Andreea NĂSTASE, Concurs de artă culinară, desfăşurat la Cumpăna

„Cuget Liber”, Constanța, 23 mai 2015

 

Complexul Muzeal de Științe ale Naturii Constanța & NIRO Rusia 17 iulie 2012

COMPLEXUL MUZEAL de ȘTIINȚE ale NATURII Constanța/România

ATLANTIC RESEARCH INSTITUTE of MARINE FISHERIES and OCEANOGRAPHY Atlant-NIRO, Kaliningrad/Rusia

Către

Contraamiral Nicolae ȘTEFAN

Liga Navală Română – România

Fax 0241/611836

INVITAȚIE

Avem plăcerea a vă invita la deschiderea oficială a expoziției ruso-române:

”Atlant-NIRO prezență activă a cercetării halieutice rusești în Oceanul Mondial”

”30 de ani de la expediția ruso-română în Antarctica și deasupra munților submarine-Creasta Balenelor”

Evenimentul se va desfășura pe 17.07.2012, orele 10, în sala de conferințe ”ing. MARCEL STANCIU”/C.M.S.N. (B-ul MAMAIA nr.225), cu participarea domnului dr. hab. Alexander ARHIPOV – director adjunct Atlant-NIRO Kaliningrad/Rusia și a Excelenței Sale Mihail REVA – Consul General al Federației Ruse la Constanța.

Prezența dumneavoastră la manifestare, alături de cei care iubesc MAREA, va constitui o onoare pentru organizatori, pentru toți cei interesați de cercetarea, explorarea și exploatarea UNIVERSULUI  ALBASTRU.

Cu înaltă prețuire, în numele organizatorilor

DIRECTOR GENERAL CSMN

dr. Adrian Bîlbă

DIRECTOR ȘTIINȚIFIC CMSN

c.s.I dr. Nicolae C. Papadopol

Cooperația de consum pe litoralul românesc în sezonul 1972 („Litoral” 1972)

<
Unitățile cooperației de consum existente în această vară în toate stațiunile litoralului - sub forma bazarurilor și a complexelor - constituie puncte de atracție nu numai pentru turiștii români, ci și pentru oaspeții litoralului veniți de peste hotare. Explicația acestui mare flux de cumpărători se află în buna aprovizionare a unităților cu un larg sortiment de articole de artizanat în mare parte unicate, realizate de meșteri artizani din județul Constanța ca și din întreaga țară.
În aceste unități puteți admira zilnic adevărate comori ale artei noastre populare:costume naționale din diferite zone ale țării, vase din ceramică decorate artistic, obiecte de lemn încrustate, tablouri, aplice și obiecte pentru decorare a interiorului apartamentelelor, carpete și covoare oltenești, fețe de masă cusute cu arnice, pe motive naționale.
Magazinele cooperației de consum se bucură, de asemenea, de aprecieri din partea vizitatorilor români și de peste hotare datorită bunei deserviri asigurate de un personal care nu se mărginește numai la a prezenta obiectele expuse, ci se transformă în adevărați ghizi, propunîndu-vă spre cumpărare cele mai reprezentative și frumoase creații ale meșteșugarilor.
>

SURSA
***, Magazinele cooperației de consum. Mari expoziții de artizanat, „Litoral”, Constanța, ? august 1972, p. ?.

Complexul „Belvedere” („Litoral” 1972)

<
Amplasat într-o zonă în care vegetația își face simțită prezența din plin, oferind turiștilor un colorit variat prin miile de flori, complexul „Belvedere”, alcătuit dintr-un hotel cu 400 de locuri și un elegant restaurant este condus de Nicoale DUMITRIU. Hotelul, prin serviciile sale, pune la dispoziție, cotidian, turiștilor din România, Republica Federală a Germaniei, Olanda și Anglia nu numai posibilități multiple de agrement prin organizarea unor excursii, dar și o serie de alte avantaje (magazin de artizanat, un bar de zi etc.).
RESTAURANTUL „Belvedere”, cu o capacitate de 480 de locuri, dispune de un personal de înaltă calificare specializat în R. F. a Germaniei. Responsabilul restaurantului, Viorel Grapă, și bucătarul șef Nicolae Moraru au reușit ca de la deschiderea sezonului și pînă la data apariției acestor rînduri să ofere turiștilor nenumărate premiere în arta culinară. Dar, alte noutăți le puteți afla dacă veți vizita în aceste zile, frumosul hotel și restaurantul „Belvedere” din Eforie Nord.
>

