Breasla cojocarilor la târgul de toamnă din Arad în secolul XIX (SLAVICI 1894)

<
(...)
Mare lucru tîrgul de toamnă de la Arad!
Timp de cîteva săptămîni drumurile de țară sînt pline de care încărcate, care aduc bogățiile din șapte ținuturi, ca să le desfășure prin piețele și prin ulițele Aradului și pe cîmpia din prejurul lui, unde s-adună care cu piame de pe Crișuri* și din valea Murășului, cu lemnărie din munții Abrudului și cu bucate de pe cîmpia mănoasă se-nșiră butoaiele cu vin din Podgorie** ori cu rachiu de pe Murăș și se îngrămădesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci afuse de pe lunci, herghelii de cai crescuți pe poienile munților și cirezi de vite mînate de jelepari*** umblați prin lume.
Ce mulțime de oameni și ce amestecătură de tipuri și de porturi și de limbi! E parcă aici e mijlocul pămîntului, unde se întîlnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind împregiurul orașului mii de focuri, la care stau de vorbă ori își petrec aici români, colo unguri, mai departe șvabi*** ori sîrbi, iar peintre aceștia slovaci, ba chiar și bulgari.
Dar tot românul, săracul, e și aici cel mai de frunte, căci vine iarna geroasă și ajunge la preț
cojocul călduros, la care nimeni atît de mult ca românul nu ține.
Și nu e numai că tot românul vrea să-și aibă cojocul, dar ține să-i mai fie și împodobit cu flori tăiate din carmajin**** ori cusute-n fire de ibrișin*****. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ce-i aduce cîștig cojocarului: asta se plătește, dacă e frumoasă, cu mîna largă și pe întrecute.
Nici că se poate pentru un cunoscător mai mare mulțumire decît să treacă printre șetrile****** cojocarilor din Arad, ca să vadă unul cîte unul cojoacele de probă. Frumosul e frumos, nu-i vorba, pretutindenea, dar cojoace frumoase ca la Arad nicăiri nu se găsesc, fiindcă mai rar găsești aiurea oameni care să le plătească.
(...)
Nici că intră însă calfele de cojocari la stăpîn decît de două ori pe an: fie la Sf. Gheorghe*******, fie mai ales la Sf. Dimitrie********, pe cînd cojocarii au mult de lucru. Apoi o calfă trebuie, mai nainte de a ieși în lume, să-și arate destoinicia, pentru ca stăpînii să știe ce poate și cum au să-l plătească.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, 1977, pp. 88-89.

Măcelarii în breasla cojocarilor din Lipova în secolul XIX (SLAVICI 1894)

