmând firesc celei de psihanaliză muzicală) ce va fi susținută de studenți ai Universității „Ovidius”, sperăm viitori critici psihanaliști, cărora le dăm astfel o șansă dea-și pune în circulație ideile.

În accepția ei freudiană, psihanaliza se definește ca acțiune de investigare a  acelor procese mentale inaccesibile altor metode analiză, deci, ca o știință complementară. Interpretarea psihanalitică scoate la iveală teme repetitive care indică existența unor complexe psihice inconștiente de mare încărcătură emoțională. Nimic din ceea ce produce mintea noastră în mod inconștient nu ține de liberul arbitru, totul are un sens, totul trimite la o rădăcină decelabilă din punct de vedere simbolic.

Poemul lui I. H. R. intitulat Vis, deși a fost scris cu câteva decenii bune înainte de inventarea metodei, poate tocmai de aceea, pare predestinat pentru o astfel de  lectură. El este, cum se va vedea, o versiune în versuri anticipativă a metodei freudiene a asociațiilor libere. Versurile acestui poem nu se supun unei discursivități strict logice, ele sunt mai degrabă o amplă meditație asupra unor teme obiective ce bântuie inconștientul autorului și își cer dreptul să iasă la lumina conștiinței.

Se poate lesne observa o ciclicitate a complexelor psihice emoționale ale subiectului psihanalizei. Poemul încep și sfârșește sub semnul aceleiași obsedante teme thanatice: „O, zile! ... Dar ați trecut! Ce trece mai mult el numai vine”. Apare „groapa” ca figurare simbolică a morții. Frica de moarte este ușor de reperat în actul ratat al trezirii din vis: „Și-ncovoiat pe groapa-mi o văd că s-a deschis (...) și mă deștept din vis!” Atunci când ceva cauzează frica foarte mare în timpul visului - preciza Freud - omul încearcă inconștient înlăturarea pericolului, trezindu-se, ca mecanism de apărare împotriva acelei cauze a fricii. Ca și uitarea, deșteptarea din vis denotă respingerea de către psihic a celor visate.

Visul heliadesc continuă, activând amintiri ecran: el se visează copil în casa părintească, înconjurat de „tânăra căldură” a părinților, fără a fi cunoscut încă „necazul”, „mâhnirea”, „lipsa”, „ș-orice nenorocire”, unde „răul nu îndrăznea”. Ba mai mult, se visează singur la părinți, fără cei trei frați ai săi. Și acesta este un fapt relevant, din care se deduce că, la un anumit tranzit al existenței sale, și-ar fi dorit să fie singurul copil, unicul beneficiar al „dorului fierbinte” al părinților. Este de presupus că, în anumite momente, s-a simțit concurat de iubirea datorată fraților săi, și ele au lăsat urme în inconștient, ieșind acum la iveală. Tânjirea lui după o afecțiune exclusivă lasă urme în travaliul creator, astfel că în poem, întreaga iubire părintească se catalizează doar asupra sa: „Trei fii creștea în mine tânăra lor căldură / Și le zâmbea în mine toată nădejdea lor”.

Se remarcă mereu inconsecvența stărilor psihice, zbuciumul și neliniștea ce izvorăsc din această nestatornicie, caracteristică universului oniric. Urmând secvenței paradiziac-infantile a pruncului fără griji, subiectul percepe anxietatea orfanului, într-o bruscă schimbare de registru pe care doar visul o poate pune în scenă (răsturnarea): „Dar visu-și schimbă fața, se prefăcură toate / Și parcă de când lumea părinți nu am avut / Simții cruzimea soartei în recea străinătate / Și mă văzui în lume pustiu, necunoscut”. Casa părintească este pentru subiect refugiul, spațiul protector, securizant, dincolo de care se simte speriat, vulnerabil și nesigur. Frica de singurătate, de absența iubirii părintești fondatoare este prilej de anxietate onirică.

Putem deduce că atmosfera de pace și siguranță oferite în copilărie de casa natală (întotdeauna o „casă onirică” după Bachelard) și de prezența părinților determină niște așteptări ale subiectului, care, mai târziu, cere aceeași iubire și siguranță de la lumea înconjurătoare. Neprimind-o, se simte singur și dezamăgit (e probabil „cunoașterea dezamăgită” de care vorbea Durand).

Teama refulată, situația de criză, par să aibă o singură soluție: femeia cu care, întemeind la rândul lui o familie și refăcând astfel mediul securizant al casei natale, îi va reda echilibrul pierdut. Ilustrând involuntar metoda freudiană a asociațiilor libere, subiectul asociază ideea de fericire cu femeia iubită, soție dar „și îngerul” său păzitor: „Cât o iubeam? Și câtă simțeam eu fericire / Eu o vedeam un înger”. Echilibrul sufletesc stricat de secvența înstrăinării se reface prin noul episod oniric: „Și se făcea că traiu-mi ceva se mai lesni, / vedeam în a mea casă bogată-ndestulare”. Singurătatea pare a fi nucleul anxios central și orice stare de echilibru este cea care o anulează.

