„Cine, ce și cum traduce?” (RĂU 1992)

 Aurel Rău, Cine, ce și cum traduce?, „Tomis”, Constanța, XXVII, 262, ian. 1992, p. 6

Din punctul meu de vedere, într-un anumit sens, nu există o deosebire fundamentală între traducerea artistică a unui text literar și crearea lui în prima formă. Cînd mă hazardez să spun asta, am în vedere nivelul  estetic la care se situează amîndouă ipostazele sau îndeletnicirile - deopotrivă pretinzînd transpirație și inspirație.

Afirmația poate privi atît traducerea de poezie cît și cea de proză, dar eu aș vrea să mă restrîng la traducere de poezie, să ilustrez gîndul meu prin ea.

Ce se întîmplă, de fapt, cînd traduci versuri, luîndu-ți în serios acest angajament sau joacă, evident? Ai în față o poezie într-o limbă străină, care te fascinează. O citești, o trăiești. Florile ei îți cad în suflet sau pe pălărie, cum zice Arghezi, dar ele există indiferent de tine. Din clipa cînd îți propui să-i dai un veșmînt într-o altă limbă, lucrurile se schimbă radical. Poezia din textul cu pricina e brusc numai Poezia din orice lucru, din atîtea împrejurări ale vieții, în care doar o simți, o intuiești, o auzi, o vezi, fără să fie dusă, ridicată la expresie.

Prin simpla intenție de a-i înlesni o atare trecere te-ai investit cu acest nimb magic, iar poezia din poezia cu pricina e în stadiul de dinainte de a se fi ivit. După regulile, hai să zicem din basm, cînd un împărat dă veste în popor că își va mărita fata după cel ce va face un pod de aur. O clipă fata de împărat își pierde rangul, ea poate deveni soția oricui, dar și dincolo prețul e imens: dacă nu vei reuși, vei plăti cu viața.

Pentru trecerea reușită, într-o altă limbă, a poemului e necesar să cobori pînă în substraturi din cele mai adînci ale nucleului sau nucleelor părților sau întregului, reparcurgînd drumul deslușitorului inițial. Dacă ai ajuns cu bine acolo, trebuie să faci față cu bine tuturor încercărilor inițiatice, tuturor piedicilor magice care îți sînt scoase înainte de inerții ale locului, cu nu puține din emoțiile, temerile și bucuriile  eroului titular, sau - cu vorbele istoricienilor religiilor - ale eroului mitic. Intermediarii buni îți sînt consonanțele mai mult sau mai puțin depline ale limbii în care vrei să reactivezi spiritele organice care duc la cuvîntul esențial și metaforă, la o găsire între ele, de sine, ale rimelor, la semiton și fluxul respirației, iar pe aceste teren, dacă ești, ești pe un palier cu  Celălalt, ca Al. Philippide cu Baudelaire în  Moartea amanților, ca Emil Gulian cu Edgar Poe în Corbul și Clopote, ca Ioan Pillat cu Saint-John Perse în Anabase, ca Margareta Sterian și Lucian Blaga cu mulți dintre autorii antologiilor lor de poezie nord-americană și universală, ca Maria Bănuș cu unele poezii din Cartea imaginilor de Rilke. Poeticul din căderea în potențialitate redevine organism viu, scoică în care vuiește marea, sculptură în verb sau cîntec.

Ca și în cazul creației originale e mereu vorba de intuiție, forță de interiorizare, capacitate de concentrare, spontaneitate, proprietatea termenilor, transfigurare, plurisemii, sugestiv, un suflu al cadențelor, un anumit raport de transparență și abscons, sunet și tăcere și desigur de un ceas cu noroc. dacă toate acestea și multe altele au fost în lucru, nu în proporție neînsemnată respectare a timbrului specific, datele personalității, care în același timp e un rezumat al istoriei literare în care miracolul de la care pleci s-a manifestat și-a fost prielnică „vînătoarea de noapte”, după spusele lui Federico Garcia Lorca. Iar dacă n-au fost să fie, verdictul nemilos e numai constatare între altele, frecventă, ca acest răspuns la o întrebare  despre cum e privită literatura română în Spania: „Eminescu a fost tradus de un mare poet, bine plătit (Rafael Alberti), dar traducerea e submediocră” (Al. Ciorănescu, „România literară”, 21 noi. ac.c). Acesta e un exemplu despre un poet important care a luat însă problema traducerii ca pe o simplă transpunere după un text dat, fără o pregătire prealabilă de anvergură. Dacă nu cumva dificultățile transpunerii marelui nostru romantic, în oricare din limbile romanice, nu situează cumva lucrurile într-un context mai general, diferit.

