<(…) Când am intrat pe ușile cotidianului britanic
Financial Times în 2000, la 23 de ani, primul lucru care mi s-a spus este că
trebuie să merg la instrucție, la cartierul general din Londra. Acolo, niște
domni distinși și câteva doamne, de sămânță, ne-au povestit în vreo săptămână
ce e aia jurnalism FT. Lecțiile erau cu atât mai credibile cu cât oamenii care ni
le predau, cu modestie și conștiinciozitate, făceau jurnalism cu mult înainte
ca eu să mă fi transformat din simplă sclipire în ochii lui tata în început de drama
socială de provincie și motiv de organizat o nuntă.
Pe lângă importante lecții despre jurnalism, acțiuni,
obligațiuni și piețe, toți învățăceii au primit atunci o carte neagră, care era
manualul de stil al Financial Times. Mesajul cu care ni s-a distribuit volumul:
învățați-l, trăiți-l, iubiți-l.
(…)
Manualele de stil sunt publicații de căpătâi în orice
redacție occidentală, menite să articuleze standardele profesionale ale redacțiilor
și să explice cum se ajunge la ele. Îi
spun unui reporter junior sau unui redactor-șef dacă internet se scrie cu I sau
cu i, dar îi mai explică și ce e etica și de ce e vitală într-o redacție. Nu în
ultimul, aceste ghiduri de stil și deontologie sunt o unealtă menită să le
aducă aminte utilizatorilor că merg pe urmele unor alți jurnaliști, care le-au
lăsat în urmă învățături astfel încât ei să facă greșeli noi, nu să le repete pe
alea vechi.
(…)
Revenind asupra diferențelor între jurnalismul românesc
și cel occidental, nu de puține ori am fost întrebat care era rolul avocaților
în redacția Financial Times. De tot de atâtea ori, am lăsat guri căscate când
povesteam că aveam acces la un avocat de serviciu care era plătit să fie treaz
până pe la trei dimineața. Respectivul intra în acțiune atunci când un articol
cu potential de a zburli penele cuiva trebuia publicat. Avocatul nu era acolo
să ne împiedice să supărăm lumea, ci să ne ajute să facem asta respectând
legea. Astfel, avocatul era de partea noastră, ne făcea cuirasa și mai dură, ba
ne mai dădea și idei despre cum am putea ascuți lama articolului în cauză.
Este esential să adaug că, în aceste cazuri, avocatul era
una din vreo opt sau zece personae care se uitau peste text după ce acesta era predat
de reporter. Într-o primă fază, îl vedea un editor de pagină. Dacă i se părea
bun de „prima”, îl sugera editorului de ediție, care era responsabil peste
întregul ziar în acea zi. Ulterior, îl vedea un așa numit subeditor, sau copyeditor
în SUA. Dacă primii editori șlefuiau conținutul și structura (fiindcă un text
pentru prima pagină trebuie construit și scris altfel decât unul pentru pagina
17), subeditorul se îngrijea ca acesta să intre în locul stabiliti, să respecte
stilul ziarului și să îi scrie titlul conform normelor de design. Dacă textul rămânea
pe prima pagină, îl vedea redactorul șef sau unul dintre adjuncții lui. Cât
despre avocat, acesta îl vedea de câte ori era nevoie pe tot acest parcurs.
Astfel, de la reporter până la produsul final, un text
era reformulate și rescris de nenumărate ori. Într-o redacție vestică, editorul
are prerogative de a intervene asupra unui text nu numai pentru a corecta
eventuale erori de exprimare, ci mai ales pentru a aduce la suprafață unghiul
cel mai important și faptele cele mai interesante. Editorii buni sunt adevărați
parteneri ai reporterilor, ajutându-i pe aceștia să exprime ceea ce au
descoperit pe teren. Editorii sunt mintea limpede, vocea rațiunii care
intervine când un reporter prea implicat într-un subiect își pierde reperele și
perspectiva.
(…)
Presa vestică însă are instituții, înainte de a avea
personalități. Când intri pe ușa Financial Times, sau New York Times, ți se
bagă repejor în cap să lucrezi la un ziar vechi de peste un secol.
Credibilitatea acelor instituții mediatice este apărată de toată suflarea
respectivelor redacții. Chiar dacă există celebrități, oameni „grei”, aceștia
își subsumează propria statură numelui de pe frontispiciu.
(…)
Țin minte că, după vreun an la Financial Times, a trebuit
să co-semnez un articol pentru prima pagină cu un coleg foarte respectat. Nu
numai că omiul nu a avut nici o problemă cu asta, dar a sfârșit prin a-mi spune
să semnez singur, că de fapt el nu făcuse nimic substantial la acel text.
Chemat fiind să fac un training în redacția EVZ prin
2007, am povestit episoadele cu co-semnarea și ajutorul. După câteva momente de
liniște asurzitoare, cineva s-a uitat la mine cu privirea aceea pe care i-o
arunci unui cățeluș pe care-l vezi lăsat de izbeliște în ploaie. Apoi, omul
mi-a explicat că în presa românească „dacă faci prostia să ceri ajutor, ești
luat de prost sau ca fiind slab”.
(…) >
SURSA
Andrei Postelnicu, Șoc, groază și exclusivități, ”Decât o
revistă”, București, vară 2012, pp. 64-65.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu