Expediții europene în Africa în secolul XIX (VERNE 1863)

„Dr. Barth a ajuns pînă-n Sudan, pe drumul indicat de Denhain și Claperton; dr. Livingstone și-a întins numeroasele sale cercetări de la Capul Bunei Speranțe pînă-n bazinul Zambezi; căpitanii  Burton și Speke au deschis civilizației moderne, prin descoperirea Marilor Lacuri, trei drumuri; punctul lor de întretăiere, punctul la care n-a putut ajunge nici un călător este însăși inima Africii.`”

(II)

„Dr. Krapf îşi propune să ajungă în V pe râul Djob, situat sub Ecuator. Baronul de Decken a părăsit Monbaz, a explorat munții Kenya şi Kilimandjaro și pătrunde spre centru.”

(V)

„ În N, tînărul Duveyrier explora Sahara și aducea la Paris pe șefii tuaregi. Se pregăteau, datorită sugestiei guvernului francez, 2 expediții care, coborînd din N și îndreptîndu-se spre V, trebuiau să se încrucișeze. La S, neobositul Livingstone înainta mereu spre Ecuator și, din martie 1862, pătrundea, în tovărșia lui Mackenzie în susul râului Rovoonia. Cu siguranță că sec. XIX nu avea să treac fără ca Africa să-și fi dezvăluit tainele ascunse de 6000 de ani.”

(VIII)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Expediția locotenebților britanici Burton și Spike în Africa în 1857-1859 (VERNE 1863)

„În 1857, locotenenții Burton și Speke, ofițeri în armata Bengalului, fură trimiși de Societatea regală de geografie din Londra să exploreze Marile Lacuri; părăsiră Zanzibarul la 17 iulie și o luară drept spre vest. După 4 luni de suferințe, după ce bagajele le fuseseră jefuite, iar hamalii sugrumați, ajunseră la Kazeh, centru de întîlnire al negustorilor și caravanelor; erau în inima Țării Lunii. Culeseră informații cu privire la obiceiuri, forma de guvernământ, religia și flora țării. Se îndreptară spre primul  din Marile Lacuri, Tanganyika, între 3 și 8 latitudine S; ajunseră la 14 februarie 1858 și vizitară diferite populații de pe maluri, în cea mai mare parte canibali. Porniră la 26 mai și se întoarseră la Kazeh la 20 iunie. Burton, sfîrșit de oboseală, zăcu cîteva luni. Speke merse spre N, străbătu peste 300 de mile pînă la lacul Ukereue, pe care zări la 3 august, fără să-i poată vedea decît margiile, la 2 grade 30 minute latitudine. Reveni la Kazeh la 25 august și porni cu Burton spre Zanzibar, pe care-l revăzură în martie a anului următor. Cei doi se întoarseră în Anglia și Societatea de geografie din Paris le decernă premiul său anual. Ei nu trecuseră nici de 2 latitudine S, nici de 29 longitudine E”
(IV)

 „(...) deasupra satului Tunda, l80 long.

-În locul acesta, spuse doctorul, Burton și Speke au fost strașnic scuturați de friguri, încît la un moment dat au crezut că expediția le era primejduită.”

(XII)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Controversa locotenenților britanici Burton și Speke despre munții Lunii din Africa Centrală în secolul XIX (VERNE)

„(…), până apărură în zare celebrii Munţi ai Lunii, care se desfăşoară în semicerc, în jurul lacului Tanganyika. (…); părea o fortificaţie naturală, inaccesibilă pentru exploratorii centrului Africii. (…)

-Iată-ne într-un ţinut neexplorat, spuse doctorul. Căpitanul Burton a înaintat mult spre vest, deci nu a putut ajunge la aceşti munţi faimoşi, ba chiar le-a negat existenţa afirmată de Speke, tovarăşul său de drum. El pretindea că erau o născocire a imaginaţiei acestuia din urmă.”

(XVI)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Descoperirile geografice făcute de englezi (VERNE 1864)

 (…) la timpurile moderne. Englezii își luară revanșa cu D. Stuart, Burke, Wills, King, Gray, în Australia, cu Palliser în America, cu C. Graham, Wadington, Cummingham în India, cu Burton, Speke, Grant, Livingstone în Africa.

