Legiferarea înmatriculării auto în Franța în 1901 (URSULEANU 1981)

<
(...)
Nu mai puțin zgomotoasă a fost reacția la decizia guvernului francez, în anul 1901, de a se înmatricula toate autovehiculele. La început de secol, pe șosele Franței, păcăneau deja suficiente mașini pentru ca autoritatea statală să nu le mai lase de capul lor, ci să le supună controlului și ordinii. Lumea automobiliștilor a reacționat vehement, apărînd dreptul șoferului de a nu da seama nimănui de faptele sale rutiere.Purtătorii de cuvînt ai opoziției devin baronul de Zuylen și de marchizul de de Dion, care clamează în presă: "Vreți să ne înregistrați? Ei bine, nu! Respectați autonomia automobiliștilor!"
Disputa a durat aproape un deceniu, cu sclipitoare dueluri de argumente ale părților, terminîndu-se cu victoria guvernului.Cu tot corul de proteste înălțat. dinspre miile de volane, sistemul înmatriculărilor a fost adoptat definitiv în 1909.
(...)
>

Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981.

Un dandy englez în sud-vestul SUA (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
„Mărăciniș”, reședința lui Jack Mushkam la Royston, era o clădire de modă veche, joasă, lipsită de pretenții pe dinafară, confortabilă pe dinăuntru. Era tapetată toată cu efigiile curselor de cai și cu gravuri pe teme de sport. Doar într-o singură încăpere, rar folosită, existau semne ale unei existențe antecedente.
„Aici - după cum se exprimase un jurnalist american venit să-i ia ultimului dandy* un intrerviu pe tema curselor de cai pur sînge - aici pot fi văzute dovezi ale perioadei timpurii pe care acest aristocrat a petrecut-o în gloriosul nostru Sud-Vest. Găsești aici covoare indiene Navajo** în unicat, și argintărie; împletituri din fir de cal din El Baso; pălării mari de cowboy; și un ham mexican țintuit în argint. Am pus gazdei male o întrebare în legătură cu această fază a carierei sale.
Ah, mi-a răspuns cu accentul său britanic tărăgănat, în tinerețe am petrecut cinci ani mînînd cirezi de vite. Vezi dumneata, eu nu aveam decît un sigur gînd - caii - și tatăl a socoti că-i preferabil pentru mine să fac orice, decît să călăresc în țară la curse cu obstacole.
Ați putea localiza în timp această activitate? l-am întrebat pe patricianul înalt și subțire, cu ochii iscoditori și gesturi apatice.
Cum să nu, m-am întors în țară în 1901 și, cu excepția anilor de război***, am crescut de atunci întruna cai.
Și în timpul războiului? am întrebat.
Oh! făcu el, și am avut senzația că am pus o întrebare importantă. Lucrurile obișnuite; garda națională, cavalerie, tranșee și altele de felul ăsta.
Spuneți-mi, domnul Mushkam, am stăruit eu, v-a plăcut viața de acolo, de la noi?
Dacă mi-a plăcut? Aș șpune că da, știți...”
Interviul publicat într-o gazetă din vest, a fost botezat cu următorul titlu:
Dandy englez
Afirmă
Că mi-a plăcut viața în Sud-Vestul Statelor Unite.”

(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 402-403.

NOTĂ M. T.
* Dandysm = Stil al eleganței iniția la începutul secolului XIX în Anglia de George Brumell. (http://homepages.ihug.co.nz/~awoodley/regency/dandy.html)
** Navajo = Populația amerindiană din statele americane sud-vestice Utah, Arizona și New Mexico. (http://www.navajo-nsn.gov/history.htm)
** Primul Război Mondial (1914-1918).

Octavian Morariu va fi membru în Comitetul Internaţional Olimpic

Cuget Liber 4 septembrie 2013

O adolescentă între aspirația intelectuală și căutarea lui Dumnezeu (FRANKLIN 1901)

<
(…) 
Aveam destulă minte ca să-mi dau seama de inutilitatea încercării de a fi altfel decît eram. În aceste vremuri de aprigă competitive nu exista pentru mine nici o șansă – de un prilej favorabil, nu de talent, aveam în primul rînd nevoie. Destinul socotise de cuviință să nu-mi acorde nici măcar un singur avantaj sau o singură ocazie favorabilă, așa că eram neputincioasă. M-am pus pe lucru să-mi croiesc haina din cât postav aveam. M-am avîntat bărbătește să-mi comprim spiritul în „felul de viață pentru care mă adusese pe lume bunul Dumnezeu”. Am împins, am stîlcit, am făcut zob, dar cum reușeam să-l îndes pe o parte, țîșnea imediat afară pe altă parte și mă sfida să reușesc să-l înghesui în cutiuța strîmtă a locului numit Possum Gilly. (…)

Într-o sforțare zadarnică de a-și astîmpăra această sete necruțătoare, sufletul meu orbecăia prin locuri întunecate și stranii. Pornise în căutarea lui Dumnezeu și cum nu-l aflase, ostenise.

Pe aceeași cale neștiută, pe care ajunsese pînă la mine ecoul vieții mai evaluate, a pătruns și știința despre păcatul și suferința răspîndite pe lume, plînsetul milioanelor de oprimați, de umiliți și călcați în picioare, de uitați de Dumnezeu. Rotițele mecanismului social aveau nevoie să fie ajutate – lucrurile stăteau strîmb. O, de-aș fi putut găsi o cale de îndreptare pe care s-o ofer semenilor mei! Mi-am amețit creierul cu această problemă; eu însămi îmi depășeam propriile puteri. Un bărbat cu asemenea idei, e propriul său blestem, iar o femeie – Dumnezeu  s-o ajute pe femeia care corespunde acestei descrieri! Ea nu e numai o ființă dezrădăcinată, e o ființă fără nici un fel de rădăcină, o ființă solitară!

Recunoscînd acest lucru, m-am întors și l-am blestemat pe Dumnezeu pentru că-mi azvîrlise pe umeri o povară mai grea decît eram eu în stare să duc, l-am blestemat amarnic și o voce dinăuntrul meu mi-a șoptit că nu există cineva pe care să-l blestem. Nu există Dumnezeu. Eram o necredincioasă. Nu că aș fi căutat sau dorit ateismul. Aspiram să fiu creștină și luptam împotriva necredinței. Le-am cerut ajutor creștinilor din preajma mea. Proasta de mine! La fel de bine puteam să-i anunț că sînt o tîrfă. Respectabilitatea mea a dispărut cît ai bate din palme. Unii au zis că e imposibil să nu cred în existența lui Dumnezeu; făceam asta numai ca să cîștig notorietate, și s-au lepădat pe dată de mine.

Să nu cred în Dumnezeu! Eram nebună!

Dar dacă există într-adevăr un Dumnezeu, vor ei să-mi spună cum să-l aflu?

Roagă-te! Roagă-te!

M-am rugat mult și cu înflăcărare, dar mereu auzeam izvorîndu-mi din inimă din inimă șoapta că nu există nimic la care să te rogi.

Ah, amara, disperata foame sufletească de dumnezeire pe care numai un ateu o  poate înțelege! Nimic pentru care să trăiești pe lume; nici o speranță dincolo de mormînt. Asta mă azvîrlea în accese de profundă melancolie.

Dacă tatăl meu ar fi avut o poziție importantă în ținut, în calitate de fiică a lui, fără îndoială că viața mea ar fi fost plină de ocupații placate că nu s-ar fi născut în mine spiritual care mă chinuiește acum. Sau dacă aș fi avut vreun prieten -  cineva care să știe, care să fi suferit și să înțeleagă, cineva căruia să mă destăinui și pe care să mă pot bizui – aș fi putut deveni un caracter foarte frumos. Dar nu era în toată lumea largă un suflet care să-mi întindă mina și mi-am spus cu amărăciune în sinea mea: „Nu există nimica bun pe lume”. Cînd eram în dispoziție mai blîndă îmi spuneam: „Ah, ce încîlceală! Cei care ar avea inima să dea ajutor n-au putere s-o facă, iar cei care au putere n-au inimă”.

Răul, ca un adversar prea puternic la jocul de șah, stă tot timpul în coasta binelui, să-l dea șah-mat ca unui rege slab mînuit.

Îmi lipsește, din păcate, încrederea de sine. Aveam nevoie de cineva care să mă ajute să trec de momentele grele de viață, și neîntîlnindu-l, eram la vîrsta de șaisprezece ani atît de înrăit de cinică și de păgînă, că să fi colindat trei zile în șir nu-mi găsea omul pereche pe potrivă.>

SURSA

Miles Franklin, Strălucita mea carieră*, editura Univers, București, 1991, pp. 64-66.

NOTĂ M. T.
* My Brilliant Career - Film 1979 SUA (http://www.cinemarx.ro/filme/My-Brilliant-Career-Cariera-mea-stralucitoare-10739.html)

Biografia juristului și folcloristului A. Gorovei în 1864-1911 (V. SADOVEANU 1968)

<
(...)
Prietenia fratelui meu Mihail Sadoveanu cu Artur Gorovei* s-a înfiripat la Fălticeni, în perioada dintre anii 1901 și 1903. În ciuda deosebirilor de vîrstă (Artur Gorovei era cu 16 ani mai mare), prietenia aceasta, chiar de la primele contacte, s-a afirmat printr-o atitudine de prețuire reciprocă. (...)
Primele începuturi de activitate obștească la șezătorile culturale inițiate de Cercul cultural artistic, întemeiat de Artur Gorovei împreună cu cîțiva intelectuali progresiști din oraș; apoi întîlnirile dese în ceasuri lungi, în care aveau loc discuții variate avînd ca obiect problemele culturale, sociale și politice la ordinea zilei, au vădit în scurt timp aceeași identitate de păreri și sentimente.
(...) Așa se explică faptul că un mai în vîrstă, el însuși un intelectual distins și un literat de seamă, a socotit ca un lucru normal să-și împărtășească unuia mai tînăr dezamăgirile ce le avusese cu semenii săi din aceeași categorie socială și bucuriile în legătură cu oamenii de la țară și folclorul, pe care-l aduna și tipărea în revista "Șezătoarea"**. (...) Greutăți de aceeași natură întîmpina și Gorovei. Totuși, nu stătea la îndoială să facă sacrificii și să rupă din venitul modest de avocat o sumă pentru tipărirea revistei "Șezătoarea".(...)
Așadar, înarmat cu acest plan, în una din zilele de la începutul primăverii lui 1911, sui pînă la livadă, mai grăbit de cum avea obiceiul. (...)
- Cucoane Artur, azi te văd foarte preocupat și am impresia că dorești să-mi comunici ceva important.
(...)
- (...) Știi că am fost de carieră magistrat. Eram apreciat pentru pregătirea mea juridică și aveam perspectiva de a fi înaintat în grad. Funcția de magistrat îmi asigura traiul zilnic al familiei, iar pasiunea pentru folclor mi-o puteam satisfac în condiții mai ușoare decît în prezent. Cît privește mica răzeșie - dota soției mele -, îmi producea, ca și acum, multă bătaie de cap și puțin folos, ca un pămînt sărac așezat la margine de hotar cu Bucovina. Totuși, am plecat din magistratură. M-a hotărît să fac acest pas mediul nesănătos în care activam. Din experiența anilor serviți în magistratură, am putut constata la unii colegi slăbiciune față de stăruințele interesate ale politicienilor; la alții ușurință vinovată în judecata lor sau o interpretare greșită a textelor de legi ce le aplicau. Toate aceste lucruri văzute sau aflate de mine m-au zdruncinat credința într-o adevărată dreptate pe care justiția trebuie s-o împartă celor ce umblau însetați după ea, justiție în care oficiam și eu, strecurîndu-mi în suflet dorința de a mă elibera din acest cerc vicios.
M-am eliberat deci și am îmbrățișat cariera de avocat. Cu pregătirea mea juridică aveam credința că mă voi afirma altfel în societate: să fiu un interpret al adevărului și dreptății, așa cum simțeam că este construcția mea sufletească. Dar nu după mult tmp am avut o amară deziluzie și în această direcție. Am constata că o parte din clienți cere de la avocați să se preteze la șurubării și intervenții neoneste în multiplele feluri de procese pentru a reuși să-și răpună adversarii; că intervențiile politicienilor cu trecere pot schimba cursul normal al multor procese. Așa că a trebuit să mă resemnez și să mă mulțumesc cu acei clienți care sînt de bună-credință și apelînd la mine mă considerau ca atare.