SURSA
***, Un complex al liniștii, „Litoral”, Constanța, ?. ?. 1972

„Lecturi psihanalitice: Visul lui Ion Heliade Rădulescu” (BÎLĂ 2006)

Diana Bîlă, Lecturi psihanalitice: Visul lui Ion Heliade Rădulescu, „Agora”

Se împlinesc anul acesta 150 de ani de la nașterea lui Sigmund Freud. Cu acest prilej, „Agora” inaugurează o rubrică de psihanaliză literară (urmând firesc celei de psihanaliză muzicală) ce va fi susținută de studenți ai Universității „Ovidius”, sperăm viitori critici psihanaliști, cărora le dăm astfel o șansă dea-și pune în circulație ideile.

În accepția ei freudiană, psihanaliza se definește ca acțiune de investigare a  acelor procese mentale inaccesibile altor metode analiză, deci, ca o știință complementară. Interpretarea psihanalitică scoate la iveală teme repetitive care indică existența unor complexe psihice inconștiente de mare încărcătură emoțională. Nimic din ceea ce produce mintea noastră în mod inconștient nu ține de liberul arbitru, totul are un sens, totul trimite la o rădăcină decelabilă din punct de vedere simbolic.

Poemul lui I. H. R. intitulat Vis, deși a fost scris cu câteva decenii bune înainte de inventarea metodei, poate tocmai de aceea, pare predestinat pentru o astfel de  lectură. El este, cum se va vedea, o versiune în versuri anticipativă a metodei freudiene a asociațiilor libere. Versurile acestui poem nu se supun unei discursivități strict logice, ele sunt mai degrabă o amplă meditație asupra unor teme obiective ce bântuie inconștientul autorului și își cer dreptul să iasă la lumina conștiinței.

Se poate lesne observa o ciclicitate a complexelor psihice emoționale ale subiectului psihanalizei. Poemul încep și sfârșește sub semnul aceleiași obsedante teme thanatice: „O, zile! ... Dar ați trecut! Ce trece mai mult el numai vine”. Apare „groapa” ca figurare simbolică a morții. Frica de moarte este ușor de reperat în actul ratat al trezirii din vis: „Și-ncovoiat pe groapa-mi o văd că s-a deschis (...) și mă deștept din vis!” Atunci când ceva cauzează frica foarte mare în timpul visului - preciza Freud - omul încearcă inconștient înlăturarea pericolului, trezindu-se, ca mecanism de apărare împotriva acelei cauze a fricii. Ca și uitarea, deșteptarea din vis denotă respingerea de către psihic a celor visate.

Visul heliadesc continuă, activând amintiri ecran: el se visează copil în casa părintească, înconjurat de „tânăra căldură” a părinților, fără a fi cunoscut încă „necazul”, „mâhnirea”, „lipsa”, „ș-orice nenorocire”, unde „răul nu îndrăznea”. Ba mai mult, se visează singur la părinți, fără cei trei frați ai săi. Și acesta este un fapt relevant, din care se deduce că, la un anumit tranzit al existenței sale, și-ar fi dorit să fie singurul copil, unicul beneficiar al „dorului fierbinte” al părinților. Este de presupus că, în anumite momente, s-a simțit concurat de iubirea datorată fraților săi, și ele au lăsat urme în inconștient, ieșind acum la iveală. Tânjirea lui după o afecțiune exclusivă lasă urme în travaliul creator, astfel că în poem, întreaga iubire părintească se catalizează doar asupra sa: „Trei fii creștea în mine tânăra lor căldură / Și le zâmbea în mine toată nădejdea lor”.

Se remarcă mereu inconsecvența stărilor psihice, zbuciumul și neliniștea ce izvorăsc din această nestatornicie, caracteristică universului oniric. Urmând secvenței paradiziac-infantile a pruncului fără griji, subiectul percepe anxietatea orfanului, într-o bruscă schimbare de registru pe care doar visul o poate pune în scenă (răsturnarea): „Dar visu-și schimbă fața, se prefăcură toate / Și parcă de când lumea părinți nu am avut / Simții cruzimea soartei în recea străinătate / Și mă văzui în lume pustiu, necunoscut”. Casa părintească este pentru subiect refugiul, spațiul protector, securizant, dincolo de care se simte speriat, vulnerabil și nesigur. Frica de singurătate, de absența iubirii părintești fondatoare este prilej de anxietate onirică.

