„Teatrul estival” (RIEGLER 2000)

 Gabriela Riegler, Scena. Teatrul estival, „Tomis”, Constanța, 2000, iulie

DISTRACȚIE TOTALĂ LA CALLATIS 2000. Cu siguranță, cei aflați pe litoral își vor aminti de această vară ca de una ceva mai specială, grație inițiativei atât a Primăriei orașului Mangalia, cât și a lui Cornel Diaconu, directorul companiei Aldaco Film, cea care a produs pentru prima dată un festival de reală anvergură, numit Callatis 2000.

O gabară de 1000 de metri pătrați a devenit, la Mangalia, o frumoasă „scenă pe ape”, spațiu destinat desfășurării diverselor show-uri gândite de organizatori în perioada 1 iulie - 1 septembrie. Printre acestea amintim: Hitul verii, o întâlnire a celor mai cunoscute trupe pop ale momentului, Se caută o vedetă, Steaua de mare, un spectacol asemănător cu ceea ce a însemnat cândva „Cerbul de Aur” brașovean, Noaptea vedetelor, în care se pare că va fi prezent și Chris Norman, ori Miss România Internațional, o seară a frumoaselor românce ce trăiesc dincolo de granițele țării. Nici filmul nu a fost uitat, celei de a șaptea arte fiindu-i dedicate noaptea intitulată Un secol de comedie.

TEATRU LA MALUL MĂRII... Printre  „ramificațiile” diverse ale festivalului, la loc de cinste figurează și Gala tânărului actor, ce se va desfășura în perioada 24-26 august la Mangalia. Întâlnire anuală benefică atât pentru directorii de teatre din întreaga țară (care pot opta astfel pentru anumiți actori, angajându-i), cât și pentru tinerii absolvenți, ce au o șansă în plus de a se face cunoscuți, manifestarea se înscrie în rândul celor care pot funcționa, așadar, ca un soi de piață de... produse artistice.

La preselecția bucureșteană din luna iulie s-au prezentat la cele două secțiuni - Individual și Grup - nu mai puțin de 70 de candidați, cifră record, după cum ne mărturisea directorul Galei, regizorul Cornel Todea, vicepreședintele UNITER, cifră care vine să confirme interesul crescând față de proiect. Urmărindu-i pe concurenți, constați cu stupoare că mulți dintre ei, deși tineri, par lipsiți de umor și originalitate. Dacă textele nu au noimă și sunt ori prost alese ori prost „lipite” în suiviul lor, dacă cei care le dau glas nu fac decât vreo doi pași pe scenă, imobili aproape în „tirada” lor, atunci este evident că mulți dintre cei care s-au înscris la Individual au nevoie de un ochi din afară. De un regizor, de un om care să-i sfătuiască, în cazul în care nu au nasul deja prea sus ca să accepte o consiliere. La secțiunea Grup lucrurile au stat mult mai bine. Nu ne rămâne decât să așteptăm gala finală, care, date fiind schimbările survenite - atât de loc, ca și perioada de desfășurare (să nu uităm că până acum evenimentul era programat la început de septembrie), când mai toată lumea, adică potențialul public, se va fi întors deja din vacanță) - se va derula în condiții mai civilizate.

„Costineștiul își pierde farmecul pe care îl avea - sublinia dl. Todea - adică un soi de nostalgie după un teritoriu rezervat mării și zgomotului mării, care a fost invadat de zgomotul tarabelor, de infernul de pe aleile stațiunii, cu mașinile <mișunând peste pietoni>. fără clemență, și cu concurența dezlănțuită - pe timpul momentul de teatru - a decibelilor de la discoteci, care se asocia cu zgomotul trenului, a cărui frecvență fiind suportabilă, ne făcea plăcere.”

Tema din acest an rămâne, ca și sezonul trecut, Alteritatea, fiind una permisivă, deschisă către ideea acceptării dialogului și toleranței.

LA FINAL DE STAGIUNE. În această vară teatrele bucureștene și-au închis porțile aproape la unison, dat fiind, într-o oarecare măsură, și Campionatul european de fotbal, care s-ar fi dovedit un eveniment mult mai atractiv decât o piesă de teatru. Pe ici, pe colo câte un spectacol (vezi Hamlet-ul lui Ciulei programat cu reprezentații de tip calup) ori vreun turneu, cum a fost de pildă cel al Teatrului din Timișoara, cu o montare (Lorenzaccio în viziunea lui Victor Ioan Frunză) în chiar ziua în care echipa României avea de disputat un meci. Nu vreau să vă spun ce s-a întâmplat la pauză, când mulți și-au luat tălpășița. În provincie vacanța a venit un pic mai târziu. Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, de exemplu, a ținut să încheie stagiunea cu prezentarea, în avanpremieră, a spectacolului lui Petre Bokor Schimb urgent... Trei surori. Plecat în Canada acum un sfert de secol, acesta revine din 1990 cu regularitate în România pentru a lucra pe diverse scene. De această dată a optat pentru textul dramaturgului Nagie Jackson, de numai 36 de ani, actor la Boston, piesă ce se constituie într-o fină analiză a schimbărilor survenite în Rusia anilor 91-92.

Reflecția asupra unei societăți supuse rigorilor de tot soiul în drumul ei spre capitalism, cu toate inconveniențele presupuse de o metamorfoză a mentalităților, spectacolul dezvăluie, spre deliciul publicului, lumea din spatele cortinei, viața unui teatru în interiorul său. Jucată acum și pe Broadway, piesa de dovedește cu priză la diverse tipuri de spectatori, care-și vor recunoaște aici propriile situații de viață.

Un spectacol curat, rotund, ceva mai încărcat, de umor în actul secund. Impecabil în concepția-i clasică, Bokor își dovedește din nou capacitatea de a lucra cu actorii, mulți nereușind încă să atingă performanța.

În septembrie, la București de această dată, va fi reluată activitatea Studioului de teatru pe care instituția ploieșteană și al său director, Lucian Sabados, l-au deschis și dotat la „Hanul cu tei”. Un spațiu de aproape 80 de locuri, inaugurat la începutul acestei veri cu piesa Cafeaua domnului ministru. Din toamnă, aici se vor juca, de două ori pe săptămână, spectacole gen studio, cu doi, trei actori, iar textele vor fi obligatoriu contemporane.