Mănăstirea minorită Maria Radna în secolul XIX (SLAVICI 1894)

<
(...)
Sus, pe coasta unui deal de pe dreapta Mureșului, e mănăstirea minoriților*, vestita Maria Radna**. Din turnurile bisericii mari și frumoase se văd pe Murăș la deal ruinele acoperite cu mușchi ale cetății de la Șoimoș***; în fața bisericii se întinde Radna cea frumoasă și peste Murăș e Lipova cu turnul sclipicios și plin de zorzoane al bisericii românești, iar pe Murăș la vale se întinde șesul cel nesfîrșit al Țării Ungurești. Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dînsa nu e decît un loc larg în fața mănăstirii, unde se adună lumea cea multă, grozav de multă lume.
Cică e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrimează și de a căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoși, cei săraci se simt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți.
Mara, deși creștină adevărată, se duce și ea cîteodată la biserica aceasta, dar se închină creștinește, cu cruci și cu mătănii, cum se cuvine în fața lui Dumnezeu. Că icoana face minuni, asta n-o crede; știe prea bine că o Maică Precistă nemțească nu e o adevărată Maică Precistă. E însă altceva la mijloc. Călugării, care umblă rași ca-n palmă și se strîmbă grozav de urît, au o știință tainică și știu să facă fel de fel de farmece pentru ca boala să-și vie la leac, săracul să-și găsească sprijoana și nenorocitul să se fericească. Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine, și Marei îi rîde inima cînd pe la Sînte Mării timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămînă de zile, cete-cete, cu praporele în vînt, cu crucile împodobite cu flori și cîntînd psalmi și litanii. Acum, cînd vin sutele și se adună miile pe locul cel larg din fața mînăstirii, acum e secerișul Marei, care dimineaața iese cu coșurile pline și seara se întoarce cu ele goale. De aceea se închină Mara și în fața icoanei, apoi își ia copilașii, pe care totdeauna îi poartă cu dînsa, îi dă puțin înainte și le zice: "Închinați-vă și voi, sărăcuții mamei!"
(...)
>


Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, 1977, p.2.

Cei doi ani de călătorie ai unei calfe din Radna în secolul XIX (SLAVICI 1894)

<
(...)
Nu poate, așa zicea rînduiala breslelor*, să intre în rîndul stăpînilor decît acela care, pe lîngă toate celelalte, a mai făcut și doi ani de călătorie. Așa e bine! Numai încetul cu încetul, sub bună pază, prin multe ispitiri, numai după ce s-a lovit cu capul de toate zidurile și a dat destule dovezi că e destoinic de a se povățui însuși pe sine, are să ajungă omul stăpîn de capul său și povățuitor pentru alții.
O știa și Hubăr aceasta și ținea și el ca feciorul să treacă prin toate ispitirile.
Hubăroaie însă nu mai putea să aștepte.
Lasă că atîta om avea și ea pe lumea aceasta și viața îi era numai o tînjire fără de dînsul, dar vedea cu ochii cum i s-a stricat băiatul de cînd umbla răzleț prin lume. (...) Gaură în cer nu se făcea dacă Bocioacă, starostele**, închidea un ochi și nu băga de seamă că mai lipsesc vreo șase luni din cei doi ani de călătorie. Legile, dacă e vorba, oamenii le fac și tot ei le împlinesc, după cum le vine la socoteală, și mai presus de porunca împărătească e porunca lui Dumnezeu, care rînduiește ca copilul să-i vină părintelui în ajutor.
Era destul o vorbă pusă de Hubăr, pentru ca dorința ei să se împlinească; Hubăr însă nu voia să pună vorba aceasta.
Nu-i ședea lui bine și nu-l ierta firea să se umilească cerînd de la Bocioacă un lucru pe care acesta era dator să nu-l facă. (...) Lasă că nu mai era bun de nimic în măcelărie, dar îi venea, cînd i-a văzut cartea de călătorie, s-o arunce în foc, ca să n-o mai vadă și alții. Timp de un an și jumătate cît a călătorit, n-a lucrat decît vreo opt luni; de aici înainte a umblat hoinar, trăind din banii pe care îi trimisese mumă-sa. Cum putea el să-și dea măcelăria pe mîna unui asemenea om? Trebuia să mai umble, să se mai frece prin lume, să-și stîmpere valurile tinereților, ca să-și vie în fire și să se facă om așezat.
(...)
Nu voia Hubăr să se umilească, dar, vrînd-nevrînd, era mai prietenos decît mai nainte cu cojocarii, ba o rumpea pe românește cînd se întîlnea cu Bocioacă, deși Bocioacă știa mai bine nemțește decît el românește.
N-ar fi fost Bocioacă vrednicde starostie dacă n-ar fi înțeles unde bate gîndul neamțului și n-ar fi știut ce trebuie să facă.
Hubăr era bine cu toți beamterii*** și putea, cînd voia, să facă mult bine, dar și mult rău: de ce adecă cojocarii din Lipova
p. 117-118.