Putem deduce că atmosfera de pace și siguranță oferite în copilărie de casa natală (întotdeauna o „casă onirică” după Bachelard) și de prezența părinților determină niște așteptări ale subiectului, care, mai târziu, cere aceeași iubire și siguranță de la lumea înconjurătoare. Neprimind-o, se simte singur și dezamăgit (e probabil „cunoașterea dezamăgită” de care vorbea Durand).

Teama refulată, situația de criză, par să aibă o singură soluție: femeia cu care, întemeind la rândul lui o familie și refăcând astfel mediul securizant al casei natale, îi va reda echilibrul pierdut. Ilustrând involuntar metoda freudiană a asociațiilor libere, subiectul asociază ideea de fericire cu femeia iubită, soție dar „și îngerul” său păzitor: „Cât o iubeam? Și câtă simțeam eu fericire / Eu o vedeam un înger”. Echilibrul sufletesc stricat de secvența înstrăinării se reface prin noul episod oniric: „Și se făcea că traiu-mi ceva se mai lesni, / vedeam în a mea casă bogată-ndestulare”. Singurătatea pare a fi nucleul anxios central și orice stare de echilibru este cea care o anulează.

Dar peisajul oniric se tulbură iarăși și din acest paradis regăsit se cade tot într-un infern sufletesc: „P-acea ființă scumpă eu n-o mai cunoșteam, / Pare că era rece l-adânca mea durere / (...) / Căutări fatale avea a ei vedere, / Și când vorbea ca trăsnet în sufletu-mi izbea, /  (...) / Îmi imputa vini ce nu le aveam / Un chin, un iad, o muncă era amea viață”. Ideea clară a femeii (poate o reiterare a imaginii materne) devine tulbure și din sursă a liniștii se face un nou nucleu de deznădejde.

Cel de-al treilea etaj al paradisului inconștient este activat de prezența copiilor, „două ființe nevinovate” în care vede refugiul din calea singurătății și a lipsei de iubire: „Îmi era scumpă a lor vedere / Mi-era un balsam l-a mea durere”. Subiectul mai găsește o cale să fie singur, neiubit, ignorat,. Dar meandrele vieții psihice continuă disonant, liniștea lăsă din loc spaimei și nesiguranței: „Dar o schimbare neașteptată / Goli nălucul ce mă-nșela / (...) /Ele fugeau de mine și-n veci mi-erau de față / În veci eu după ele eram neobosit / (...) / Dar să le ajung vreodată în veci mi-a fost oprit”.

Angoasa lipsei de iubire a celor din jur reapare, mai violent. Aceste ființe visate pot fi, la fel de bine, idealurile, visele nerealizate ale subiectului, care trăiește drama nereușitei sale. Aceste gânduri izvorăsc din mâhnirea refulată pe care i-au cauzat-o probabil eșecurile repetate pe anumite planuri: „Poruncitorul deget îmi arăta greșeala / Nebun de-a mea rușine, mai repede zburam”. Faptul că vede în vis pe unul din fii săi mort sugerează aceeași interpretare. Nereușita se alătură sentimentului de vină inconștientă: „O vină-n veci aduce o vină și mai mare”. Da fapt, cuvântul „vină” apare foarte des în discursul liber al subiectului, însemnând că fără să știe aceasta este prezentă, refulat, în inconștientul său.

Apoi, urmând firul gândurilor, subiectul visează că-și caută copiii și nu-i găsește, că totul îi era străin în sânul casei sale, că totul era „un chin”. Totul indică faptul că în starea de veghe subiectul e o persoană capabilă de atașament sentimental, dornică de legături sufletești puternice, fără de care nu se simte apărat și fericit: „Alte ființe scumpe văzui pe lângă mine, / Al lor zâmbet la rană-mi făcea un mare bine”.

Firul narativ al cadrului oniric readuce subiectul la una din obsesiile anxioase ce revine cu frecvența de laitmotiv, „spaima de-ntuneric”, actualizare destul de transparentă a pulsiunii thanatice, concurată de cea erotică. Femeia (fostul „înger”) devine o figură satanică, ilustrând o nouă obsesie refulată de inconștient, teama că femeia nu este decât o sursă a răului și a suferinței: „Viclean, ascuns, fățarnic , împielițat Satan, / (...) / Parcă era femeie (...) / Ăst duh de răzvrătire era iarăși muiere / Să știi că a ta taină e-n mână de femeie / (...) / Dar greu e s-aibi asupră-ți femeia cea ușoară / Și-n voile ei vreodată să nu poți intra”. Subiectul asociază inconștient femeia răului, necazurilor, o consideră a fi greu de mulțumit.

Nemulțumirea și supărarea refulate, frustrarea izbucnește c aură generalizată către toți oamenii, ceea ce ilustrează încă o dată inconsecvența trăirilor sale psihice. Explicația psihanalitică e previzibilă: sentimentele neîmpărtășite generează ură, din refularea mâhniri că nu ești apreciat , ca un mecanism de a răspunde la ceea ce primești: „Urăsem omenirea în câți îi cunoscusem / Și-mi era drag tot omul pe care nu-l văzusem”. Subiectul nu-și găsește echilibrul și se crede singurul vinovat: „Mă învățasem vina ca să mi-o dau tot mie”.

Și totuși, conservându-și inconsecvența, subiectul declară: „Dar lumea mi-era dragă (...) / Când veselă, când tristă, într-nsa petreceam”. De ce? Pentru că până la urmă, rea sau bună, ea este spațiul vieții, deci singura apărare eficientă de marea primejdie, moartea, care-l îmbie prin groapa ei căscată, ca o absență-prezență.

[Festivalul „Zile și Nopți de Literatură”] (SPINEAU 2003)

Vlad Spineau, [Festivalul „Zile și Nopți de Literatură”?], „Tomis”, Constanța, octombrie 2003, p. 28

(...)

Catalogul a fost prefațat de un text semnat Eugen Uricariu, președintele Uniunii Scriitorilor, și intitulat prospectiv Încă un pas. Dezideratul abandonării complexelor noastre de inferioritate în raport cu celelalte culturi europene și al deschiderii către lume se justifică drept miză a evenimentului în discuție. Ce a părut mai straniu, și evident a provocat reacții divergente, a fost prezicerea semnatarului prefeței conform căruia „Zile și Nopți de Literatură are o misiune specifică: de a contribui la realizarea în cultură a ceea ce oamenii politici au reușit sau sunt pe cale să facă în politică, în economie, în circulația valorilor și a persoanelor”. 

Cel de-al doilea preambul „tehnic” al festivalului s-a constituit într-o publicație plurilingvă ce a reunit texte reprezentative ale participanților în ideea comunicării prin cultură, rezonând astfel cu tema colocviului, Eu, celălalt. 

În mijlocul lucrurilor

Seara decernării premiilor Festivalului s-a desfășurat într-o atmosferă extrem de intimă, aproape underground, în incinta Centrului pentru tineret al municipiului Mangalia. Deși asistența a fost sonoră, lipsa aproape în unanimitate a mass-mediei (cu excepția co-organizatorilor și a sponsorilor) ne-a frapat și ne-a întristat deopotrivă. Sentimentul că am pătruns în mijlocul desfășurării unui act sacerdotal, unde numai inițiaților le este permis să participe, ne-a determinat să ne strecurăm în liniște pe lângă scaunele goale și să alegem unul în așteptarea ocupării celor aflate deja pe scenă, dispuse într-o jumătate de cerc în ideea întregirii, poate, cu cealaltă jumătate din sală. Decorul sugerând hieratica prezență a lirei orfice, aflată undeva după o cortină străvezie, trăda stereotipia sinonimiei instrumentului cu poezia. Opțiunea pentru preeminența culorii albastru s-ar fi putut decoda drept o aluzie la deschiderea de tip european și o nu numai, vizată prin acest eveniment.