Feminismul în Australia secolului XIX (FRANKLIN 1901)

<

(…) 
Cînd eram copil îmi făceam îmi făceam mii de vise despre lucrurile mărețe pe care o să le înfăptuiesc cînd mă fac mare. Ambiția mea  era nețărmurită, ca întinsele hățișuri necultivate în mijlocul cărora mi-am dus totdeauna zilele. Pe măsură ce am crescut, m-am lămurit că sînt fată, că din mine o să se aleagă o femeie! Fată doar! Atît și nimic mai mult! A fost ca  lovitură de măciucă pentru mine cînd m-am dumirit că numai bărbații puteau să ia viața în piept și să-și croiască singuri soarta, în vreme ce femeile sînt silite să șadă, metaforic vorbind cu mîinile legate și să îndure răbdătoare ca valurile vieții să le azvîrle încoace și încolo, izbindu-le și zdrobindu-le fără mile. Familiaritatea cu acest jug m-a făcut să mă obișnuiesc cu el. M-am vindecat de dezamăgirea de a mă fi născut fată și m-am împăcat cu soarta mea, în această privință. De fapt, găseam că e foarte plăcut să fii fată, până în clipa cînd în mintea mea s-a făcut lumină și mi s-a impus  un adevăr hîd. Acest adevăr mi-a otrăvit întreaga existență. Mă face să petrec zile și nopți de agonie. E o durere vie care nu se va vindeca niciodată, un spectru cumplit pe care nimic nu-l poate alunga. Reputația că aș fi deșteaptă mi s-a creat în legătură cu acest stigmat infernal. Din ce în ce mai rău! Fetelor, fetelor! Cele dintre voi care au inimă și aspiră prin urmare la fericire, la viitoare cămine și al un soț, să nu vă creați niciodată renumele că sînteți deștepte. Asta vă va scoate din cursa matrimonială cu tot atîta eficacitate cum ar face zvonul că ați avea lepră. Dacă vi se pare, așadar, că sînteți năpăstuite cu ceva mai multă inteligență decît se obișnuiește și mai ales dacă priviți realist lucrurile, ascundeți-vă puterea de gîndire, ferecați-vă strîns mintea, străduiți-vă să păreți neintelectuale – e singura voastră șansă! Atunci cînd o femeie e frumoasă, i se scuză toate defectele. Poate fi imorală, anostă, frivolă, limbută, fără suflet și chiar și isteață; atît timp cît e plăcută la înfățișare, bărbații se vor îmbulzi în jurul ei și cum pe lumea asta bărbații sînt vei care fac legea, ei sînt puterea în fața căreia să te pleci. Unei femei neatractive nu i se va ierta nimic. Soarta ei este o asemenea soartă, că părinții copiilor urîți de sex feminin ar trebui obligați să-i sacrifice de la naștere.

A doua descoperire neplăcută pe care am făcut-o cu privire la mine însămi a fost că sînt jalnic de neadaptată la mediu. Le-am studiat pe fetele de vîrsta mea din jur și m-am comparat cu ele. Fusesem crescute alături. Avuseseră parte de aceleași avantaje ca și mine; unele, ce-i drept, avuseseră avantaje mai mari. Ne mișcam toate în aceeași lume mică și neinteresantă, dar ele nu figurau pur și simplu în această lume, ci făceau parte din ea; eu una, nu. Lor, ocupațiile zilnice și micile distracții le asigurau suficient combustibil pentru opaițul existenții; al meu pretindea mai mult decît îmi putea oferi Possum Gully. Ele ignorau cu desăvîrșire lumea din afara mediului lor. Patti, Melba, Irving, Terry, Kipling, Caine, Corelli, pînă și numele de Gladstone erau pentru ele simple nume. Dacă erau insule sau cai de curse nu știau și nici nu le păsa.Cu mine lucrurile stăteau altfel. De unde îmi obțineam informațiile, cînd nu era ceva înnăscut, n-am idee. Noi nu cumpăram regulat nici un ziar, în afară de ziarul local, îmi ieșeau în cale puține cărți, n-aveam plăcerea să conversez cu o persoană cultă, din păturile suspuse, mai des decît o dată pe am, și totuși auzisem de toate celebritățile din domeniul literaturii, artei, muzicii și teatrului; lumea acestora era și lumea mea, și cu imaginația printre ei. Părinții mei mă descurajau de la astfel de prostii. Fuseseră și ei pasionați de literatură și de artele frumoase, însă acum nemaiavînd ce face cu așa face, își pierduseră pentru ele.
(...)
>

SURSA

Miles Franklin, Strălucita mea carieră*, trad. Corina Popescu, ed. Univers, București, 1991, pp. 61-63.

