Poveştile gărilor din Bucureşti. Cum a vrut Ceauşescu să demoleze Gara de Nord, ridicată din ordinul Regelui Carol I. Filaret, prima gară din Bucureşti

Adevărul 8 martie 2014

Gigantul boxer român Gogea Mitu (1912-1935) (OCHIALBI 1982)

Conform Almananhului boxului din 1947, Gogea Mitu, pe numele adevărat Gogu Ștefănescu, s-a născut la 14 iulie 1912 în satul Mîrșani din județul Dolj. 
În 1935 măsura 2,25 m și cântărea 130 kg, fiind denumit de presă „noua cometă a boxului românesc”.
Din cauza sărăciei plecase de foarte tânăr la București, unde prin statura sa devenise un număr de atracție la bâlciul din Târgul Moșilor. Stătea într-un cort 10-12 ore pentru a fi văzut de șirul nesfârșit de spectatori, care plăteau 5 lei pentru biletul de intrare.
Antrenorul de box Mihai Fulea (1910-1982), care l-a cunoscut pe Gogea Mitu, i-a povestit ziaristului sportiv Paul Ochialbi că la 21 de ani viitorul boxer s-a angajat hamal în gară.
Și Ochialbi, în copilăria sa, a avut ocazia să-l vadă în 1935 pe Mitu. Acesta venise să-și facă un costum la croitorul Georgescu, care avea atelierul lângă hotelul Select de pe strada Sfinților. Întâmplător sau nu, momentul a fost imortalizat de un fotograf, a cărui realizare profesională a fost plasată în vitrina atelierului, unde fusese scris textul: „Aici își face haine uriașul boxer Gogea Mitu”.
Cel care l-a inițiat pe gigant în tainele pugilatului a fost italianul Umberto Lancia (1904-?), care a boxat în România în 1926-1932 și care l-a încurajat că-l poate învinge pe celebrul său compatriot Primo Carnera.
Cu ocazia unui antrenament în sala CFR a căpătat și porecla de Gogea Mitu. Un boxer de categorie inferioară, văzându-l la lucru, ar fi zis: „Ce gogea-mi-te pugilist?”.
Secundul lui Lancia, Dinu Dobre de la CFR, l-a salvat de la înec pe Mitu, care, după un antrenament prin parcul Herăstrău, a încercat să se bălăcească în lac, fără să știe să înoate. Au plecat apoi pe Calea Victoriei, dar mulțimea care l-a recunoscut a blocat circulația. Au încercat să ia un taxi, dar s-a dovedit neîncăpător pentru uriaș. Apoi au mers la fostele Galerii ale Blanduziei, la magazinul de articole sportive al lui Vișineanu, pentru a-i comanda o pereche de ghete de box mărimea 56, unde iarăși lumea s-a adunat pentru a obține un autograf.
Primul meci l-a disputat în 1935, pe arena Venus din București, unde l-a pus la pământ pe italianul Grizzo. Apoi, la ringul GIB, l-a făcut K.O. pe un alt uriaș, pe greul român Dumitru Pavelescu, în urma unei dispute dramatice.
Imediat, Lancia a început să primească oferte pentru meciuri în străinătate. La Paris Mitu a încheiat la egalitate întâlnirea în 6 reprize cu colosul Bergman de 2,05 m. Ca urmare a devenit o celebritate prin resaturantele capitalei franceze, unde era plimbat cu mașini descoperite.
Dar în timp ce se pregătea pentru un turneu în Italia și SUA, a contractat o pneumonie după un antrenament, care a evoluat în tuberculoză. A revenit în România, dar în pofida îngrijirilor medicului federației de box, Puiu Stroescu, Gogea Mitu a decedat la 22 iunie 1936, deoarece nu avea plămânii dezvoltați pentru fizicul său. 


SURSA
Paul Ochialbi, 8,9,10...out!, Sport-Turism, București, 1982, 15-18.

„Foamea de real” (JELA 1987)

 Doina Jela, Foamea de real, „Tomis”, Constanța, 1987

De mai mulți ani, revista „Flacăra” este unul dintre cele mai populare săptămânale de tip „magazin” de al noi și secretul popularității se se sesizează cu ușurință în recenta carte a lui Cornel Nistorescu, intitulată Proprietarul de iluzii.

Titlu incitant, șocant și spectaculos, cum îi stă bine să fie un titlu, fiindcă într-o atât de densă solicitare informațională, competiția pentru câștigarea inimii cititorului este foarte strânsă.

Citeam, de pildă, undeva, că talentul constă în a ști ce-i place cititorului. Numai dacă n-am prins o nuanță esențială, dar cred că definiția aceasta nu prea comportă nuanțe, există riscul să o fi răstălmăcit. Iar dacă o definiție atât de pragmatică și mergând pe principiul „eficienței” poate să mulțumească pe esteticieni, în cazul publicisticii, al reportajului - chiar și artistic - ea se potrivește foarte bine.

Probabil că prozele reportaj adunate în volumul de față au și alte dimensiuni și altă formă decât au avut în spațiul limitat al revistei. Nu știu, de asemenea, dacă toate au apărut mai întâi acolo. Fapt e că nota lor comună o constituie aceeași „foame de real”, caracteristică reporterului de vocație și, în aceeași măsură, cititorului, oricât de laxă ar fi cuprinderea termenului, de la omul interesat pur și simplu de tot ce se întâmplă în lume până la acela atât de prins în specialitatea lui, încât ignorarea realului să-l neliniștească asemenea unei vinovății. Deschiderea spre aspectele cele mai diverse ale realității, tratate cu același interes și putere de convingere „literară” impresionează aici. Fie că este vorba despre dificile operații pe inimă („Cei patruzeci de ani ai unei clipe”, „Să bată, să bată, să bată”); sau despre munca lucrătorilor de la CFR în zilele unei ierni grele („Vă place Sibelius?”); sau despre o cămătăreasă bătrână („Doamna Beti și judecata de apoi”); sau despre minele de aur de la Roșia Montană („Întunericul galben”) - reporterul, pornit să cunoască un mediu, niște oameni, să elucideze uneori un caz, să popularizeze un altul, depășește de fiecare dată cu mult proiectul inițial, iar reportajul lui, menit să acopere o suprafață cât mai întinsă din realitate, întârzie insistent, observă, descoperă, contemplă, dând faptelor contur, adâncime și rotunjime, devenind proză. Îți vine să crezi că autorul își adună în fiecare din aceste expediții material pentru cel puțin un roman, dacă romanul nu s-ar constitui sub ochii noștri, chiar în aceste pagini. Doamna Beti, care conversează vioaie în limbi străine, pe toate temele, mai puțin aceea banilor ei dați cu camătă, este, așa certată cu legea, chiar simpatică, în inocența ei. Pe lângă ea, Hagi Tudose e un dulce copil, spune autorul, fără ranchiună, minunându-se în fața realității. De la veteranul luptător de la  Oarba, reporterul nu reușește să afle chiar ce dorește, pentru că acesta încurcă evenimentele și se supără dacă îi e suspectată memoria. Printre cei aflați față în față cu moartea, autorul întâlnește un bărbat în vârstă, indignat de felul în care se repartizează locuințele, uitând, sau simulând perfect uitarea în legătură cu vremurile în care el însuși deținea oarecare putere în resortul respectiv. Când scrie despre periferia pe cale de dispariție a Bucureștiului, Cornel Nistorescu și-l amintește, firesc, pe Eugen Barbu. Iar contactul lui cu orbii, o experiență, mărturisește că i-a creat necesitatea de a reveni la romanul lui Ernesto Sabato. Ca și cum, prins între două realități, la fel de puternice - aceea cunoscută direct și aceea instaurată de halucinanta ficțiune a sud-americanului - a dorit să le confrunte pentru a elimina pe una din ele.

În paginile despre maramureșenii veniți în Bărăgan, la muncă, reportajul lui Cornel Nistorescu este un grav poem în proză, o proză adevărată și profundă ca a lui Geo Bogza, al cărui nume și apare uneori, ca al unui posibil model. La fel, cele despre mocanii mocanii veniți pe lume să stăpânească muntele.

Orice aspect al realității este privit foarte de aproape, cu fascinație de reporter, dar și de prozator. Sunt opțiuni oarecum contradictorii, dar contradicția asta creează un fel de deschidere care-l cuprinde și pe cititorul de ficțiune și pe acela condus în lecturile lui de convingerea că realitatea depășește orice ficțiune, cititorul avid de real. Pentru cel de-al doilea, autorul trece, de la un titlu incitant la altul, de al viața exemplară a unui bărbat care și-a pierdut picioarele la aceea, pe nedrept obscură, a unui pionier în domeniul navelor spațiale; pentru primul, autorul întârzie pe detaliu și-i caută semnificații adânci, dialoghează cu Barbu, Bogza, Sabato...

