„Transferuri de izvoare” („TOMIS” 2001)

 ?, Lecturi critice. Transferuri de izvoare, „Tomis”, Constanța, 2001?

Orice poet oricât de mare comite și versuri penibile. Trist e c de cele mai multe ori e încântat de ele. Așa zisele selecții de autor se debarasează greu de poemele care parazitează respectivele antologii. Ieșirea din impas se poate face prin „înhăitarea” poetului cu un confrate (critic literar, consilier editorial) cu gust și cu putere de discernământ și spirit de obiectivitate. După 89, o dată cu moartea cenzurii ideologice, a sucombat și cea de ordin estetic, poeți de toată mâna și versificatori de tot calibrul, adunându-și numele, în complicitate cu cine știe ce editură obscură, pe câte o cărțulie anemică de tristă glorie localistă, contribuind la ceața valorică și la lehamiterisirea cronicarilor literari, nici ei mai breji, somați să le semnalizeze superlativ. Mult mai trist e faptul că în această confuzie metastazată există și posibilitatea ca un poet de reală vocație să treacă neobservat , ori să nu fie apreciat la justa sa valoare. Nefasta stare de fapt în discuție pare să fie exact intuită de Ion Dragomir, gestul lui editorial fiind perfect îndreptățit atunci când tipărește la Editura „Ex Ponto” (Constanța, 2001) antologia Transferuri de izvoare, avându-l ca lector și prefațator pe Arthur Porumboiu, benefică instanță cenzorială, esteticește vorbind, prin aceea că a pus umărul confratern la întocmirea opului sumativ după canoane mult mai nemiloase decât ale semnatarului cărții, semnatar care s-a amestecat prea puțin în destinul plachetelor de până acum când capătă statut de cicluri. Poetul de la Valu lui Traian că poezia sa „se este”, cum ar fi spus Nichita Stănescu, și adevărul se este din abundență sau cu vârf strălucit și îndesat , ca să-l cităm și pe Anton Holban cu acest exemplu de telescopare a unei expresii înțepenite de cine știe când.

Poezia lui Ion Dragomir, marginalizat strategic sub eticheta autodidact sau de mic fermier cu năravuri boeme, acoperă inconfundabil câteva teme și câteva toposuri care ar face oricăror antologii consacrate, să  zicem, casei, obârșiei țărănești, poeziei, sorții, mamei, iubirii, morții, copilăriei, vegetalului (îndeosebi floralului), mării, luminii, cuvântului, numelui alienării, trădării ș. a. m. d.  

Aproape fiecare vers al său este un aforism. Poetul ar putea fi un strălucit de parfumuri, însă, așa cum scrie, e mai mult decât atât. Ghicești în scrisul său încrâncenarea, scrâșnetul sufletului cu care s-a lăsat trudnic desfășurat pe zăpada timpului, strivind sub cuvinte orice notă desuetă prin sentimentalismul pe care și-l face vârtos și cu care se învecinează într-o lacrimă când constată că totul intră sub tăvălugul nemilosul al timpului. În orgoliul său smerit, poetul e însă conștient de forța sa magică de a așeza în panoplia mântuirii tot ceea ce în jur e sortit aneantizării, extincției universale. Lauda creației e una implicită: „Există o casă pe care mi-o spune copilăria / o casă în apropierea clopotniței / o casă cu mulți stejari în oglindă / O casă pe care o cercetează rândunica - / copilărie netezită de galopul calului / Ce-a devenit casa / în care continente-au plutit / și m-alintă mama cu neobositele flori ale plânsului? / O surprind / aranjând obiectele în copilăria mea / lângă lămpile vinului / și lângă prunii măsurând satul cu țuică / Iarna începe să muște și suferința mea / e sărbătoare / e sărbătoare”(Bucium).    

Casa din ciclul Aud foșnetul piramidei e, ca și în cunoscuta poezie a lui Goga, cea părintească, atinsă ruinător de aripa vremii. Nucul bătrân și-a întins crengile în podul ei; aceasta privește spre sat cu încă un ochi  nealtul decât un zid dărâmat ori „doarme în buzunarul singurătății”, însă poetul depășește de fiecare dată simpla constatare elegiacă, suspinul romanțios fiind catapultată prin vrajă transfigurativă în diamant poetic de cea mai bună calitate: „Poezia mă varsă în lume pe conducte de fum / Îmi așază casa în privighetoarea înmugurită” (Transferuri de izvoare). Sau: „Casa călătorește / zidită-i într-o forfotă de crizantemă / și din două biserici / măsoară oamenii / cu lacrimi” (Casa călătorește).

În plan simbolic, telescopând conotații dintre cele mai diverse și mai acoperitoare (poezie, har și destin poetic, punct fix al universului, dragoste, arcă a lui Noe etc),casa poetului, personalizată, e indestructibilă. „Există în fiecare om o casă / Casa poate fi vândută sau de cumpărat / Casa poate fi îndoliată sau nelocuită / Casa poate fi întoarsă cu casa-n pământ sau dărâmată / Casa mea e plutitoare / Nimeni nu poate intra sau ieși ca jefuitor” (Casa plutitoare).  

Motivul casei îl amprentează pe cel erotic, fie spre polul bucuriei, al plenitudinii existențiale: „Încep / a te iubi / așa cum trebuie să încep / a-mi acoperi casa cu țigle” (Încep a te iubi), fie spre cel al tristeții intrinseci despărțirii de ființa iubită, mântuirea prin poezie fiind posibilă grație faptului că între locuință și perenitatea cuplului se poate trasa semnul egalității: „Casa / poartă urma / pașilor tăi / precum mărul / mușcătura” (Casa).    

Ambientalul imediat se eroticizează cum la puțini alți poeți și forța sa de răsfrângere în univers e inepuizabilă. E o altă modalitate poetică de a survola biografismul strict, anacronismul. Felul în care obiectele casnice, elementele naturii se deifică amintesc de Magda Isanos în ciclul Iubește și nu vei putrezi și o perpetuă reificare a celei dragi, o prezentificare catifelată a absenței ei prin rochia de pe speteaza scaunului, prin pantofii care stau de vorbă cu ai celui rămas acasă, prin scaunele „obosite de singurătate” ș. a. Paradoxul lucrează în favoarea înveșnicirii efemerului, a mântuirii, prin dragoste, a fragilului ființial, (...)  

Comentariu la antologia Provocări imergente a poe(PERȘA 2000)

 Dan Perșa, ?, „Tomis”, Constanța, 2000

Volumul Provocări imergente (Ex Ponto, Constanța, 2000) al poetului Nicolae Motoc conține trei secțiuni distincte. Una este o antologie, ca să-i spunem așa, din volumele de poeme publicate de poet, o alta se alcătuiește din traduceri în engleză (versiuni de Corina Apostoleanu și Radu Șuiu) și franceză (Ion Roșioru), iar cea de a treia adună opinii critice și note bio-bibliografice. În comentariile ce urmează ne vom referi la prima secțiune. O numesc antologie, deși ea este și nu este antologie. Este antologie, întrucât se află aici poeme ce au apărut în volumele anterioare ale poetului, dar majoritatea acestor poezii a suferit o metamorfoză și astfel s-ar putea spune că ele sunt cele sunt cele ce au fost și totuși sunt cu totul altceva. Poetul N. M. s-a aplecat asupra lor nu pentru a le copia, ci pentru a le rescrie și ceea ce rezultă este un volum aproape nou, reprezentativ pentru sensibilitatea artistică, arta poetului și forța reflexivă de astăzi a poetului. Cred că reușita acestui volum stă în aceea că N. M., reluând vechile sale texte lirice, a căutat să pătrundă înțelesul profund, a încercat și a izbutit să ajungă la esența propriei lui poezii.

