<
(...)
Eram pe atunci mic de tot, așa că isprava asta nici n-am văzut-o, nici nu-mi aduc aminte de dînsa; eu țin minte numai de la franțuji încoace, din anul opt sute doisprezece*, cînd taman împlinisem și eu doisprezece ani. Au fost aduși atunci la Balahino vreo treizeci de prinși, franțuji, toți niște oameni mărunței și sfrijiți, îmbrăcați care cu ce apucase, mai rău decît cerșetorii; tremurau de frig, ba unii dintr-înșii, abia se țineau pe picioare. Mujicii** ar fi vrut să-i ucidă în bătaie, însă soldații care-i păzeau nu i-au lăsat, iar garnizoana le-a luat apărarea, gonind pe mujici și împrăștiindu-i pe la casele lor. După asta, s-ai liniștit și s-au deprins unii cu alții. Franțujii aceștia erau oameni foarte îndemînatici, pricepuți la toate, ba chiar veseli; cîntau întruna. Veneau cu troica boieri din Nijni*** ca să-i vadă, unii îi înjurau și le arătau pumnul, ba se mai întîmpla să și deie într-înșii. Alții însă vorbeau prietenos cu ei, în limba lor, le dădeau bani și tot felu de țoale călduroase. Ba unul, un boier bătrîn, și-a acoperit fața cu palmele, a prins a plînge ș-a spus că de vină că s-au prăpădit franțijii era ticălosul de Bonaparte. iaca, vezi tu, era rus, și încă boier, da' i-a fost milă de oamenii aceștia străini... era bun la suflet.
Bunicul tăcea un răstimp, închidea ochii, își netezea părul cu palmele, apoi urma, trezind cu băgare de seamă trecutul:
- Era vreme de iarnă și viscolea, trosneau izbele de ger. Franțujii dădeau fuga sub ferestrele noastre, al maică-mea, care cocea colaci de vînzare. Băteau în geam, strigau, săreau la ușă, cerînd colaci fierbinți. Franțujii apucau colacii, așa fierbinți cum erau, abia scoși din cuptor, și-i puneau în sîn, de-a dreptul pe piele, pe inimă. Cum de puteau răbda una ca asta, nu-nțeleg. Mulți dintre ei au murit de frig, fiindcă în țara lor îi cald și oamenii nu-s obișnuiți acolo cu gerul. La feredeul nostru din grădina de zarzavat stăteau doi, unul era ofițer, iar celălalt vistavoiul**** lui, și-l chema Miron. Ofițerul înalt, slab - numai pielea și osul - umbla cu un paltonaș de muiere pe el, care-i ajungea pîn' la genunchi. Era un om tare blînd și-i cam plăcea să bea. Maică-mea făcea pe ascuns bere de vînzare, ofițerul cumpăra bere de la dînsa, se îmbăta ș-atuncea cînta tot felul de cîntece. Învățase limba noastră și prinsese s-o rupă pe rusește: „Țara voastră nu alb - este negru și rău”. Vorbea stricat, da' de înțeles, îl puteai înțelege. Ș-avea dreptate. Părțile de la miazănoapte ale țării noastre sînt friguroase. Mai jos, pe Volga, îi mai cald, iar dincolo de Marea Caspică nu ninge niciodată. (...)
- Da, da, spunea bunicul tresărind, și începea iar. Franțujii, care va să zică, sînt și ei oameni, și nu-s mai răi decît păcătoșii de noi. Maicii mele îi spuneau medama*****, medama, adică pe limba lor, doamna mea, cocoana mea. (...) Vistavoiul, Miron, era mare iubitor de cai! Umbla prin curți și se ruga prin semne de oameni să-l lase și pe el să țesale un cal. La început oamenii se temeau nucumva să le vatăme caii, din pricină că le era dușman, însă, de la o vreme, au început să-l cheme singuri: „Haide, Miroane, vină”. Miron zîmbea și venea cu capul plecat, ca un boulean. Miron ăsta era roșcovan la păr și la chip, cu nasul mare și buzele groase. Îngrijea foarte bine de cai și se pricepea să-i lecuiască, ca nimeni altul. Apoi s-a și făcut doftor de cai la Nijni, însă a înnnebunit și pojarnicii******* de acolo l-au ucis în bătăi. Către primăvară ofițerul a început să bolească, iar în ziua de Sfântul Nicolae, ăl de primăvară, s-a stins pe nesimțite. Ședea în feredeu la fereastra deschisă, cu gîndul dus, și așa a și murit, cu capul scos pe fereastră, afară. Mi-era jale de dînsul și am plîns pe ascuns, să nu mă vadă nimeni. Franțuzul fusese un om blînd. Mă ciupea de ureche și-mi vorbea cu duioșie despre lucuri din țara lor; de înțeles nu înțelegeam ce spunea, însă mă simțeam bine lîngă el. Bunătatea nu-i din lucurile care se pot cumpăra la piață. Se apucase chiar să mă învețe cîte-un cuvînt în limba lor. Maică-mea m-a oprit și m-a dus la popă, iar popa a poruncit să mă bată și s-a jăluit nu știu cui împotriva ofițerului.
(...)
>
SURSA
Maxim Gorki, Copilăria, trad. Cezar Petrescu, ed. Ion Creangă / seria Biblioteca pentru toți copiii nr. 73, București, 1988, pp. 66-.
NOTE M.T.
* În iunie 1812 împăratul francez Napoleon I a invadat Rusia. Cu toate că a ocupat Moscova, venirea iernii aspre, imensitatea spațiului rus și tactica de neangajare decisivă a rușilor l-au obligat să înceapă retragerea, care s-a transformat într-o catastrofă și a dus la înfrîngerea și abdicarea sa în 1814. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia)
** Nijni Novgorod = Oraș din Rusia europeană, la est de Moscova, pe malul fluviului Volga. Fondat în 1221, a fost un mare centru comercial în Evul Mediu. Astăzi este al patrulea oraș al Federației Ruse, cu peste 1 milion de locuitor, În epoca sovietică a purtat numele Gorki. (http://web67.derternet.com/NN2006/album0506-1.htm)
*** MUJÍC, -Ă s. m. și f. v. mojic. Sursa: DEX '09 (2009) |
MOJÍC, -Ă, mojici, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f., adj. (Om) prost crescut, obraznic, impertinent; bădăran, mitocan. 2. S. m. și f. (Înv. și reg.) Țăran; p. gener. om de rând. 3. S. m. și f. (În forma mujic) Nume dat în trecut țăranilor ruși. [Var.: mujíc, -ă s. m. și f.] – Din rus. mužik.
Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/mujic)**** VISTAVÓI = (Mil.; înv.) Ordonanță. – Din rus. vestovoi. Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/vistavoi)***** Corect madame (franceză).***** POJÁRNIC, pojarnici, s. m. (Înv. și reg.) Pompier. – Din rus. pojarnik. Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/pojarnic)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu