Cartea la sfârșitul secolului XX (MUREȘAN 1995)

Dumitru Mureșan, [Cartea], „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 1.

Astăzi ca și ieri, printr-un straniu paradox, în contradicție cu aparențele multicolore ale standurilor și librăriilor, cartea este în multe privințe interzisă. Mai ales cărțile opoziției sunt socotite de-a dreptul indezirabile. Dar cartea este interzisă și de înseși prețurile ei piperate. Este interzisă de cavalcada evenimentelor, de agitația și fuga cotidiană care nu ne mai dă zăbava necesară lecturii. Privind ceea ce se întâmplă în interiorul organismului social grav bolnav, cartea pălește. Biblioteca altădată vie pare o colecție de obiecte frumoase, dar moarte. Amurgul „galaxiei Gutenberg” anunțat într-un best-seller în anii 60, ai optimismului științific pozitivist pentru „era electronică” de Marshall McLuhan pare să se confirme. (...)

Interviu cu Zoe Dumitrescu Bușulenga (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

Z. D. B-(...) Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha este unul din acele romane mari pe care oricînd îl poți reciti cu interes, fiind o operă fundamentală consacrată condiției umane. (...) Aventurile lui Don Q. sînt marile și micile aventuri ale omului, grotești sau sublime. (...) Don Q., ca și Hamlet, au din plin zguduitoarea valoare a universalității.

G. A.-Ce părere aveți despre cartea lui MacLuhan, GALAXIA GUTENBERG? Aderați la ideile ei?

Z. D. B.-Nu. Sînt un om cu formație de Renaștere.(...) Fără îndoială că această civilizație a vizualului va influența teribil tipul de receptivitate umană în viitor.

-(...) Pentru mine umanismul are acea veche determinantă, aceea grecească, începutul culturii europene însemnînd armonizarea omului cu universul, armonizarea omului cu lumea, cu legile omului și cosmosului, prin nemuritoarea instituție paideia, ce de finește un tip de educație, (...), un tip de structură a ființei omenești care durează cît existența. (...) Pentru mine Paideia, ca tip de formare intelectuală și morală, este un superb zbor, dar bine controlat, spre țeluri posibile.

-Pericolul este fascinația tehnicii. (...) Relațiile umane „se taie” în fața tehnicii. Devine mai prețioasă relația omului cu mașina. decît aceea cu ceilalți semeni ai lui.

-(...) Cultura contemporană s-ar putea defini cu o sintagmă, organizarea estetică a spațiului. (...) Cultura se construiește în milenii. (...) Chiar și „comanda socială” nu e comandă de moment, ci vine mai de departe și mai din adîncime. (...) Ceea ce ne interesează sînt direcțiile spirituale unei nații. Experiențele în cultură sînt recomandabile atîta vreme cît nu ating substanța sacră a acelei necesități istorice și spirituale.

-(...) Măsura pentru noi, românii, a însemnat supunerea firilor noastre, a însemnat domolirea pasiunilor și egoismelor noastre, într-un proces foarte lung, care a început fără îndoială în protoistoria noastră, în vremea daco-geților. Ne amintim cum popoarele de atunci pomeneau cu uimire despre locuitorii din nordul Dunării, despre puterea înțelepților lor. Și ar fi poate suficient să ne amintim rîndurile lui Herodot. Am mai vorbit, cu mulți ani în urmă, cînd termenul de omenie să devină atît de recurent, despre interesanta și semnificativa potrivire dintre umanitas latină și omenia românească. Am găsit în acest termen, care e de fapt un concept moral și spiritual, o consonanță a unor trăsături sufletești definind un popor întreg, am găsit prezența indubitabilă a unui umanism românesc la nivel popular și mi se pare că o istorie pașnică, de neagresiune, de nonviolență la adresa vecinlor noștri, atestă cu prisosință existența unui astfel de umanism cu răsfrîngeri politice. S-a mai vorbit despre deosebirile funcționale dintre caracterul profund etic al Învățăturilor lui Neagoe și caracterul indiferent sub raport moral al Principelui lui Machiavelli. Nu mi se pare excesiv să văd în politica noastră de azi o continuare impresionantă de conținut și formă a unor principii de coexistență mai vechi decît însăși ființa statului nostru național. (...) Dealtfel, nu întîmplător s-a produs în dăinuirea culturii românești sinteză rodnică a Răsăritului cu Apusul, a Nordului cu Sudul. Așezați la răscrucea drumurilor istorice, românii au pus întotdeauna miză viața lor pentru salvarea valorilor Europei.