Rescrierea nu a însemnat un act facil, ci un efort făcut cu un exemplar angajament, un efort al sincerității care mărturisește despre sine, un efort al sincerității care să justifice o menire. De aici, o altă izbândă a lui N. M., aceea de a fi reușit să treacă de pragul autoamăgirii, înainte de care literatura este minciună și iluzie a vanității. E motivul pentru care cred că volumul Provocări imergente înseamnă enorm de mult pentru poet. Și-a pus în el întreaga știință despre poezie, s-a dăruit cu totul lui, nu și-a făcut nici o concesie sieși, nici o concesie facilității, s-a străduit și a reușit să fie el însuși - iar ceea ce a rezultat este poezia, poezia adevărată, nu acea formă pe care cunoscând-o din moși-strămoși în versuri, o numim poezie, chiar și când ea este părăsită de spiritul ei. Sensul prefacerii vechilor poezii pe care poetul îl operează e aproape întotdeauna același. Senzitivitatea și senzualitatea a creat inițial poezia sa și în această poezie se află intuiția vieții ce există în orișicât de mărunt lucru, de la bobul de nisip ori de la planta anonimă, la mare și aștri. Prefacerea stă în aceea că intuiția vieții se clarifică acum într-o sigură percepție a ei, iar expresia poetică servește pentru a o releva. Poezia lui N. M. din Provocări imergente este una a vieții, a bucuriei de a trăi, încât, privind retrospectiv, se poate spune că N. M. a fost întotdeauna un fel de mistic al vieții, al cărei sens profund a căutat să și-l apropie și să participe la el, dar mijloacele ce i-au stat la îndemână, senzitivitatea și senzualitatea, mult prea lirice, deci înșelătoare, l-au oprit să-și apropie universul râvnit. Iată că o face acum, ca poet matur. Astăzi, N. M. mărturisește, pentru noi toți, despre drumul anevoios al poeziei. Luată pieptiș la vârste fragede, ea își apropie desăvârșirea la maturitate.

Mijloacele ce îi stau astăzi la îndemână poetului N. M., dincolo de forța sa reflexivă dobândită, se pot mai mult intui prin compararea versiunilor poeziilor sale și prin arhitectura volumului său. Dar nu numai senzitivitatea și senzualitatea funcționează acum, odată cu rescrierea, ci și o înțelepciune capabilă să pătrundă intimitatea lucrurilor, profunzimea lor, să vadă și să releveze comicul întrupat în lucruri dincolo de fragilitatea ce le e proprie, înțelepciune ce e dublată de o știință secretă a formei poeziei, a artei poetice. Privitor la aceasta din urmă, frazarea este cea care a schimbat, promovând o artă a sincopei, care punctează esențialul, îl face să devină vizibil pentru ochiul și mintea cititorului. Lirismul, înțeles ca avânt poetic cerut de unii teoreticieni ai poeziei, ar părea că e trădat, iar dacă e așa, e o trădare de ordin superior, pentru echilibrul obținut și adâncimea dobândită procură lectorului o emoție estetică stând mult deasupra celei care, eu cel puțin, o resimțeam la citirea acestor poezii, așa  cum au fost ele scrise prima dată și care beneficiau din  plin de lirism. Se pare că poezia (cel puțin în ceea ce-l privește pe N. M. așa stau lucrurile), pentru a fi cu adevărat poezie, are nevoie să treacă de la izvorâre (venită prin lirism), prin decantare, proces laborios de autoînțelegere, travaliu al poetului, care să se descopere pe sine descoperind imaginea profundă spre care a tins doar intuitiv și să găsească forța de a o releva cititorului. Dacă nu aș fi știut că poeții scriu și rescriu așa cum simt, urmând un univers lăuntric organic, aș spune că, în volumul de față, poetul N. M. propune un program poetic și un program estetic. El îl propune, dar ca rezultat al practicii artistice și e rostul criticilor și teoreticienilor poeziei să-l observe.

Arhitectura volumului merită și ea să fie discutată - iar autorul o amintește într-o „Notă” finală -: „...structura  volumului de față, una inedită și - s-ar putea altfel? - provocatoare, poziția finală este ocupată de textele cu care am debutat, unde lirismul se află la apex. Firește că, ținând seama de acest reper, celelalte texte se înșiruie într-o ordine inversă, dă curs unei coerențe interne naturale, nerespectând cronologia apariției în reviste sau volume, refuzând de multe ori să se adune în cuminți sub titlurile lor inițiale. Ca și respectarea poemelor ce apar într-o antologie (care astfel nu mai e doar o antologie, ci un nou volum, volum despre care însuși poetul vorbește: „un poet scrie cu gândul la o singură carte”), arhitectura aceasta răsturnată, sugerează parcă arborele vieții - sugestie ce cred că ar putea fi cu profit. Un arbore pentru care semnificația nu e o tentație a ridicării în văzduh sau înălțării uranice, ci coborârea spre izvoarele, spre rădăcinile vieții - arhitectură simbolică a cărții și perfect consens cu noua poezie pe care poetul o propune în acest volum.

„Revista Observator” (DUNĂREANU 1998)

 Ovidiu Dunăreanu, Revista „Observator”, „Tomis”, Constanța, 1998, iulie

Figură marcantă a exilului românesc din Munchen, scriitorul, editură, jurnalistul și traducătorul Radu Bărbulescu - însoțind pe litoral o delegație de scriitori germani formată din Robert Stauffer și Ursula Haas - îmi mărturisea, în vara acestui an, pe terasa Casei Scriitorilor de la Neptun, „că îl leagă de Dobrogea fire indestructibile, unul din părinții lui fiind originar din această parte de țară”, iar de mare și câțiva scriitori din Constanța „un dor arzător”. Vizita sa a coincis cu împlinirea, în acest an, a unui deceniu de la apariția revistei „Observator - Munchen” (primul număr a văzut lumina tiparului în decembrie 1988), al cărei editor și redactor este, dar și cu acordarea de către această publicație a două premii literare scriitorilor din țară Alexandru Ecovoiu și Gheorghe Istrate.

Pornind la drum, ca publicație în exil, să înfrunte cu hotărâre și cu puținele mijloace avute la îndemână sistemul politic utopic și inuman din țară, iar după 1989 dedicându-se mai mult unor preocupări de literatură, artă, cultură, pe care le vedea reocupându-și un loc de cinste în țara nouă pe care românii păreau a voi să o construiască, în cei zece ani de existență, „Observator”, prin cele patruzeci de numere până acum, s-a impus în conștiința publică din exil și din țară ca o revistă substanțială și de mare audiență.

Inițial, înainte de 1988, Radu Bărbulescu împreună cu Ion Dumitru (în calitate de editor) au scos timp de trei ani publicația „Săptămâna muncheneză”. 

În acea vreme, la Munchen existau alte două publicații în limba română: „Stindardul românilor” și „Curentul” de orientare proantonesciană, care nu era orientarea tuturor românilor din exil. După dispariția „Săptămânii muncheneze” se impunea ca o necesitate înființarea unei reviste care să continue linia democratică, deschiderea ei, o revistă pentru toată lumea, fără o orientare extremă de dreapta sau de stânga. Iar acesta a fost „Observatorul”. De la apariție și până azi a parcurs un drum ascendent, menținându-și linia independentă, devenind o publicație de ținută, care continuă să observe cu obiectivitate fenomenele politice și culturale din țară. Ea a adunat și continuă să adune în paginile ei nume importante ale exilului, dar și colaboratorii de reală vocație din Constanța, București, Timișoara, Arad, Iași etc.

Pe lângă revistă a luat ființă și editura cu același nume, editură care își înscrie în palmares o activitate laborioasă. Prin intermediul ei, pentru o mai bună cunoaștere a scriitorilor români în spațiul german, Radu Bărbulescu a scos revista în limba germană „Archenoach” (din 1984), a tradus și a alcătuit câteva antologii de mare acuratețe și valoare: Plecați înapoi unde și-a înțărcat mutul iapa (poezie), Musafiri nepoftiți (proză scurtă),  Cititorul în inimi (bilingvă de poezie), Călătorie spațială (bilingvă de proză), a scos o serie de traduceri din scriitori români din Munchen și din țară.

Prețuim sincer și urmărim cu mare interes, de aici de la țărmul Pontului Euxin, efortul și realizările lui Radu Bărbulescu, puse în slujba culturii românești, ale scriitorilor ei, iar acum, la ceas aniversar, îi urăm multă sănătate și putere creatoare pentru ducerea la capăt a gândurilor sale generoase, a programelor și cărților sale, la care știm că trudește cu pasiune, tenacitate și talent.

