Dan Perșa, ?, „Tomis”, Constanța, 2000
Volumul Provocări imergente (Ex Ponto, Constanța, 2000) al poetului Nicolae Motoc conține trei secțiuni distincte. Una este o antologie, ca să-i spunem așa, din volumele de poeme publicate de poet, o alta se alcătuiește din traduceri în engleză (versiuni de Corina Apostoleanu și Radu Șuiu) și franceză (Ion Roșioru), iar cea de a treia adună opinii critice și note bio-bibliografice. În comentariile ce urmează ne vom referi la prima secțiune. O numesc antologie, deși ea este și nu este antologie. Este antologie, întrucât se află aici poeme ce au apărut în volumele anterioare ale poetului, dar majoritatea acestor poezii a suferit o metamorfoză și astfel s-ar putea spune că ele sunt cele sunt cele ce au fost și totuși sunt cu totul altceva. Poetul N. M. s-a aplecat asupra lor nu pentru a le copia, ci pentru a le rescrie și ceea ce rezultă este un volum aproape nou, reprezentativ pentru sensibilitatea artistică, arta poetului și forța reflexivă de astăzi a poetului. Cred că reușita acestui volum stă în aceea că N. M., reluând vechile sale texte lirice, a căutat să pătrundă înțelesul profund, a încercat și a izbutit să ajungă la esența propriei lui poezii.
Rescrierea nu a însemnat un act facil, ci un efort făcut cu un exemplar angajament, un efort al sincerității care mărturisește despre sine, un efort al sincerității care să justifice o menire. De aici, o altă izbândă a lui N. M., aceea de a fi reușit să treacă de pragul autoamăgirii, înainte de care literatura este minciună și iluzie a vanității. E motivul pentru care cred că volumul Provocări imergente înseamnă enorm de mult pentru poet. Și-a pus în el întreaga știință despre poezie, s-a dăruit cu totul lui, nu și-a făcut nici o concesie sieși, nici o concesie facilității, s-a străduit și a reușit să fie el însuși - iar ceea ce a rezultat este poezia, poezia adevărată, nu acea formă pe care cunoscând-o din moși-strămoși în versuri, o numim poezie, chiar și când ea este părăsită de spiritul ei. Sensul prefacerii vechilor poezii pe care poetul îl operează e aproape întotdeauna același. Senzitivitatea și senzualitatea a creat inițial poezia sa și în această poezie se află intuiția vieții ce există în orișicât de mărunt lucru, de la bobul de nisip ori de la planta anonimă, la mare și aștri. Prefacerea stă în aceea că intuiția vieții se clarifică acum într-o sigură percepție a ei, iar expresia poetică servește pentru a o releva. Poezia lui N. M. din Provocări imergente este una a vieții, a bucuriei de a trăi, încât, privind retrospectiv, se poate spune că N. M. a fost întotdeauna un fel de mistic al vieții, al cărei sens profund a căutat să și-l apropie și să participe la el, dar mijloacele ce i-au stat la îndemână, senzitivitatea și senzualitatea, mult prea lirice, deci înșelătoare, l-au oprit să-și apropie universul râvnit. Iată că o face acum, ca poet matur. Astăzi, N. M. mărturisește, pentru noi toți, despre drumul anevoios al poeziei. Luată pieptiș la vârste fragede, ea își apropie desăvârșirea la maturitate.
Mijloacele ce îi stau astăzi la îndemână poetului N. M., dincolo de forța sa reflexivă dobândită, se pot mai mult intui prin compararea versiunilor poeziilor sale și prin arhitectura volumului său. Dar nu numai senzitivitatea și senzualitatea funcționează acum, odată cu rescrierea, ci și o înțelepciune capabilă să pătrundă intimitatea lucrurilor, profunzimea lor, să vadă și să releveze comicul întrupat în lucruri dincolo de fragilitatea ce le e proprie, înțelepciune ce e dublată de o știință secretă a formei poeziei, a artei poetice. Privitor la aceasta din urmă, frazarea este cea care a schimbat, promovând o artă a sincopei, care punctează esențialul, îl face să devină vizibil pentru ochiul și mintea cititorului. Lirismul, înțeles ca avânt poetic cerut de unii teoreticieni ai poeziei, ar părea că e trădat, iar dacă e așa, e o trădare de ordin superior, pentru echilibrul obținut și adâncimea dobândită procură lectorului o emoție estetică stând mult deasupra celei care, eu cel puțin, o resimțeam la citirea acestor poezii, așa cum au fost ele scrise prima dată și care beneficiau din plin de lirism. Se pare că poezia (cel puțin în ceea ce-l privește pe N. M. așa stau lucrurile), pentru a fi cu adevărat poezie, are nevoie să treacă de la izvorâre (venită prin lirism), prin decantare, proces laborios de autoînțelegere, travaliu al poetului, care să se descopere pe sine descoperind imaginea profundă spre care a tins doar intuitiv și să găsească forța de a o releva cititorului. Dacă nu aș fi știut că poeții scriu și rescriu așa cum simt, urmând un univers lăuntric organic, aș spune că, în volumul de față, poetul N. M. propune un program poetic și un program estetic. El îl propune, dar ca rezultat al practicii artistice și e rostul criticilor și teoreticienilor poeziei să-l observe.
Arhitectura volumului merită și ea să fie discutată - iar autorul o amintește într-o „Notă” finală -: „...structura volumului de față, una inedită și - s-ar putea altfel? - provocatoare, poziția finală este ocupată de textele cu care am debutat, unde lirismul se află la apex. Firește că, ținând seama de acest reper, celelalte texte se înșiruie într-o ordine inversă, dă curs unei coerențe interne naturale, nerespectând cronologia apariției în reviste sau volume, refuzând de multe ori să se adune în cuminți sub titlurile lor inițiale. Ca și respectarea poemelor ce apar într-o antologie (care astfel nu mai e doar o antologie, ci un nou volum, volum despre care însuși poetul vorbește: „un poet scrie cu gândul la o singură carte”), arhitectura aceasta răsturnată, sugerează parcă arborele vieții - sugestie ce cred că ar putea fi cu profit. Un arbore pentru care semnificația nu e o tentație a ridicării în văzduh sau înălțării uranice, ci coborârea spre izvoarele, spre rădăcinile vieții - arhitectură simbolică a cărții și perfect consens cu noua poezie pe care poetul o propune în acest volum.
