Transformarea femeii după Primul Război Mondial (1914-1918) (TEODOREANU 1935)

<
(...)
De altfel, femeile de la război încoace deveniseră prea evidente, din generaţie în generaţie. Descoperindu-le pulpele, rochia le scurta misterul, după cum şi părul car ele descoperea şi masculiniza ceafa. Nudismul desfiinţa acest mister împuţinat de dimensiunile hainelor. Odinioară erau un foşnet pentru suflet, acum deveniseră un marş. Trăiau şi ele încorporate în vremea mulţimilor, cot la cot cu viaţa de toate zilele, acceptînd soarele pe faţă şi pe trup, aşa cum tinereţea străbunelor lor nu acceptase decît luna - pe vremea poeţilor ei -, convinse că sufletul trebuie să fie o sonoritate agresivă - dinamică: spuneau -, nu o tăcere abea străvezie; vorbind prea mult, cu vocabularul bărbaţilor, determinînd cinismul masculin, nu suportîndu-l, nu adaptîndu-se lui. Şi nu înţelegeau că prestigiul de Hamlet feminin pe care îl avea Greta Garbo* pentru mulţimile bărbăteşti nu exprima preefrinţa pentru maladiv şi excepţional, ci mărturisea indirect nostalgia după vechea feminitate reamintită pe ecran de o femeie care readucea - dar numai pe ecran - moda demodatului ''ieri'' de care în viaţă se lepădau.
(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1991, p. 51.

NOTĂ M.T.
* Greta Garbo (1905 Stockholm-1990 New York) = Actriţă suedeză, sex-simbol şi star de cinema încă din vremea filmului mult. (http://www.eva.ro/divertisment/features/greta-garbo-divina-ecranului-articol-6648.html)

Calcule pe o pagină de gardă (NOVAC 2000)

 Constantin Novac, Alegeri la Uniunea Scriitorilor. Calcule pe o pagină de gardă, „Tomis”, Constanța, decembrie 2000

Aflat în plin proces mediatic, poate mai grăbit decât în precedentele împrejurări similare, evenimentul electoral din aprilie nu promite a cădea în spațiul grav, problematic al bilanțurilor literare. Întocmai ca în campaniile noastre autohtone de desemnare a aleșilor neamului, forma copleșește fondul, interesul personal, imediat, nemijlocit, prevalează și aici asupra strategiilor obștești de anvergură dacă nu, cu adânc ticluită vorbire, acestea par să se confunde. Nu soluțiile de optimizare sau eradicare necesare intră primele în competiție, ci ambițiile aspiranților la scaunul prezidențial, sub al căror drapel mai mult sau mai puțin emblematic se strâng, din rațiuni partizane cu aparențe doctrinare, inși marcați de o dubioasă statornicie. Drept urmare, au crescut alarmant și în chip foarte rapid combativitatea și spiritul clarvăzător al unor, până mai ieri, ațipiți; delațiunea, deghizată în crampe civice, expune precipitat și nedemn obștea scriitoricească oprobriului unui public în necunoștință de cauză, dar predispus temperamental la ieftină vehemență. Cu cine votăm? Dau să se întoarcă acasă fiii rătăciți vremelnic pe coclaurile politicii noastre levantine; zgomotoase personalități care, ani de-a rândul, s-au detașat ostentativ de breasla scriitoricească, sunt traversate subit de idei de asanare morală și de resuscitare organică a Uniunii și, fluturându-și legitimațiile de membru nepreschimbate, restanțieri la cotizație, râvnesc acum la sceptrul decizional. Se elaborează astfel, în laboratoare clandestine, dileme hamletiene cu aparențe reformatoare. Unii (re)văd în această structură vicioasă de tip stalinist, scoțând din mâlul uitării chipuri și fapte care n-o onorează, socotind-o supraviețuitoare printre puținele din Europa, nu atât datorită puterii, cât mai ales slăbiciunilor ei. Alții văd în ea o corporație de tip sindical, cu organisme bine consolidate în teritoriu, menită a veghea la identitatea și prosperitatea membrilor ei, punând pe planul al doilea specificul îndeletnicirii; dimpotrivă, alte voci subliniază nevoia unui for academic cu propensiuni elitiste, mai puțin preocupați de factorul material. În acord cu această alternativă, am avea de ales ca președinte între un personaj charismatic, onorant prin sine însuși, decorativ pentru instituție și un gospodar-scriitor transpirat, cu mânecile suflecate, capabil să asigure baza logistică a supraviețuirii breslei. Pe cine votăm? Ar fi mai potrivit, pentru a ne asigura minima protecție, să ne abandonăm în brațele unui partid sau ale guvernanților, cu tot riscul de a-i scoate din țâțâni cu potențialul iritant al unora din confrații noștri? Sau să ne păstrăm destinul în propriile mâini, apărându-ne glia cu insistență și fermitate?

Dumnezeu știe dacă, trăind, Ulici ar fi fost în stare să reducă toată această tevatură la o simplă speculație de cafenea. Cert este că avem nevoie astăzi de autoritatea unui lider asemenea lui, de un manager experimentat în bătălii de uzură, cu o cutie de viteze adaptabilă la existența noastră accidentală. A pierde astăzi ceea ce s-a câștigat în ultimii ani înseamnă sinucidere. Să nu ne facem iluzii, solidaritatea de breaslă este, deseori, una dintre acestea. Spre deosebire de mineri, fiecare scriitor își are șutul său în care cotrobăie, protestează și contestă, dependent, totuși, de oxigenul lumii de deasupra. Sentimentul acestei funciare dependențe ne-ar putea face mai înțelepți măcar cu prilejul evenimentului așteptat din aprilie. 

„Teatrul estival” (RIEGLER 2000)

 Gabriela Riegler, Scena. Teatrul estival, „Tomis”, Constanța, 2000, iulie

DISTRACȚIE TOTALĂ LA CALLATIS 2000. Cu siguranță, cei aflați pe litoral își vor aminti de această vară ca de una ceva mai specială, grație inițiativei atât a Primăriei orașului Mangalia, cât și a lui Cornel Diaconu, directorul companiei Aldaco Film, cea care a produs pentru prima dată un festival de reală anvergură, numit Callatis 2000.

O gabară de 1000 de metri pătrați a devenit, la Mangalia, o frumoasă „scenă pe ape”, spațiu destinat desfășurării diverselor show-uri gândite de organizatori în perioada 1 iulie - 1 septembrie. Printre acestea amintim: Hitul verii, o întâlnire a celor mai cunoscute trupe pop ale momentului, Se caută o vedetă, Steaua de mare, un spectacol asemănător cu ceea ce a însemnat cândva „Cerbul de Aur” brașovean, Noaptea vedetelor, în care se pare că va fi prezent și Chris Norman, ori Miss România Internațional, o seară a frumoaselor românce ce trăiesc dincolo de granițele țării. Nici filmul nu a fost uitat, celei de a șaptea arte fiindu-i dedicate noaptea intitulată Un secol de comedie.

TEATRU LA MALUL MĂRII... Printre  „ramificațiile” diverse ale festivalului, la loc de cinste figurează și Gala tânărului actor, ce se va desfășura în perioada 24-26 august la Mangalia. Întâlnire anuală benefică atât pentru directorii de teatre din întreaga țară (care pot opta astfel pentru anumiți actori, angajându-i), cât și pentru tinerii absolvenți, ce au o șansă în plus de a se face cunoscuți, manifestarea se înscrie în rândul celor care pot funcționa, așadar, ca un soi de piață de... produse artistice.

La preselecția bucureșteană din luna iulie s-au prezentat la cele două secțiuni - Individual și Grup - nu mai puțin de 70 de candidați, cifră record, după cum ne mărturisea directorul Galei, regizorul Cornel Todea, vicepreședintele UNITER, cifră care vine să confirme interesul crescând față de proiect. Urmărindu-i pe concurenți, constați cu stupoare că mulți dintre ei, deși tineri, par lipsiți de umor și originalitate. Dacă textele nu au noimă și sunt ori prost alese ori prost „lipite” în suiviul lor, dacă cei care le dau glas nu fac decât vreo doi pași pe scenă, imobili aproape în „tirada” lor, atunci este evident că mulți dintre cei care s-au înscris la Individual au nevoie de un ochi din afară. De un regizor, de un om care să-i sfătuiască, în cazul în care nu au nasul deja prea sus ca să accepte o consiliere. La secțiunea Grup lucrurile au stat mult mai bine. Nu ne rămâne decât să așteptăm gala finală, care, date fiind schimbările survenite - atât de loc, ca și perioada de desfășurare (să nu uităm că până acum evenimentul era programat la început de septembrie), când mai toată lumea, adică potențialul public, se va fi întors deja din vacanță) - se va derula în condiții mai civilizate.