„Viața Filialei” („TOMIS” 1995)

 ***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, aprilie 1995

*

Pe data de 7 aprilie, la sediul Uniunii Scriitorilor (casa Mihai Sadoveanu), s-a ținut ședința Consiliului Uniunii Scriitorilor din România. Ordinea de zi a întâlnirii a cuprins: Raportul Comitetului Director, informații privind structura filialelor, Proiectul bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 1995, Raportul Comisiei de Cenzori, Situația relațiilor externe ale Uniunii, Raportul Comisiei de Validare, Alegerea juriului pentru premii. Din partea Filialei Dobrogea au participat scriitorii Constantin Novac și Nicolae Motoc.

*

Sâmbătă, 15 aprilie, la Casa de Cultură din Mangalia, a avut loc lansarea antologiei de poezie contemporană Fereastra dinspre mare (prefața și coordonarea ediției Nicolae Motoc, texte îngrijite și note bio-bibliografice de Arthur Porumboiu, prezentarea artistică Sorin Roșca), editată de revista „Tomis”. Au vorbit despre carte și au acordat autografe poeții A. Porumboiu, Emilia Dabu, Elena Plămadă, Sorin Roșca, Iulia Pană.

„Viața Filialei” (DUNĂREANU 1995)

 Ovidiu Dunăreanu, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1995, martie

*

Faptul că Dobrogea este bogată în proză îl dovedesc și recentele lansări de carte. Aceste întâlniri cu cititorii s-au constituit în tot atâtea prilejuri de manifestare a unei solidarități literare, prin numărul scriitorilor participanți la ele, mai pregnant simțită în ultima vreme în Ținutul Mării, ca semn al rezistenței în fața veleitarismului, dificultăților și indiferenței generale.

*

Inspectoratul pentru Cultură al Județului Tulcea și Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din Dobrogea au organizat la Casa de Cultură a orașului Babadag lansarea romanului „Procesul unui intelectual” de Al. Prundea și a antologiei de proză contemporană „Vânzătorul de enigme”, editată de revista „Tomis”. Evenimentul a fost onorat de prezența scriitorilor Constantin Novac, Nicolae Motoc, Ernesto Mihăilescu, Florin Șlapac, O. Dunăreanu.

*

Muzeul de Artă Constanța găzduit lansarea volumului de proză scurtă „Spovedania unei femei” de Aurelia Lăpușan, apărut la editura constănțeană „Europolis”. Întâlnirea s-a bucurat de prezența unui public distins, format din scriitori, oameni de presă, radio și televiziune. Au vorbit despre autoare și cartea ei de debut scriitorul Corneliu Leu, editorul Olga Duțu și redactorul revistei noastre, Dan Perșa.

„Constanta unui jurnal” (ROȘIORU 1994)