<
(...)
Se simțea foarte tignit și ferit de griji de cînd lăsase pe feciorul său la măcelărie. Înșă tot el însuși era patronul, iar Națl era trecut în breaslă* în rîndul calfelor**, și mult ar fi dat să scape de orice grijă lăsîndu-și feciorul patron la măcelărie.
Asta nu era însă deocamdată cu putință.
Deoarece la Lipova erau numai doi măcelari, ei au intrat în breasla cojocarilor, cari tăiau și ei primăvara miei, toamna berbeci și iarna, pe ici, pe colo, cîte un porc. Iar după rînduiala breslei nu putea să intre în rîndul patronilor decît acela care și-a făcut anii de ucenicie, a lucrat un an la patronul care l-a scos calfă și a mai făcut și doi ani de călătorie. Națl făcuse anii de ucenicie și era de doi ani calfă; îi mai lipseau dar cei doi ani de călătorie.
Nu-i vorba, dacă starostele*** ar fi fost om de înțelegere, lucrurile mai ales pentru Hubăr s-ar fi putut pune la cale și fără de acești ani; Bocioacă însă era foarte mîndru de starostia lui si nu s-ar fi învoit odată cu capul ca cojocarii să fie mai prejos de măcelari și ca de dragul unui măcelar să se nesocotească rînduiala breslei, pe care toți cojocarii o păzeau cu sfințenie. Apoi nu era nici Hubăr omul în stare să se căciulească în fața lui Bocioacă.
Dar nici nu-i strica băiatului să mai umble prin lume, să vază și să învețe să se deprindă să fie om de capul lui. (...)
Îndeosebi Hubăroaie se mai și bucura. Aveau prieteni la Arad, la Timișoara și la Lugoj; aveau rude - dînsa la Buda**** și Pojon*****, iar bărbatul ei la Viena: oriușiunde se ducea, băiatul găsea casă primitoare, ba chiar și mireasă potrivită pentru starea lui.
(...) Abia acum se simțea calfă adevărată, și nu-l mai ținea locul pînă după Paștile românești, ca să-și ia condica de călătorie de la Bocioacă și să plece cu ea în raniță.
Joi după Paști, Bocioacă puse pecetea breslei pe condică, apoi se îndreptă, înalt și subțire cum era, și grăi sărbătorește:
- Iacă, băiete! cartea drepturilor tale, și să nu uiți niciodată că trebuie să păzești cinstea breslei. Să fii harnic și ascultător, cinstit și vrednic de încredere; să nu pierzi timpul hoinărind degeaba, căci în breasla noastră se primesc numai oameni cumsecade. Dumnezeu să te ajute!
Așa trebuia să vorbească starostele; așa i s-a vorbit lui cînd și-a luat condica de călătorie; așa le vorbea și el tuturor ce luau condica de călătorie de la dînsul.
(...)
Rămăsese vorba să se oprească deocamdată, pe timp de vreo două luni, aci mai prin apropiere, la Arad, ca să se deprindă cu străinătatea.
(...)
Calfă de măcelar, el se simțea mîndru că poate să tragă la conacul breslei, al breslei adevărate, în care sînt numai măcelari, iar nu o amestecătură de fel de fel de oameni.
La conac a găsit alte trei calfe, un neamț de la Timișoara, un ungur de la Dobrițin****** și un slovac de la Bichiș*******, iar calfele din aceeași breaslă, orișiunde s-ar întîlni, sunt prieteni.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr 75, București, 1977, pp. 34-36.

Cei doi ani de călătorie ai unei calfe din Radna în secolul XIX (SLAVICI 1894)

<
(...)
Nu poate, așa zicea rînduiala breslelor*, să intre în rîndul stăpînilor decît acela care, pe lîngă toate celelalte, a mai făcut și doi ani de călătorie. Așa e bine! Numai încetul cu încetul, sub bună pază, prin multe ispitiri, numai după ce s-a lovit cu capul de toate zidurile și a dat destule dovezi că e destoinic de a se povățui însuși pe sine, are să ajungă omul stăpîn de capul său și povățuitor pentru alții.
O știa și Hubăr aceasta și ținea și el ca feciorul să treacă prin toate ispitirile.
Hubăroaie însă nu mai putea să aștepte.
Lasă că atîta om avea și ea pe lumea aceasta și viața îi era numai o tînjire fără de dînsul, dar vedea cu ochii cum i s-a stricat băiatul de cînd umbla răzleț prin lume. (...) Gaură în cer nu se făcea dacă Bocioacă, starostele**, închidea un ochi și nu băga de seamă că mai lipsesc vreo șase luni din cei doi ani de călătorie. Legile, dacă e vorba, oamenii le fac și tot ei le împlinesc, după cum le vine la socoteală, și mai presus de porunca împărătească e porunca lui Dumnezeu, care rînduiește ca copilul să-i vină părintelui în ajutor.
Era destul o vorbă pusă de Hubăr, pentru ca dorința ei să se împlinească; Hubăr însă nu voia să pună vorba aceasta.
Nu-i ședea lui bine și nu-l ierta firea să se umilească cerînd de la Bocioacă un lucru pe care acesta era dator să nu-l facă. (...) Lasă că nu mai era bun de nimic în măcelărie, dar îi venea, cînd i-a văzut cartea de călătorie, s-o arunce în foc, ca să n-o mai vadă și alții. Timp de un an și jumătate cît a călătorit, n-a lucrat decît vreo opt luni; de aici înainte a umblat hoinar, trăind din banii pe care îi trimisese mumă-sa. Cum putea el să-și dea măcelăria pe mîna unui asemenea om? Trebuia să mai umble, să se mai frece prin lume, să-și stîmpere valurile tinereților, ca să-și vie în fire și să se facă om așezat.
(...)
Nu voia Hubăr să se umilească, dar, vrînd-nevrînd, era mai prietenos decît mai nainte cu cojocarii, ba o rumpea pe românește cînd se întîlnea cu Bocioacă, deși Bocioacă știa mai bine nemțește decît el românește.
N-ar fi fost Bocioacă vrednicde starostie dacă n-ar fi înțeles unde bate gîndul neamțului și n-ar fi știut ce trebuie să facă.
Hubăr era bine cu toți beamterii*** și putea, cînd voia, să facă mult bine, dar și mult rău: de ce adecă cojocarii din Lipova
p. 117-118.

Calcule pe o pagină de gardă (NOVAC 2000)

 Constantin Novac, Alegeri la Uniunea Scriitorilor. Calcule pe o pagină de gardă, „Tomis”, Constanța, decembrie 2000

Aflat în plin proces mediatic, poate mai grăbit decât în precedentele împrejurări similare, evenimentul electoral din aprilie nu promite a cădea în spațiul grav, problematic al bilanțurilor literare. Întocmai ca în campaniile noastre autohtone de desemnare a aleșilor neamului, forma copleșește fondul, interesul personal, imediat, nemijlocit, prevalează și aici asupra strategiilor obștești de anvergură dacă nu, cu adânc ticluită vorbire, acestea par să se confunde. Nu soluțiile de optimizare sau eradicare necesare intră primele în competiție, ci ambițiile aspiranților la scaunul prezidențial, sub al căror drapel mai mult sau mai puțin emblematic se strâng, din rațiuni partizane cu aparențe doctrinare, inși marcați de o dubioasă statornicie. Drept urmare, au crescut alarmant și în chip foarte rapid combativitatea și spiritul clarvăzător al unor, până mai ieri, ațipiți; delațiunea, deghizată în crampe civice, expune precipitat și nedemn obștea scriitoricească oprobriului unui public în necunoștință de cauză, dar predispus temperamental la ieftină vehemență. Cu cine votăm? Dau să se întoarcă acasă fiii rătăciți vremelnic pe coclaurile politicii noastre levantine; zgomotoase personalități care, ani de-a rândul, s-au detașat ostentativ de breasla scriitoricească, sunt traversate subit de idei de asanare morală și de resuscitare organică a Uniunii și, fluturându-și legitimațiile de membru nepreschimbate, restanțieri la cotizație, râvnesc acum la sceptrul decizional. Se elaborează astfel, în laboratoare clandestine, dileme hamletiene cu aparențe reformatoare. Unii (re)văd în această structură vicioasă de tip stalinist, scoțând din mâlul uitării chipuri și fapte care n-o onorează, socotind-o supraviețuitoare printre puținele din Europa, nu atât datorită puterii, cât mai ales slăbiciunilor ei. Alții văd în ea o corporație de tip sindical, cu organisme bine consolidate în teritoriu, menită a veghea la identitatea și prosperitatea membrilor ei, punând pe planul al doilea specificul îndeletnicirii; dimpotrivă, alte voci subliniază nevoia unui for academic cu propensiuni elitiste, mai puțin preocupați de factorul material. În acord cu această alternativă, am avea de ales ca președinte între un personaj charismatic, onorant prin sine însuși, decorativ pentru instituție și un gospodar-scriitor transpirat, cu mânecile suflecate, capabil să asigure baza logistică a supraviețuirii breslei. Pe cine votăm? Ar fi mai potrivit, pentru a ne asigura minima protecție, să ne abandonăm în brațele unui partid sau ale guvernanților, cu tot riscul de a-i scoate din țâțâni cu potențialul iritant al unora din confrații noștri? Sau să ne păstrăm destinul în propriile mâini, apărându-ne glia cu insistență și fermitate?

Dumnezeu știe dacă, trăind, Ulici ar fi fost în stare să reducă toată această tevatură la o simplă speculație de cafenea. Cert este că avem nevoie astăzi de autoritatea unui lider asemenea lui, de un manager experimentat în bătălii de uzură, cu o cutie de viteze adaptabilă la existența noastră accidentală. A pierde astăzi ceea ce s-a câștigat în ultimii ani înseamnă sinucidere. Să nu ne facem iluzii, solidaritatea de breaslă este, deseori, una dintre acestea. Spre deosebire de mineri, fiecare scriitor își are șutul său în care cotrobăie, protestează și contestă, dependent, totuși, de oxigenul lumii de deasupra. Sentimentul acestei funciare dependențe ne-ar putea face mai înțelepți măcar cu prilejul evenimentului așteptat din aprilie.