„Costineștiul își pierde farmecul pe care îl avea - sublinia dl. Todea - adică un soi de nostalgie după un teritoriu rezervat mării și zgomotului mării, care a fost invadat de zgomotul tarabelor, de infernul de pe aleile stațiunii, cu mașinile <mișunând peste pietoni>. fără clemență, și cu concurența dezlănțuită - pe timpul momentul de teatru - a decibelilor de la discoteci, care se asocia cu zgomotul trenului, a cărui frecvență fiind suportabilă, ne făcea plăcere.”

Tema din acest an rămâne, ca și sezonul trecut, Alteritatea, fiind una permisivă, deschisă către ideea acceptării dialogului și toleranței.

LA FINAL DE STAGIUNE. În această vară teatrele bucureștene și-au închis porțile aproape la unison, dat fiind, într-o oarecare măsură, și Campionatul european de fotbal, care s-ar fi dovedit un eveniment mult mai atractiv decât o piesă de teatru. Pe ici, pe colo câte un spectacol (vezi Hamlet-ul lui Ciulei programat cu reprezentații de tip calup) ori vreun turneu, cum a fost de pildă cel al Teatrului din Timișoara, cu o montare (Lorenzaccio în viziunea lui Victor Ioan Frunză) în chiar ziua în care echipa României avea de disputat un meci. Nu vreau să vă spun ce s-a întâmplat la pauză, când mulți și-au luat tălpășița. În provincie vacanța a venit un pic mai târziu. Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, de exemplu, a ținut să încheie stagiunea cu prezentarea, în avanpremieră, a spectacolului lui Petre Bokor Schimb urgent... Trei surori. Plecat în Canada acum un sfert de secol, acesta revine din 1990 cu regularitate în România pentru a lucra pe diverse scene. De această dată a optat pentru textul dramaturgului Nagie Jackson, de numai 36 de ani, actor la Boston, piesă ce se constituie într-o fină analiză a schimbărilor survenite în Rusia anilor 91-92.

Reflecția asupra unei societăți supuse rigorilor de tot soiul în drumul ei spre capitalism, cu toate inconveniențele presupuse de o metamorfoză a mentalităților, spectacolul dezvăluie, spre deliciul publicului, lumea din spatele cortinei, viața unui teatru în interiorul său. Jucată acum și pe Broadway, piesa de dovedește cu priză la diverse tipuri de spectatori, care-și vor recunoaște aici propriile situații de viață.

Un spectacol curat, rotund, ceva mai încărcat, de umor în actul secund. Impecabil în concepția-i clasică, Bokor își dovedește din nou capacitatea de a lucra cu actorii, mulți nereușind încă să atingă performanța.

În septembrie, la București de această dată, va fi reluată activitatea Studioului de teatru pe care instituția ploieșteană și al său director, Lucian Sabados, l-au deschis și dotat la „Hanul cu tei”. Un spațiu de aproape 80 de locuri, inaugurat la începutul acestei veri cu piesa Cafeaua domnului ministru. Din toamnă, aici se vor juca, de două ori pe săptămână, spectacole gen studio, cu doi, trei actori, iar textele vor fi obligatoriu contemporane. 

Interviu cu Zoe Dumitrescu Bușulenga (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

Z. D. B-(...) Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha este unul din acele romane mari pe care oricînd îl poți reciti cu interes, fiind o operă fundamentală consacrată condiției umane. (...) Aventurile lui Don Q. sînt marile și micile aventuri ale omului, grotești sau sublime. (...) Don Q., ca și Hamlet, au din plin zguduitoarea valoare a universalității.

G. A.-Ce părere aveți despre cartea lui MacLuhan, GALAXIA GUTENBERG? Aderați la ideile ei?

Z. D. B.-Nu. Sînt un om cu formație de Renaștere.(...) Fără îndoială că această civilizație a vizualului va influența teribil tipul de receptivitate umană în viitor.