 Ion Roșioru, Constanta unui jurnal (II), „Tomis”, Constanța, ian. 1994, p. 15

Numele lui Virgil Gheorghiu e cel mai cunoscut, dacă nu singurul, nume de scriitor român în mediile culturale din Rouen. Mi-au vorbit de el atât soții Legendre, cât și profesoara de literatură franceză de la Alianță, domnișoara Antoinette Bouveau. Venea frecvent aici, la seratele literar-muzicale organizate de o doamnă roueneză. Când fac însă investigații să-i iau adresa, aflu că și ea, ca și scriitorul și muzicologul român, s-a mutat în lumea umbrelor. Însă faptul că spiritul unui scriitor român mai bântuie la 16 ani de la moartea acestuia prin cetatea tutelată de Pierre Corneille, Flaubert sau Maupassant, mi se pare mai mult decât o certitudine că duhul creator supraviețuiește materiei. Sentimentul acesta îl voi mai încerca peste o săptămână la mormântul lui George Enescu din cimitirul Pere Lachaise. Am sosit aici însoțit de un algerian - doi reprezentanți ai lumii a treia, cum îi place să glumească lui Dzin Din, unicul ginere al doamnei Boeton din Avranches - la câteva minute după plecarea cuiva care a aprins o lumânare și a depus un buchet proaspăt de flori. Lumânarea mai ardea încă, simbol al creației veșnice a celui care a devenit un cetățean al lumii, inscripția funerară lapidară nemaitrădându-i prin nimic originea națională: „GEORGE ENESCO, compositeur, membre de l Institut, commandeur de la legion d honeur (1881-1955). Alături se odihnește Marie Georges Enesco, nee Rosetti-Teșcanu (1875-1968), soția marelui compozitor. Și-n această vastă bibliotecă mondială care este cimitirul Pere Lachaise citesc, prin geamul unei capele înnegrite, un vers aparținând Annei de Noailles, așezat sub poza frumoasei poete: „Helas! je n etais pas faite pour etre morte”. Și-n timp ce mă reculeg la mormântul prințului Valahiei, Georges D. Bibesco, și al prințesei Bibesco, lângă mine se opresc două franțuzoaice în vârstă. „O contesă poloneză!”, exclamă una din ele. „Româncă!”, o corectez eu de parcă aș fi în clasă și un elev ar fi făcut o confuzie de neiertat. „Ah! Roumaine, donc!”, rostește ea ca-n fața unei revelații și-mi zâmbește îndatoritor șa cum numai franțuzoaicele știu s-o facă.

Altădată, sub cupola unei amiezi roueneze, în piața bisericii Jeanne d Arc, mi-a fost dat să mă pătrund de profunzimea unui vers românesc pe care până atunci îl considerasem doar frumos și anume: „Limba română este patria mea”. Un grup de oameni, bărbați și femei, stăteau în cerc și sporovăiau balcanic în limba română. Inițial am crezut că visez și pașii mi s-au oprit cu de la ei inițiativă, arborii acestei oaze în deșert nefiind alții decât membrii formației de muzică populară condusă de Radu Simion, care, ca nume, mi-era destul de cunoscut din țară. Am intrat în vorbă odată șocul depășit și am aflat că erau angajați să cânte la un local din celebra piață. A doua zi, un hong-konghez care urma cursuri la Alianță mi-a spus, spre a-mi face o surpriză, că deja îi ascultase în ajun pe cântăreții români și a adăugat: „Poate că nu le-aș fi dat nici o atenție, dacă nu te-aș fi cunoscut pe tine înainte! Cred că merită să vizitez România”!

Iar dacă limba română e patria mea, aici ca și aiurea, orice nume românesc întâlnit dincolo de fruntariile țării, e un adăpost. Sentimentul ăsta l-am încercat la ultimul etaj al turnului Eiffel, citind, de exemplu, că Bucureștiul se află, en vol d oiseau, la distanța de 1879 km de locul în care mă aflam. Am mai adăugat 100 de km, tot în zbor de pasăre firește, și m-am simțit acasă, mângâiat o clipă de aripa orgoliului că, fie și pentru un timp relativ scurt, s-ar putea ca într-o carte de recorduri a Hârșovei, eu să fiu primul hârșovean care să dețină recordul de a se fi aburcat spre piscul acestei năstrușnicii metalice care străjuiește nedezmințit orașul lumii. Același sentiment al stării de România sosite aici înaintea mea l-am încercat în muzeul militar care e Domul Invalizilor, în fața uniformelor purtate de infanteriștii români în vremea primului război mondial, a câtorva arme și a medaliilor primite. Mia-m notat în carnet numele acestor insigne și, urcând pe firul istoriei, am rămas un pic dezamăgit despre participarea României la cel de-al doilea război nu se mai pomenește nimic, în afară de faptul că numărul victimelor pe care țara noastră le-a avut se cifrează la 880.000. Dzin Din care-mi intuiește gândul pune degetul sub cifrele care arată tributul de vieți omenești dat de patria lui adoptivă, Franța: 630.000! Există în Paris o stradă care poartă numele capitalei noastre; în altă parte un restaurant cu specific românesc se numește Doina. Cred că, dacă ar trebui să înnoptez sub cerul liber, aș căuta asemenea locuri. Ana Blandiana observa în rubrica ei Atlas din România Liberă că toponimele țin de cald, sete și foame, iar dacă m-ar fi încuiat seara cineva în Muzeul de artă modernă Georges Pompidou ori în cimitirul Pere Lachaise - așa ceva i s-a întâmplat lui Chateaubriand în timpul exilului londonez și a trebuit să-și petreacă noaptea într-un cavou - cred că aș încerca să ațipesc lângă sculpturile lui Brâncuși sau, în al doilea caz, lângă vreunul din mormintele românilor de care  am amintit mai sus. Zeitățile culturale românești m-ar ocroti, cu siguranță, iar dacă înnoptarea forțată s-ar produce în vastul labirint al cărții care e librăria FNAC, așa căuta fără să stau pe gânduri raftul în care se odihnesc cărțile autorilor din est, unde, peste zi, voi fi atins și voi fi răsfoit tomurile unor N. Manea (Ceaiul lui Proust), M. Cărtărescu (Visul), G. Ibrăileanu (Adela), M. Eminescu (Sărmanul Dionis și Cezara), M. Eliade (cu foarte multe opere beletristice traduse din română), precum și Valeriu Rusu cu o antologie despre satul românesc văzut de scriitori ca Agârbiceanu, Rebreanu, Galaction, Goga, Blaga, Cotruș, Coșbuc, F. Neagu, Slavici, Arghezi, Sadoveanu, Pilat, Alecsandri, Caragiale, D. Zamfirescu, M. Preda și alții.