Invitația la poezie, un recital multicultural a premers decernarea propriu-zisă a premiilor care a fost lansată, evident, într-o manieră jumătate oficială, jumătate colocvială de președintele Uniunii Scriitorilor, Eugen Uricaru. S-au citit texte ermetice, subversive, politice, toate conținând în subsidiar ideea de implicare a intelectului în problemele cetății. Într-o adevărată polifonie lingvistică au recitat Alan Browjohn (Marea Britanie) poet și romancier, Sonet închis, apoi Hannah Awwed (Israel), specialistă în studii arabe, Dialogul prin sârma ghimpată, demonstrând melodicitatea nebănuită a limbii sale natale, apoi Charles Carrerre (Belgia), originar din Senegal, de unde a păstrat și adus cu sine pe scena Festivalului talentul de a transforma un poet într-o incantație, Sean Cotter (USA), interesat de paralela dintre modernismul american și cel românesc, subiect reluat de teza sa doctorat, participant la realizarea unor antologii a poeților gorjeni, Sfinții din borcan, Valeriu Matei (Basarabia), poet, dramaturg, romancier, deținător al Premiului Academiei Române, a recitat Grecia imaginară. Poeziile au fost citite, de asemenea, în limba engleză, și în limba franceză de către Ioana Crăciunescu, actriță și poet, stabilită în Franța.

După parcurgerea acestui moment liric de aproape două ore, s-a purces la decernarea propriu-zisă a premiilor. Audiența a sporit, așa cum ne așteptasem că se va întâmpla pentru un asemenea eveniment, ci dimpotrivă. Ne-am apropiat și noi mai curioși de scena învăluită în albastru, consimțind la atmosfera aproape intimă din jur. Mircea Martin, președintele juriului, a făcut oficială acordarea Premiului Ovidius scriitorului portughez Antonio Lobo Antunes, pentru „valoarea operei literare, pentru contribuția la libertatea expresiei și toleranței etnice”. Premiul Festivalului a fost înmânat de Eugen Uricariu scriitorului albanez Ismail Kadare, motivația fiind „pentru valoarea operei literare și pentru lărgire frontierelor literaturii”. Momentul imediat următor a fost consacrat unei scurte analize a operelor celor doi premiați, opere care în contextul cultural actual se instituie ca modele pentru transgresarea limitelor de orice fel, ca pledoarii pentru multiculturalism. Discursurile oficiale, deși trilingve, se pierd undeva în freamătul sălii și în blițurile aparatelor de fotografiat.  Rămâne în memorie imaginea celor doi mari scriitori, construind ad-hoc discursuri de mulțumire într-o franceză ce poartă încă reminiscențele limbii natale.

Noi ne aflam prin preajmă, asistând poate la un eveniment istoric, dincolo de limitele tragic-comice ale imediatului.

„Orchestre și soliști de muzică ușoară - pe litoral” („LITORAL” 1973)

 Ca în fiecare an, în multe dintre localurile de pe litoral concertează, în fiecare seară, cunoscute orchestre și soliști de muzică ușoară, care contribuie la crearea unei atmosfere deosebit de antrenante. Astfel, la restaurantul „Perla” din Mamaia, programul muzical este susținut de orchestra condusă de Vicky Frank și de solistul Nelu Slev, care anul trecut s-au bucurat de un frumos succes la „Melody”. La restaurantul „Complex” din Eforie Sud concertează orchestra condusă de Emil Anghel împreună cu solista Adriana Țuțuianu, câștigătoarea ultimei ediții a concursului „Steaua litoralului”. Orchestra Alexandru Vilmany și soliștii Luminița Târnoveanu și Cornel Vărban cântă la restaurantul „Scoica” din Jupiter. programul muzical de la barul „Melody” din Mamaia a fost încredințat în această vară orchestrei Sile Constantin și solistelor Amalia Schneider și Cezarina Oprescu.

„La Acvariul din Constanța. O colecție de sturioni unică în lume” („LITORAL” 1973)

 ?, La Acvariul din Constanța. O colecție de sturioni unică în lume, „Litoral”, Constanța, ?.?.1973

Îi propunem ing. Marcel Stanciu, directorul Complexului muzeal de științele naturii, un dialog despre lumea acvatică existentă aici într-un superb „prizoneriat”.

- Ce este spectaculos în această lume a peștilor?

+ Totul este spectaculos, depinde însă ce preferințe au vizitatorii. Din cei aproape 6 milioane de vizitatori (...).

(...) peste 130 de specii, din toate mările și oceanele lumii.

O noutate: în bazinul central din incinta muzeului, am aclimatizat una dintre cele mai mari colecții de sturioni, exemplare ce nu pot fi întâlnite în nici o unitate acvaristică din lume.

Tot o noutate este o broască țestoasă, pescuită în Marea Mediterană - (...). 

(...)