Cred că în felul acesta am aproximat un răspuns inclusiv la întrebarea a doua - Cine poate traduce? În ce privește întrebarea despre nume de traducători pe care îl apreciez foarte mult..., doar să mai adaug. Lesnea și Stancu, fiecare cu al său Esenin, Eugen Jebeleanu cu poeme maghiare, A. E. Baconsky cu panorama celor 100 de poeți contemporani, M. R. Paraschivescu într-o parte a Cîntecelor țigănești, Coșbuc și Eta Boeriu în relația lor cu Dante, Al. Busuioceanu cu Walt Whitman, N. V. Herescu în relație cu Horațiu și alți latini. În continuare, Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Ioanichie Olteanu, Romulus Vulpescu, Petre Solomon, Ștefan Augustin Doinaș, Radu Cârneci, Șerban Foarță, Marin Sorescu, Marian Papahagi ș.a. Sînt tentat să rămîn mai mult literați, la autori din care mulți în limba care traduc sînt ei înșiși poeți, în primul rînd poeți.

Ar putea exista și mijloace bune, firești, nu o „instanță” care „să poată stăvili” totuși  „avalanșa” de pseudotălmăciri. Academia Română, universități, Uniunea Scriitorilor, instituții de artă și spectacole, iată foruri care și-ar putea face un merit din a-și reproșa că nu inițiază colocvii, dezbateri, manifestări adecvate de natură să ridice un văl de pe cărți de traduceri minunate. O metaforă indirectă, care n-ar pune mîna în gît nimănui. Alta ar putea-o constitui premiile. În cadrul unor studii comparative și-ar găsi firesc locul și sublinieri a ceea ce nu e de excepție sau ceea ce e făcut cu profesionalitate, dar fără creativitate, sau despre ceea ce rămîne numai la o păgubitoare  linie de plutire sau despre erori, deformări, trădări ale spiritului și uneori ale literei din original. Interesant ar fi să existe mai frecvente opinii și despre criteriile după care sînt selectați autorii în antologii. Antologii făcute în România pentru străinătate  sau în străinătate pentru a reprezenta România. Adesea pe criterii de servicii de reciprocitate nemărturisite, adesea defavorizînd o imagine fidelă a stărilor de fapt din cîmpul valorilor, comercializînd veleitarism. Amorfizînd, sărăcind, umbrind, la nimic folosind. Extrapolînd peste fruntarii grafomania, în cea mai sfidare a crizei din producția mondială de hîrtie; și finalmente, păcălindu-i pînă și pe... ecologi, care ne vorbesc atît de spre bietele păduri.

PS. Și ceva despre mine. Ca interpret. Sprijini pe umăr un umăr de vioară, culci pe ele întreg obrazul stîng, tai cu dreapta, strîngînd arcuș, niște linii piezișe în aer și asculți pe corzi cum se naște  sau se opune să se constituie deplin, sufletul mozartian, porumbescian, papinian, beethovenian, ceaikovskian, al unor Antonio Machado sau Gabrilea Mistral, Konstantin Kavafis  și Gheorghios Seferis, Ronsard și Victor Hugo și Rimbaud și Apollinaire, al unor tineri irlandezi, bătrîni elvețieni sau belgieni, al unor contemporani de pe cine știe care paralelă și al niponului Basho. În cazul căruia poți mai sigur? În nici unul și în toate, dacă te apropii cu sufletul alb sau cu inima curată, ca iconarul pe sticlă, țăran, de temele icoanelor lui, după ce în prealabil și-a preparat singur culorile, s-a rugat în singurătate și a postit. Poate nu ți-ai propus să numeri silabă de silabă, încurajat de autorul  Cuvintelor potrivite cînd îi are în față pe Crîlov și La Fontaine. Poate ai numărat pe degete, ca în reprezentarea-i de la Vatican o statuie antică a zeiței Clito, poate ai putut implanta în același loc cezura sau ea s-a mutat cu o măsură-două, după reguli care-ți scapă, ale vorbirii din Miorița sau din Luceafărul și poate, în fond, n-ai trădat. Și respectiv, jocul de cuvinte italian, faimosul dicton, nu e operant. Între poezie originală și traducere de poezie, în această accepție, poate că nu există un hotar. Ca pentru Anton Pann, ca pentru clasicii francezi față cu anticii sau ca pentru Lucian Blaga, poetul din versurile „Traduc dintotdeauna, traduc / În limba românească / un cîntec pe care inima mea  / mi-l spune...”.

Haiku-ul, în principiu, nu poate fi tradus fidel într-o altă limbă decât japoneza. Dar el poate fi transpus pentru un dialog al culturilor pe dedesubt și pe deasupra de continente. Poate îl traduci mai fidel cînd îi născocești tu subiecte, dacă ar fi să credem că în țara soarelui răsare capacitatea de inovație poetică s-ar fi mutat, după unele opinii, în versurile de tip occidental. Dar o expresie care să nu-l trădeze își poate aștepta clipa mereu. În această privință, eu opinez, poate din superstiție, că numai în condiția în care se rămîne la 5-7-5 silabe. Desigur, cînd respectarea acestei matematici e obligatorie...