(…) dacă englezii nu alcătuiau majoritatea printre vechii descoperitori și că, dacă trebuia să mergi înapoi pînă la Cook ca să poți vorbi de Noua Caledonie, în 1774, și despre insulele Sandwich unde a pierit el, în 1778, exista un colț al globului asupra căruia aceștia păreau să-și fi concentrat toate sforțările.

E vorba de pământurile și mările boreale din N Americii.

(…)

Noua Zemlia, descoperită de Willoughby în 1553

Insula Weigatz, descoperită de Barrough în 1556

Coasta de V a Groenlandei, descoperită de Davis în 1585

Strîmtoarea Davis, descoperită de D. în 1587

Spitzberg, descoperit de W. în 1596

Golful Hudson descoperit de H. în 1610

Golful Baffin, descoperit de B. în 1616

În timpul ult. ani, Hearne, Mackensie, John Ross, Franklin, Richardson, Beechey, James Ross, Parry, Franklin, Back, Dease, Simpson, Rae, Ingliefeld, Belcher, Austin, Kellet, Moore, Mac Clure, Kennedy, Mac Clintock explorară făr încetare aceste pământuri necunoscute.”

Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5, București, 1990, 297 p.

Expediția doctorului german Barth în Africa în 1849-1855 (VERNE 1863)

„Erau 2 mai însemnate: aceea a dr. Barth în 1849 și aceea a lt. Burton și Speke, din 1858. Dr Barth era un hamburghez care obținuse pentru el și compatriotul său, Overweg, îngăduința de a se alătura expediției englezului Richardson, însărcinat cu misiunea în Sudan.

Aceast țară imensă se află între 15 și 10 lat. N; pentru a ajunge acolo, trebuie să înaintezi mai mult de 1500 de mile în interiorul Africii. Pînă atunci, ținutul nu fusese cunoscut decît de Denham, Clapperton și Oudney, care-l străbătuseră între 1822-1824. Richardson, Barth și Overweg sosiseră la Tunis și Tripoli, ca și predecesorii lor, și de acolo la Murzuk, capitala Fezzanului. (…) schimbară direcția spre V, spre Ghat, călăuziți, nu fără greutăți, de tuaregi. După ce fuseseră jefuiți, caravana lor ajunse în octombrie în marea oază Asblen. Barth se despărți de tovarășii săi, făcu o excursie în orașul Aghades și se reîntîlni cu ei, spre a porni iar la drum la 12 decembrie. Expediția ajunse în provincia Damerghu. Cei 3 călători se despărțiră și Barth și urmă drumul spre Kano, unde izbuti să ajungă plătind tributuri foarte însemnate. În ciuda unei febre puternice, părăsi orașul la 7 martie, însoțit de un servitor. Scopul călătoriei era să descopere Lacul Ciad, de care-l despărțeau 350 de mile. Înaintă spre E și ajunse în orașul Zuricolo, în Bornu, inima marelui imperiu central al Africii. Acolo află de moartea lui R., răpus de oboseală și de lipsuri, dar asta nu-l împiedică să meargă mai departe, și ajunse la Kuka - capitala ținutului Bornu - așezată pe marginea lacului. După 21 de zile, la 14 aprilie, ajunse la Ngomu.

Îl regăsim la 29 martie 1851, alături de O., plecînd să viziteze regatul Adamaua de la S lacului, ajungînd pînă în orașul Yola, mai jos de 9 gr. lat. N. Este extrema limită S atinsă de acest călător. În august se întoarse la Kuka; de acolo străbătu Mandara, Barghimi, Kanem și atinse, ca extrem punct E, orașul Masena, la 17 gr. 20 min. long. E. La 25 noiembrie 1852, după moartea lui O., porni spre V, vizită Sockoto, traversă Nigerul și sosi la Tembuctu, unde lîncezi timp de opt luni, îndurînd insultele șeicului, suferințe și mizerie. Dar prezența unui creștin în oraș nu putea fi multă vreme îngăduită; fulanii () amenințau să-l asedieze. Părăsi orașul la 17 martie 1854 și se refugie la frontieră, unde trăi 33 de zile, în cele mai crunte lipsuri. În noiembrie se întoarse la Kano; ajunse la Kuka, de unde, după patru luni de așteptare, reluă drumul spre Denham; revăzu Tripoli spre sfârșitul lunii august a anului 1855 și sosi la Londra, la 6 septembrie.

n. = Fulani sau felatahi – pop. răspîndit în Africa ctr. (Senegal), în jurul izv. Nilului.”

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.