Antologia mi-era cunoscută încă de la Avranches. Doamna Boeton o cumpărase din Elveția cu ocazia participării la botezul celor două nepoțele gemene născute acolo. A extras-o tainic dintr-un raft - un semn și ăsta, alături de casetele pe care înregistrează emisiuni, de la televiziune sau radio, referitoare la România, ori decupează și îndosariază articole despre ținutul dintre Tisa și Nistru, că vor să înțeleagă esența fenomenelor culturale și politice românești dincolo de toate interpretările mai mult sau mai puțin tendențios deformate - și m-a rugat să-i vorbesc despre autorii antologați. M-am executat cu plăcere, pe tărâm literar limba franceză părându-mi-se la fel de odihnitoare ca și limba mea natală. Valeriu Rusu este conducătorul unui seminar de limba și literatura română la Universitatea din Aix-en-Provence. Numele i-l întâlnesc deci și la secția de limbi străine a FNAC-ului. Semnează o gramatică a limbii române ca limbă străină pentru francezi. Pe alte manuale și dicționare de acest tip găsesc numele mai tuturor profesorilor de la Facultatea de limbă și literatură franceză din București.

Când părăsește Franța românul e parcă și mai român decât era la venire. Mi-am dat seama de asta în aeroportul din Roissy „Charles de Gaulle”, când o tânără s-a apropiat de mine  și mi-a spus: „Mi-am dat seama că nu puteți fi decât român: spuneți-mi și mie de unde ați luat etichetele pentru bagaje?” Îi arăt punctul de autoservire și mă întreb cum de n-o fi observat, cu spiritul ei de mare psiholoagă, cogeamite maldărul de hârtii din care se „înfruptau” toți turiștii înainte de a se prezenta la vamă. Și-mi vine să strig ca Vlahuță: „M-am regăsit, ce dor mi-era de mine”. Și-n curând mă uit, în cerul Europei spre a mă prăvăli, bulgăre de dor, către țară. O țară în care mă așteaptă Zenovia, Mădălin și Elena; părinții de sub poalele pădurilor Vrancei, care sunt cicălitori și bătrîni; elevii înfruptându-se copios din îngăduința mea; proiectele literare de toate calibre; certurile pentru împărțirea catedrei, în fiecare toamnă; liniștea căminului (vorba lui Slavici) din serile de iarnă pe care televizorul alb-negru se chinuie din răsputeri s le înveselească și, deloc în ultimul rând, redactorul de la Tomis cu eternul lui sfat-somație: „Scrie scurt! Scrie scurt, cât mai scurt posibil”.