„Blocada - un roman baroc” (MOMESCU 1992)

 Mona Momescu, Blocada - un roman baroc, „Tomis”, Constanța, 1992, ianuarie

Romanul lui Pavel Chihaia, „Blocada”, apare într-o perioadă în care literatura română trăia un al doilea moment al avangardismului și în care modelele de scriitură interbelică fuseseră acceptate și reclamau depășirea. Această curioasă întoarcere spre avangardism în poezie este marcată în proză de o aparentă reluare a realismului, ca și cum, după experiența scriiturii proustiene sau aceleia, anacronică aparent a prozei „mitologice”, literatura română regăsește pasiunea reducției clasice. „Blocada” este un roman mai puțin obișnuit, prin aceea că posedă o biografie destul de neîndurătoare: suspendat la scurt timp după apariție, va reapărea la foarte mulți ani cu riscul de a fi privit acum ca literatură a diasporei românești. Mai însemnată decât această biografiei supusă istoriei și accidentelor sale, romanul posedă o biografie interioară, pe care se întemeiază însuși modelul de scriitură propus de P. Chihaia. În postfața apărută la „Dacia”, I. Negoițescu remarcă meșteșugul compoziției în roman; având ca modele gravuri și pânze ale picturii flamande, romancierul alcătuiește portrete și ipostaze diferite ale aceluiași personaj, pe care le plasează într-o epocă mereu în mișcare. Într-o scrisoare către criticul I. Negoițescu, și aceasta publicată la sfârșitul romanului, P. Chihaia dezvăluie modelele plastice pe baza cărora și-a născocit personajele; cel mai important și mai recognoscibil este Rembrandt, nu atât prin tematica plasticii sale, cât mai ales prin alternanța clar-obscur.

Acestea sunt câteva motive pentru a considera romanul ca aparținând barocului. Un baroc cu semantică generoasă, ce transcede momentul istoric în care și-ar fi găsit locul în cultură și care doar aparent adoptă forma clasică; acest baroc poate fi alăturat mai curând acelui „clasicus asiduus”, care nu oferă modele de scriitură, ci mai curând de ființare și care scapă canoanelor, cărora numai epigonismul clasic li se supune. Acest baroc, mai profund decât „barocus maniera”, ce este specific perioadei de dislocare a canonului clasic, vehiculează, cu subtilitate, toate toposurile baroce și, mai ales, instituie metafora ca sens suprem al limbajului.

I. Negoițescu remarca, fulgurant, în postfață, „scriitura amplu barocă” din roman, fără a o analiza pe larg. Totodată, vorbește despre „superbul anacronism” cu care începe romanul, anume portretul persanului Hvaja al Wasiti, o inserție a culturii orientale străvechi pe tărâmul Dobrogei, și el aflat sub semnul unui Levant alterat și topit treptat de urmele unei culturi în care se întâlnesc morfologii multiple. Hvaja al Wasiti, adoptat de tomitani prin adaptarea numelui - Vasi - este ultimul descendent al unui timp primordial, marcat permanent de lupta între Ormuzd și Ahriman.

„Blocada”, dincolo de a fi un roman al formei mereu deformate, în mișcare, este un roman al interioarelor, și acesta un topos baroc. Interiorul prăvăliei lui Vasi, care scapă canoanelor timpului, este secondat de interioarelor tenebroase ale restaurantului Marcu, clădire înghițită treptat de trupul pământului tomitan și expresie a kitsch-ului absolut: în „stabilimentul” lui Hemcea, proaspăt îmbogățit, sunt silite să stea alături de piese de mobilier nobiliar, suveniruri marinărești de un gust îndoielnic, un plan de o valoarea mai mult simbolic. Această imagine caleidoscopică a interiorului de la „Comandorul” este o sugestie barocă: unitatea apare mereu ca fragmentare, deci totalitatea este efemeră. Un alt tip de interior, perfect corespondent prăvăliei persanului este Castelul dominat de fosta curteană de Braia și de soțul  său decrepit, Simeon, un duh al locurilor. Castelul se află în afara orașului Tomis, în Lazul, sustrăgându-se astfel sistemul de determinări căruia orașul îi cade pradă cu toată ființa sa. Interioarele castelului sunt, de la începutul romanului, în ruină; lupta cu spațiul deschis a fost câștigată printr-un compromis între perfecțiunea formei fixe și spațiile nelocuite, neatestate prin limbaj,  universul zerologic; rezultatul este o permanență a boltelor gata să se prăbușească, a luminii umbrite tot timpul; Braia, castelana neverosimilă, care era iluzia că poate controla în oraș din afara lui - așa cum Vasi trăiește cu aceeași iluzie în interiorul orașului, va asista tăcută, la inițierea tuturor personajelor în misterul castelului său. Imaginea castelului și, mai ales, modul în care aproape toate personajele sunt legate de acestea sunt sugestii de proză fantastică; ieșit din timp, castelul se încăpățânează să ocupe un spațiu pe care, vrând-nevrând, toate personajele îl calcă, intrând astfel în jocul inițierii. La castel va poposi dezrădăcinatul Hemcea cu fiică-sa Cristina, pe care o va lăsa Braiei; Cristina se va iniția în tainele curtezanelor în castel, vegheată de ochiul atent al Braiei, femeia care, din plăcerea spectacolului, arătării, aparenței baroce va lansa între existența de preoteasă a Venerei și aceea de femeie pioasă, mereu înveșmântată în negru și care o va iniția pe Cristina și în tainele mitologiei biblice.

În această lume, a unui tragism de esență, bine mascat în spatele spectacolului pe care personajele și-l oferă unul celuilalt tot timpul; dualitatea tragismului provine din schimbarea unghiului de percepție; tragedia „mare” a istoriei (războiul și blocada care imobilizează Tomisul timp de câțiva ani) înghite conflictele personale - adjudecarea puterii „din umbră” asupra orașului de către Vasi  pe de o parte și tandemul Braia - Marcu, conflictul dintre Hemcea și Șandru, amantul aventurier al Cristinei și conflictul Hemcea - Cristina. În perspectiva blocadei, conflictele personale își modifică dimensiunile; ele devin fie meschine în raport cu istoria, fie împrumută ceva din fatalitatea istoriei. Faptul că romanul propune  și construiește un model al ființării baroce este întărit și de permanenta mișcare pe care orașul și-o asumă, chiar sub presiunea blocadei; orașul își asumă riscul metamorfozei: aflăm că primăria locală, parcă intuind metamorfoza dorește să schimbe înfățișarea urbei, demolând clădirile vechi și așezând în locul acestora semne ale arhitecturii noi. Nimic din vechiul oraș nu va scăpa neatins de furia transformării, o iluzie a mișcării pe timpul blocadei, cu excepția castelului ruinat al Braiei. Castelana însăși se va muta în oraș, preferând magiei locului rolul de pensionară a unui bordel de mâna a treia. Ca într-o scriitură veritabil barocă, forma supraviețuiește existenței pure, care nu a trecut încă pragul metamorfozelor; personajele se transformă prea puțin în esența lor; ele au însă diferite ipostaze împrumutate din grafica și pictura flamandă.

Micșorarea rolului personajului ca fi însoțită de o inserție, din ce în ce mai acută, a teoriilor, a dizertațiilor care au ca subiect diverse tipuri de abordare a moralei. Astfel alături de maniheismul lui Vasi, reprezentativ pentru tensiunea barocului, pentru concurența dintre iluminare și întunecare, vom întâlni moralitatea austeră și imobilă a familiei de adventiști și apoi resemnarea contemplativă a tătarului Ciagatai, care își așează existența sub umbra voinței lui Allah. Această preluare a rolului personajelor de către discursurile lor, constituie unul din simbolurile care apar la sfârșitul barocului, alături de clovn, spectacol, circ. În orașul Tomis, încercat de plictiseală și anacronism, poposește circul lui Bacruban, imobilizat ulterior de blocadă. Circul intră în viața orașului și constituie o replică, aceea a totalității efemere, față de destrămarea vechiului oraș. Moartea circului lui Bacruban prin aducerea lui la realitate, va fi un simbol al orașului, care, lipsit de strălucirea mimei, va fi înghițit de noul timp.

Deși romanul este, prin structură, baroc, prozatorul oferă, în scrisoarea adresată lui I. Negoițescu, o „scară” a romanului, o biografie vie a acestuia, care, conjugată cu biografia personală, reclamă o interpretare aproape lansonistă. Preferăm să interpretăm acest gest ca pe un gest baroc final, de asumare a unei forme care scapă canonului și adevărului ultim. Romanul lui Pavel Chihaia nu ilustrează ceea ce stilistica desemnează drept baroc al avangardismului. El este scris într-o perioadă în care istoria reală și, implicit, proiecția ei critică, istoria literară, începeau să se citească prin metamorfozele fără sfârșit ale omului baroc. În această proiectare a formelor în ontologic se află singularitatea romanului „Blocada”, care există în scriitura autohtonă nu prin apartenența la o generație, un spațiu sau la faptul că afost obligat să iasă din istoria literară pentru o perioadă îndelungată.