-(...) Pentru mine umanismul are acea veche determinantă, aceea grecească, începutul culturii europene însemnînd armonizarea omului cu universul, armonizarea omului cu lumea, cu legile omului și cosmosului, prin nemuritoarea instituție paideia, ce de finește un tip de educație, (...), un tip de structură a ființei omenești care durează cît existența. (...) Pentru mine Paideia, ca tip de formare intelectuală și morală, este un superb zbor, dar bine controlat, spre țeluri posibile.

-Pericolul este fascinația tehnicii. (...) Relațiile umane „se taie” în fața tehnicii. Devine mai prețioasă relația omului cu mașina. decît aceea cu ceilalți semeni ai lui.

-(...) Cultura contemporană s-ar putea defini cu o sintagmă, organizarea estetică a spațiului. (...) Cultura se construiește în milenii. (...) Chiar și „comanda socială” nu e comandă de moment, ci vine mai de departe și mai din adîncime. (...) Ceea ce ne interesează sînt direcțiile spirituale unei nații. Experiențele în cultură sînt recomandabile atîta vreme cît nu ating substanța sacră a acelei necesități istorice și spirituale.

-(...) Măsura pentru noi, românii, a însemnat supunerea firilor noastre, a însemnat domolirea pasiunilor și egoismelor noastre, într-un proces foarte lung, care a început fără îndoială în protoistoria noastră, în vremea daco-geților. Ne amintim cum popoarele de atunci pomeneau cu uimire despre locuitorii din nordul Dunării, despre puterea înțelepților lor. Și ar fi poate suficient să ne amintim rîndurile lui Herodot. Am mai vorbit, cu mulți ani în urmă, cînd termenul de omenie să devină atît de recurent, despre interesanta și semnificativa potrivire dintre umanitas latină și omenia românească. Am găsit în acest termen, care e de fapt un concept moral și spiritual, o consonanță a unor trăsături sufletești definind un popor întreg, am găsit prezența indubitabilă a unui umanism românesc la nivel popular și mi se pare că o istorie pașnică, de neagresiune, de nonviolență la adresa vecinlor noștri, atestă cu prisosință existența unui astfel de umanism cu răsfrîngeri politice. S-a mai vorbit despre deosebirile funcționale dintre caracterul profund etic al Învățăturilor lui Neagoe și caracterul indiferent sub raport moral al Principelui lui Machiavelli. Nu mi se pare excesiv să văd în politica noastră de azi o continuare impresionantă de conținut și formă a unor principii de coexistență mai vechi decît însăși ființa statului nostru național. (...) Dealtfel, nu întîmplător s-a produs în dăinuirea culturii românești sinteză rodnică a Răsăritului cu Apusul, a Nordului cu Sudul. Așezați la răscrucea drumurilor istorice, românii au pus întotdeauna miză viața lor pentru salvarea valorilor Europei.

G. A. -Vorbeam mai înainte de primordialitatea tehnicizării excesive a vieții noastre. Într-o carte, această situație se definea foarte plastic cu un raport între „sub-oameni” și „super-mașini”. Această tehnicizare duce la o dereglare a dialogului dintre umaniști și „stăpînii mașinilor”. De obicei sînt învinuiți de această rupere a dialogului cei din urmă.

Z. D. B. -(...) Un savant american, Ihab Hassan, ne sugera o cale a lui, de astfel de apropiată între tehnocrați și umaniști: reluarea unor mituri comune, într-un fel de refăcută gîndire mitică. Firește, o gîndire modernă, ca a noastră, care refuză mitul, nu se poate plia la o astfel de solicitare extremă, dar unele eforturi în sensul depășirii acestei formulări metafizice ar trebui poate întreprinse într-un spirit de sinteză.

G. A .-Cum ați concentra în cîteva fraze sfaturile pa care le dați de la catedră tinerilor cărturari pe care îi formați?

-Le înfățișez rețeaua mea umanistică în care încerc o sinteză între filozofia umanismului din Grecia antică, între filozofia umanismului a Renașterii și acea filozofie care a dat lumii un Eminescu sau un Brâncuși. Adică le sugerez o tehnică de cosmicitate, de armonizare a lor cu lumea, pe temeiurile blajinei înțelepciuni a păstorilor și țăranilor români de pe ritmatele plaiuri care duc din Podișul Transilvaniei pînă la Dunăre și M. Neagră. Mă străduiesc să le infuzez o conștiință netă românească.