NOTE M. T.
* Colțul Colecționarului - 23 iulie 2010 (http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/stralucita-mea-cariera-de-miles-franklin/)

Muncă fizică versus viață intelectuală (FRANKLIN 1901)

< 
(...)
Vai, nopțile acelea scurte-scurte și lungi-lungi zile de trudă Mie una mi se pare că o lăptărie înseamnă robie curată pentru oamenii săraci, care nu-și pot îngădui să plătească ajutoare. Eu nu scriu despre creșterea vacilor de lapte, nobila și artistica profesie elogiată în articolele de fond ale ziarelor agricole, cum se predă la facultățile de agricultură. Eu zugrăvesc practica creșterii vacilor de lapte, așa cum am trăit-o și cum am văzut-o la zeci de familii în jurul meu.

Se cere o mulțime de muncă ca să se producă fie și numai o livră* de unt bun de vânzare. La vremea de care vorbesc untul era cite 3-4 penny** livra, așa că însemna muncă multă și plată puțină. Însemna muncă de sclav din zori pînă seara-duminica, zilele de peste săptămînă, sărbătorile, toat erau pentru noi zile de muncă.

Munca grea îi nivelează grozav pe oameni. Corvezile gospodăriei, tăiatul lemnelor, mulsul și grădinăritul aspresc repede mîinile și fac să pălească lustrul exterior. Cînd trupul ți-e istovit de prea multă trudă, se șterg treptat și dorința de a-ți cultiva spiritul și cultura pe care acesta a primit-o deja. Așa a fost cu părinții mei. Au decăzut din calitatea lor de membri ai protipendadei, ajungînd țărani de rînd. Stăteau printre țărani și făceau parte din ei. Dintre cunoștințele lor de altădată nu mai pătrundea acum nici una în cercul lor, căci societatea Australiei*** era de acum înțepenită zdravăn în ghearele nelegiuite ale deosebirilor de clasă; democrația australiană nu mai e decît o tradiție apusă.

N-am nimic împotrivă vieții celor de jos. Țărănimea este bastionul oricărei națiuni. Viața de țăran este, pentru țăranul care-i țăran în adîncul sufletului său, o viață extraordinară, cînd vremurile sînt bune și îi zîmbesc anotimpurile. E o viață cinstită, curată și sănătoasă. Dar pentru mine e un purgatoriu viața țăranului. Cei din jurul meu trudeau de dimineață pînă seara și apoi se bucurau de somnul bine-meritat. Cunoșteau doar două stări de existent: munca și somnul.

Era în mine o a treia parte care țipa după hrană. Tînjeam de dorul a tot ce avea legătură cu arta. Muzica era pentru mine o pasiune. Împrumutam toate cărțile din preajmă și furam din ceasurile de odihnă ca să le citesc. Asta nu rămînea fără urmări și mă făcea să răzbat mai greu cu poverile de ordin fizic decît alți copii de vîrsta mea. Acea a treia parte era partea cea mai aprigă din mine însămi. În ea trăiam o viață de vis, alături de scriitori, artiști și muzicieni. Speranța, dulcea, cruda, amăgitoarea speranță îmi șoptea la ureche că viața e lungă și conține mult „mai tîrziu” și că în acest „mai tîrziu” se va adeveri și viața viselor mele. Așa că am mers mai departe, cu acel lac scînteietor la orizont ademenindu-mă să mă apropii și să navighez pe apele sale de argint și cu neștiința, cu încrezuta și oarba mea neștiință care nu-mi arăta prăpastia de netrecut dintre ei și mine.
(...)
>

SURSA

Miles Franklin, Strălucita mea carieră, traducere Corina Popescu, editura Univers****, București, 1991, pp. 39-41.

NOTE M. T.

*Livră – Unitate de măsură pentru greutăți din țările anglo-saxone, care echivalează cu 453 grame.

**Penny – Monedă divizionară engleză care valora în mod tradițional a 12 a parte dintr-un șiling, care valora la rândul său a 20 a parte dintr-o liră sterlină. După 1971 un penny valorează a 100 a parte dintr-o lira sterlină.

***Australia – Colonizată la sfârșitul secolului XVIII cu deținuți britanici, insula-continent a căpătat chiar în 1901 statutul de dominion al coroanei britanice, adică  autoguvernare internă.
**** ColtulColectionarului.ro - 23 iulie 20101 (http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/stralucita-mea-cariera-de-miles-franklin/)