Expediția polară pierdută a englezului J. Franklin (VERNE 1864)

J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5, București, 1990, 297 p.

(I/9) „(...) căutării lui sir John Franklin? Căci în 1859, comandantul Mac Clintock se întorsese din mările arctice aducînd dovada sigură a dispariției acestei nenorocite expediții.”

(III/13) „Expedițiile trimise în căutarea lui Franklin au costat Anglia mai mult de 160.000 lire, fără nici un rezultat practic. (...).”

(XIV/70-2) „- (…), iar nefericita expediție a lui Franklin a dus la cunoașterea acestor ținuturi îndepărtate.

-(…) numeroase au fost expedițiile de la 1845 încoace. Abia în 1848, lumea s-a alarmat de dispariția lui Erebus și Terror, (…). A fost văzut prietenii amiralului, dr. Richardson, în vîrstă de 70 de ani, pornind spre Canada și urcînd în susul rîului Coppermine până la marea polară; James Ross, comandantul lui Enterprise și Investigator, întinde velele la Upernawik în 1848 și sosește la capul York; (…).

(…)

-(…) începînd din 1850, navele engleze nu au încetat să brădeze mările și a fost promisă o primă de 20.000 livre oricărei persoane care ar descoperi echipajele lui E. și T. Încă din 1848, cpt. Kellet și Moore, care comandau Herald și Plover, încercau să pătrundă prin strîmtoarea Behring. În 1850 și 1851, cpt. Austin ierna pe ins. Cornwallis, (…) bricul Prince Albert făcu o primă călătorie pe cheltuiala lady-ei Franklin, (…). În acel an, Mac Clintock, pe atunci lt. lui Austin, ajunse pînă la insula Melville și capul Dundas, puncte extreme atinse de Parry în 1819, și s-au găsit pe insila Beechey urmele iernatului lui F. în 1845.

(…)

-Lt. Bellot era un brav francez, spuse H., iar memoria lui e cinstită în Anglia.

-(…) sir Edward trebui să-l abandoneze pe Assistance în 1854, (…). Dr. Rae printr-o scrisoare datată 29 iul 1854 făcuse cunoscut că eschimoșii din ținutull Regele Wilhelm posedau diferite obiecte care proveneau de pe E. și T. (…). [Mac Clintock] (…) la 6 mai [1859] descoperi documentul care nu mai lăsa îndoieli asupra soartei lui E. și T. și se înapoie în Anglia la sfîrșitul aceluiași an.~

n. 1 = vas cu aburi.”

(XVII/83-4) „(…) începutul carierei lui Franklin; mai întîi mus, asemeni lui Cook și Nelson; după ce-și petrecu tinererețea în mari expediții maritime, se hotărî în 1845 să se avînte în căutarea Trecerii de Nord Vest; comanda Terror și Erebus, care făcuseră cu James Ross, în 1840, o expediție la Polul S.(…).

(…)

Cu ajutorul a 3 morminte, pe care expediția Austin le-a descoperit pe o insulă în 1850. Erau îngropați 3 dintre marinarii lui F.; mai tîrziu cu ajutorul unui document găsit de lt. Hobson de pe Fox și care poartă data de 25 apr. 1848.

(….)

-(…) Din documentul. fatal aflăm că sir J. F. moare zdrobit de oboseală la 11 iunie 1847.

(…)

-(…) mai rămăseseră 105 oameni din 138. Atunci cpt. Crozier și Fitz James ridicară un cairn și depuseră ultimul document (…) resturile cairnului așezat în punctul extrem atins de James Ross în 1831.

(…)

-(…) În 1854, o scrisoare a dr. Rae ne informează că în 1850, eschimoșii întîlniseră în ținutul Regele Wilhelm 40 de oameni vînînd foci, călătorind pe gheață, trăgînd după ei un vas. Iar mai tîzriu, descoperisră 30 de cadavre și 5 pe o insulă vecină. (…) Amiralitatea rugă Compania G. Hudson să trimită oamenii cei mai pricepuți la fața locului. (…) Dar nimic! ”

(XX/95-6) „Lady Franklin, după ce a predat, în 1855, o placă de marmură neagră dr. Kane, i-a încredințat o a doua, în 1858, lui Mac Clintock, ca să fie depusă pe insula Berchey. MC a așezat placa nu departe de stela funerară ridicată în memoria lui Bellot de sir J. Barrow.