Dar peisajul oniric se tulbură iarăși și din acest paradis regăsit se cade tot într-un infern sufletesc: „P-acea ființă scumpă eu n-o mai cunoșteam, / Pare că era rece l-adânca mea durere / (...) / Căutări fatale avea a ei vedere, / Și când vorbea ca trăsnet în sufletu-mi izbea, /  (...) / Îmi imputa vini ce nu le aveam / Un chin, un iad, o muncă era amea viață”. Ideea clară a femeii (poate o reiterare a imaginii materne) devine tulbure și din sursă a liniștii se face un nou nucleu de deznădejde.

Cel de-al treilea etaj al paradisului inconștient este activat de prezența copiilor, „două ființe nevinovate” în care vede refugiul din calea singurătății și a lipsei de iubire: „Îmi era scumpă a lor vedere / Mi-era un balsam l-a mea durere”. Subiectul mai găsește o cale să fie singur, neiubit, ignorat,. Dar meandrele vieții psihice continuă disonant, liniștea lăsă din loc spaimei și nesiguranței: „Dar o schimbare neașteptată / Goli nălucul ce mă-nșela / (...) /Ele fugeau de mine și-n veci mi-erau de față / În veci eu după ele eram neobosit / (...) / Dar să le ajung vreodată în veci mi-a fost oprit”.

Angoasa lipsei de iubire a celor din jur reapare, mai violent. Aceste ființe visate pot fi, la fel de bine, idealurile, visele nerealizate ale subiectului, care trăiește drama nereușitei sale. Aceste gânduri izvorăsc din mâhnirea refulată pe care i-au cauzat-o probabil eșecurile repetate pe anumite planuri: „Poruncitorul deget îmi arăta greșeala / Nebun de-a mea rușine, mai repede zburam”. Faptul că vede în vis pe unul din fii săi mort sugerează aceeași interpretare. Nereușita se alătură sentimentului de vină inconștientă: „O vină-n veci aduce o vină și mai mare”. Da fapt, cuvântul „vină” apare foarte des în discursul liber al subiectului, însemnând că fără să știe aceasta este prezentă, refulat, în inconștientul său.

Apoi, urmând firul gândurilor, subiectul visează că-și caută copiii și nu-i găsește, că totul îi era străin în sânul casei sale, că totul era „un chin”. Totul indică faptul că în starea de veghe subiectul e o persoană capabilă de atașament sentimental, dornică de legături sufletești puternice, fără de care nu se simte apărat și fericit: „Alte ființe scumpe văzui pe lângă mine, / Al lor zâmbet la rană-mi făcea un mare bine”.

Firul narativ al cadrului oniric readuce subiectul la una din obsesiile anxioase ce revine cu frecvența de laitmotiv, „spaima de-ntuneric”, actualizare destul de transparentă a pulsiunii thanatice, concurată de cea erotică. Femeia (fostul „înger”) devine o figură satanică, ilustrând o nouă obsesie refulată de inconștient, teama că femeia nu este decât o sursă a răului și a suferinței: „Viclean, ascuns, fățarnic , împielițat Satan, / (...) / Parcă era femeie (...) / Ăst duh de răzvrătire era iarăși muiere / Să știi că a ta taină e-n mână de femeie / (...) / Dar greu e s-aibi asupră-ți femeia cea ușoară / Și-n voile ei vreodată să nu poți intra”. Subiectul asociază inconștient femeia răului, necazurilor, o consideră a fi greu de mulțumit.

Nemulțumirea și supărarea refulate, frustrarea izbucnește c aură generalizată către toți oamenii, ceea ce ilustrează încă o dată inconsecvența trăirilor sale psihice. Explicația psihanalitică e previzibilă: sentimentele neîmpărtășite generează ură, din refularea mâhniri că nu ești apreciat , ca un mecanism de a răspunde la ceea ce primești: „Urăsem omenirea în câți îi cunoscusem / Și-mi era drag tot omul pe care nu-l văzusem”. Subiectul nu-și găsește echilibrul și se crede singurul vinovat: „Mă învățasem vina ca să mi-o dau tot mie”.

Și totuși, conservându-și inconsecvența, subiectul declară: „Dar lumea mi-era dragă (...) / Când veselă, când tristă, într-nsa petreceam”. De ce? Pentru că până la urmă, rea sau bună, ea este spațiul vieții, deci singura apărare eficientă de marea primejdie, moartea, care-l îmbie prin groapa ei căscată, ca o absență-prezență.