G. A. -Vorbeam mai înainte de primordialitatea tehnicizării excesive a vieții noastre. Într-o carte, această situație se definea foarte plastic cu un raport între „sub-oameni” și „super-mașini”. Această tehnicizare duce la o dereglare a dialogului dintre umaniști și „stăpînii mașinilor”. De obicei sînt învinuiți de această rupere a dialogului cei din urmă.

Z. D. B. -(...) Un savant american, Ihab Hassan, ne sugera o cale a lui, de astfel de apropiată între tehnocrați și umaniști: reluarea unor mituri comune, într-un fel de refăcută gîndire mitică. Firește, o gîndire modernă, ca a noastră, care refuză mitul, nu se poate plia la o astfel de solicitare extremă, dar unele eforturi în sensul depășirii acestei formulări metafizice ar trebui poate întreprinse într-un spirit de sinteză.

G. A .-Cum ați concentra în cîteva fraze sfaturile pa care le dați de la catedră tinerilor cărturari pe care îi formați?

-Le înfățișez rețeaua mea umanistică în care încerc o sinteză între filozofia umanismului din Grecia antică, între filozofia umanismului a Renașterii și acea filozofie care a dat lumii un Eminescu sau un Brâncuși. Adică le sugerez o tehnică de cosmicitate, de armonizare a lor cu lumea, pe temeiurile blajinei înțelepciuni a păstorilor și țăranilor români de pe ritmatele plaiuri care duc din Podișul Transilvaniei pînă la Dunăre și M. Neagră. Mă străduiesc să le infuzez o conștiință netă românească.

„Litera de tipar” (TOTH 1966)

 S. Toth. Litera de tipar, Ed. Științifică, 1966

(...) Tipografii primelor decenii ale tiparului nu au folosit un scris comun, ci au transpus în litere de tipar caracterul cărților-manuscris din regiunea lor. Astfel, în Germania, Olanda și Franța s-a adoptat textura gotică folosită și de Gutenberg, iar în Italia scrierea umanistă a Renașterii italiene.

Această scriere umanistă s-a format pe pământ italian, după modelul scrisului carolingian, datorită Renașterii în care s-a inițiat o vastă activitate de copiere a textelor clasice după copiile din secolele VIII și IX , provenite din vestitele ateliere ale lui Carol cel Mare, unde se practica scrisul carolingian cu minuscule. În credința că readuc la viață scrisul lumii antice, copiștii umaniști au adoptat acest scris carolingian, denumindu-l littera antiqua, spre deosebire de cel gotic, numit littera moderna.

Întrucât noua scriere era considerată și ca o expresie a străduințelor Renașterii, ea s-a generalizat în scurt timp și a luat locul rotundei - scriere gotică practicată în Italia.

Copiștii umaniști s-au înșelat însă considerând scrierea carolingiană drept scrierea lumii antice, deoarece această scriere cu minuscule a apărut mult mai târziu, prin secolul VIII, după o dezvoltare lentă de mai multe secole. Concepția lor s-a dovedit întemeiată doar în ce privește faptul că această scriere își are originea în alfabetele cele mai importante ale lumii antice: fenician, grec și roman.

Dar nici alfabetul fenician nu putuse lua naștere fără antecedente. Începuturile lui trebuie căutate undeva în timpurile când omul a început să se folosească de semne mnemotehnice și apoi să facă desene și picturi rupestre din nevoia de a comunica sau a păstra ceva în amintire.

Următoarea treaptă a dezvoltării a fost atinsă după apariția diviziunii sociale a muncii. Mai târziu, prin formarea primelor state agrare în valea Nilului, Eufratului și a Ianțzâului, aceste teritorii au devenit principalele focare ale dezvoltării scrisului; în centrele lor se practicau, cu patru milenii înaintea erei noastre, scrierea hieroglifică și cuneiformă.  

Trebuie să precizăm că noțiunea de scriere presupune îndeplinirea a două condiții: să fie o activitate grafică în înțeles larg (desen, gravură, pictură) și să aibă scopul de a consemna sau de a comunica ceva (pentru cel care îl execută sau pentru alții).

În acest sens, încercările omului de a veni în ajutorul memoriei și de a comunica ceva altora prin obiecte sau prin grupuri de obiecte, deci nu printr-un procedeu grafic, nu pot fi considerate ca scrieri propriu-zise, ele constituind numai precursorii imediați ai scrisului. Astfel de precursori sunt semnele mnemotehnice folosite de indienii americane, quipu-urile incașilor vechi din Peru - niște sfori pe care numărul și plasarea nodurilor aveau o anumită semnificație (asemănător obiceiului și azi în multe de a face noduri la batistă) -, brâiele wampun* ale indienilor nord-americani (aceștia înșirau pe sfori discuri tăiate din scoici colorate, culoarea și așezarea acestora având  diferite semnificații).

* În limba irochezilor înseamnă scoică.

(...).