Placa purta următoarea inscripție: `În memoria lui Franklin, Crozier, Fitz James și a tuturor vitejilor lor tovarăși. Ofițeri și prieteni devotați care au suferit și au pierit pentru cauza științei și pentru gloria patriei lor. (…) 1855`.

Expediția doctorului german Barth în Africa în 1849-1855 (VERNE 1863)

„Erau 2 mai însemnate: aceea a dr. Barth în 1849 și aceea a lt. Burton și Speke, din 1858. Dr Barth era un hamburghez care obținuse pentru el și compatriotul său, Overweg, îngăduința de a se alătura expediției englezului Richardson, însărcinat cu misiunea în Sudan.

Aceast țară imensă se află între 15 și 10 lat. N; pentru a ajunge acolo, trebuie să înaintezi mai mult de 1500 de mile în interiorul Africii. Pînă atunci, ținutul nu fusese cunoscut decît de Denham, Clapperton și Oudney, care-l străbătuseră între 1822-1824. Richardson, Barth și Overweg sosiseră la Tunis și Tripoli, ca și predecesorii lor, și de acolo la Murzuk, capitala Fezzanului. (…) schimbară direcția spre V, spre Ghat, călăuziți, nu fără greutăți, de tuaregi. După ce fuseseră jefuiți, caravana lor ajunse în octombrie în marea oază Asblen. Barth se despărți de tovarășii săi, făcu o excursie în orașul Aghades și se reîntîlni cu ei, spre a porni iar la drum la 12 decembrie. Expediția ajunse în provincia Damerghu. Cei 3 călători se despărțiră și Barth și urmă drumul spre Kano, unde izbuti să ajungă plătind tributuri foarte însemnate. În ciuda unei febre puternice, părăsi orașul la 7 martie, însoțit de un servitor. Scopul călătoriei era să descopere Lacul Ciad, de care-l despărțeau 350 de mile. Înaintă spre E și ajunse în orașul Zuricolo, în Bornu, inima marelui imperiu central al Africii. Acolo află de moartea lui R., răpus de oboseală și de lipsuri, dar asta nu-l împiedică să meargă mai departe, și ajunse la Kuka - capitala ținutului Bornu - așezată pe marginea lacului. După 21 de zile, la 14 aprilie, ajunse la Ngomu.

Îl regăsim la 29 martie 1851, alături de O., plecînd să viziteze regatul Adamaua de la S lacului, ajungînd pînă în orașul Yola, mai jos de 9 gr. lat. N. Este extrema limită S atinsă de acest călător. În august se întoarse la Kuka; de acolo străbătu Mandara, Barghimi, Kanem și atinse, ca extrem punct E, orașul Masena, la 17 gr. 20 min. long. E. La 25 noiembrie 1852, după moartea lui O., porni spre V, vizită Sockoto, traversă Nigerul și sosi la Tembuctu, unde lîncezi timp de opt luni, îndurînd insultele șeicului, suferințe și mizerie. Dar prezența unui creștin în oraș nu putea fi multă vreme îngăduită; fulanii () amenințau să-l asedieze. Părăsi orașul la 17 martie 1854 și se refugie la frontieră, unde trăi 33 de zile, în cele mai crunte lipsuri. În noiembrie se întoarse la Kano; ajunse la Kuka, de unde, după patru luni de așteptare, reluă drumul spre Denham; revăzu Tripoli spre sfârșitul lunii august a anului 1855 și sosi la Londra, la 6 septembrie.

n. = Fulani sau felatahi – pop. răspîndit în Africa ctr. (Senegal), în jurul izv. Nilului.”

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Ținutul Damergu din Africacentrală în secolul XIX (VERNE 1863)

Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

„(…) ținutul Damergu, un teren vălurit, fertil, cu coline făcute din trestie împletită cu crengi de asclepia{82}; în câmpiile cultivate, clăile de grâne erau așezate pe câte o schelă, spre a le feri de invazia șoarecilor și a termitelor.”

„(…) orașului Zinder, ușor de recunoscut după marea sa piață de execuții. În mijlocul ei se ridică arborele morții, la picioarele căruia veghează un călău; oricine trece pe sub umbra copacului e spânzurat îndată.”

„(…) târgușorul Tagelel din Damergu.

-Regăsim drumul urmat de Barth. Aici s-a despărțit de cei doi tovarăși ai săi, Richardson și Overweg. Primul urma să ia drumul spre Zinder, iar al doilea spre Maradi. Vă amintiți că dintre acești trei călători Barth e singurul care a revăzut Europa.”