Ion Roșioru, Viața la voia altora, „Tomis”, Constanța, decembrie 1992, p. 6
Trei sunt șuvițele de in epic din care Elena Siupiur își împletește în desendență malrusian-exuperyană romanul-reportaj intitulat Siberia dus-întors, 73 de ruble (Anima, 1991) și anume: călătoria personajului- narator Maria la rudele rămase în Siberia, deportarea bunicului, cu 30 și ceva ani în urmă, și viața dintr-un sat colectivizat din Moldova așa zis sovietică în momentul relatării faptelor. Începută în mai 1982, cartea era deja terminată în aceeași lună a anului 1989. Dacă mai amintim și faptul că naratoarea aparține unei familii basarabene (sau româno-albaneze) care după cedarea teritoriului de peste Prut s-a refugiat în România, cartea ne apare, pe de o parte, ca una de sertar românesc, și, pe de altă parte, ca efect artistic al transparenței grandilocvente, al cărui suflu de aparență n-a ținut mult, în această privință de granițele marelui imperiu roșu.
Naratoarea, reprezentantă a celei de a patra generație din această familie internaționalizată fără voie, se naște în 1940, chiar în ziua urnirii spre Siberia a trenului cu deportați printre care se aflau ambii ei bunici, fapt nelipsit de semnificație pentru micuța căreia i se inoculează, ca un virus incurabil, o teribilă frică existențială care o urmărește pretutindeni ca un blestem. Drumul ei spre taigaua Alataiului echivalează, așadar, cu un ritual magic, acela al eliberării de sindromul angoasei numită Siberia. Răul nu este însă acolo, nu e de ordin geografic. Văzută de aproape, Siberia se umanizează, se normalizează, ceea ce poate lăsa pentru moment impresia comutării în tristețe, o tristețe imensă și paleativ de moment. Cauzele acestui rău imposibil de exorcizat par să iasă la iveală din confesiunile bunicului dinspre mamă, singurul întors din surghiun, confesiuni sau „spovedanii pentru învinși care constituie” partea cea mai solidă a scrierii în discuție. Unica vină a basarabenilor deportați este una frizând absurdul cel mai tenebros și anume aceea că munciseră o viață întreagă „din zori și până-n seară și că n-au stat la drumul mare ca să prade oamenii”, vina de a fi culaci și de a sta „ca niște viermi în calea colhozului”. O lume care condamnă munca este și ea sortită prăbușirii. „Și o să se dovedească asta”, spune profetic bunicul care acum e orb, adică are asemenea lui Homer, doar lumină interioară. Prima lege a orânduirii comuniste se dovedește a fi tocmai lipsa oricărei legi. Indivizi nevinovați sunt sacrificați la temelia noii orânduiri spre a înfricoșa poporul de care anchetatorii fac atâta caz și care se dovedește astfel o abstracțiune vidată de orice sens. Ba chiar mai mult decât atât, se produce un transfer de ură de la condamnați către anchetatori la condamnați către condamnați. Psihologia colectivă a victimelor din trenul care se târeșște ca un balaur al groazei prin nesfârșita stepă rusească e admirabil surprinsă și despicată în patru în poveștile pe care bătrânul le deapănă în prezența nepoatei venită pentru o vizită de o lună în satul din Basarabia, așa cum cu alt prilej ajunsese și în Siberia.
Înaintarea trenului setei, duhorii și morții e unul din cele mai îngrozitoare pohod na Sibiruri din câte vor fi intrat în literatură vreodată. Noua orânduire a deturnat diabolic lumea de la rosturile ei capitale. O dată ajunși în jalnicele și ticsitele vagoane de vite, oamenii care au fost condamnați pentru că se abătuseră pentru mai binele omenirii, ajung aici să se lupte în mizerie. Ori, pe acest drum al rușinii ei repetă ca viermi lupta pe care au dus-o ca oameni înainte de a fi fost condamnați. Iar din perspectiva viermelui, infernul e mult mai aproape: culpabil nu-ți mai apare sistemul care te-a adus în acest hal, ci aproapele tău care a băuto gură de apă mai mult decât tine ori a apucat un loc de dormit mai departe de hârdăul de făcut lumeștile nevoi fiziologice. Iar când cei din jur se dau cu capul de pereți, înnebunesc ori se sting răpuși de dizenterie sau de inimă rea, sentimente aflate exact la polul opus te fac să te simți vinovat pentru că nu poți face nimic spre a le veni în ajutor să le alini suferințele ori să le pui o cruce la cap atunci când îi îngropi de-a lungul căii ferate, al cărei unic sens este de a lega viața de moarte. A acestei vieți noi de care se face atâta caz în regimurile totalitarismului roșu și, care, după cum afirmă înțeleptul octogenar după o lungă și chibzuită meditație, e la voia altora.
Reîntors în sat - mulți dintre supraviețuitorii incomensurabilului genocid stalinist nu au mai avut nici măcar acest drept - bătrânul devine tacit judecătorul mut al prostiei care mai apoi generează ticăloșie și el conservă în conștiința lui realitatea rurală care mai exista când el vedea.Și după cum nu le răspundea la salut multora, aceștia se apleacă asupra propriului trecut în care nu fuseseră demolate bisericile și în care oamenii ieșeau la muncă nesiliți de nimeni, nu ca acum, goniți cu cravașa de predsedatel (președintele colhozului). Distrugerea cultului muncii i se pare una dintre cele mai odioase crime ale comunismului: „Când s-a mai pomenit una ca asta? Țăranul ăsta de nu-l mai puteai aduce din câmp acasă pe vremuri? Din miezul nopții și până la apusul soarelui era pe câmp. A trebuit să-i pui zile sfinte în calendar ca să-l mai oprești, că numai de sărbătorile sfinte nu se ducea pe câmp, acum i-au luat sărbătorile din calendar, dar el nu iese la muncă, nu mai iese la muncă.” (p. 40)
Discurs argumentativ bine structurat, cartea Elenei Siupiur devine un document despre o realitate social-politică pe care omenirea o vrea din ce în ce mai mult irepetabilă.