Fără un fel de entuziasm, cu care autorul pleacă la drum, decis să găsească doar ceea ce caută, adică numai frumos și bine peste tot, cel puțin în privința oamenilor pe care îi cunoaște, poate cartea nu s-ar citi cu atâta plăcere, dar nici n-ar crea uneori o anumită impresie de frumusețe „festivă”. E, poate, condiția reportajului: oamenii mai au și oboseli, și întunecimi, și, în mod ciudat, deși acestea nu stau mai în adânc decât frumusețea, ele nu se văd, poate în scurtul timp cât zăbovește autorul de reportaje în preajma lor. 

„Prima victorie a constănțenilor” („LITORAL” 1972)

 ***, Prima victorie a constănțenilor, „Litoral”, Constanța, 1972, august?

Pe teren propriu, Farul a obținut primele două puncte din actualul campionat, învingând pe CFR Cluj cu 1-0, prin golul înscris de Tufan. Din păcate, partida s-a situat în rare momente la un nivel tehnic bun, ambele formații încercând să suplinească unele deficiențe tehnice printr-o pregătire fizică bună. Farul a fost totuși superioară partenerei sale, obținând o victorie meritată

Clasament final al Diviziei A la fotbal ediția 1971-1972

1.FC Argeș 30 j 19 v 3 e 8 î 51-35 g 41 p

2.UTA 30 15 7 8 51-29 37 

3.„U” Cluj 30 16 5 9 39-27 37

4.ASA Tg. Mureș 30 14 7 9 35-30 35

5.Steagul Roșu Brașov 30 13 8 9 37-21 34

6.Sport Club Bacău 30 14 4 12 41-41 32

7.Dinamo 30 12 7 11 46-36 31

8.„U” Craiova 30 13 5 17 42-35 31

9.Steaua 30 11 8 11 36-27 30

10.Rapid 30 13 4 13 40-39 30

11.Farul 30 9 9 12 28-38 27

12.Jiul Petroșani 30 10 7 13 26-28 27

13.CFR Cluj 30 9 7 14 27-37 25

14.Petrolul Ploiești 30 9 7 14 23-40 25

15.Politehnica 30 6 12 12 30-42 24

16.Crișul Oradea 30 3 8 19 17-54 14

„Pagini din istoria fotbalului constănțean (V)”

 Nicolae ?, Pagini din istoria fotbalului constănțean (V), ?

Discut cu Ion Marinescu (născut la 23 august 1913, la Constanța), unul din marii îndrăgostiți ai fotbalului constănțean. În 1927, activa ca fotbalist la „Săgeata”, echipa a II a, iar în 1931, desființându-se echipa „Săgeata”, trece la „Victoria”, echipă susținută de Primărie, Curtea de Apel, Prefectură și câteva întreprinderi. Încă elev de liceu (pe care avea să-l absolve în 1934), I.M. încheiase contract cu „Victoria” pe 500 lei lunar (ca și Nicu Bogdan, Gil Marinescu, Ion Ion, frații Cioroiu - Nicu, Răducan și Ion), dar cum ne mărturisește - n-a „văzut” niciodată vreun leu. În 1933, emisari ai Rapidului București au parlamentat mult cu tatăl viitorului absolvent de liceu comercial pentru legitimarea lui la clubul bucureștean, dar după cum își amintește fostul înaintaș, centru half, inter dreapta și stânga - posturi ocupate pe rând de I. M. la „Victoria” și în formația reprezentativă a Constanței - „bătrânul n-a cedat nici în ruptul capului. Am jucat însă, sub nume false, în diferite echipe, printre care CFR (la Turnu Severin). Notam numele cu creionul chimic în palmă și când ne întreba arbitrul, trăgeam cu coada ochiului și de-abia după aceea răspundeam la numele strigat”. Și I. M., cel legat de fotbal din 1927 până în 1970 (în 1945 a urmat un curs de arbitri și din 1947 a fost arbitru divizionar, președinte al colegiului județean de arbitri până în 1970), deci timp de 43 de ani, ne dă și o formație reprezentativă a Constanței prin 1930-1932: Petru Vasile, Alecu Cristea, Gili Vartolemeu, Căliță Roșculeț, Actis Renaldo, Vintilă Cosini, Țacu, Marinescu, Ianopol... și pe „doi nu mi-i amintesc”.

Vă mai amintiți culorile formațiilor? - îl întreb pe omul din fața mea. „Reprezentativa Constanței purta culorile albastru-roșu, noi, cei de la „Victoria”, purtam chiloți negri și tricouri verzi, „Săgeata” - negru-roșu, „Elpis” - negru-alb, „Chiazim” - bluză în carouri (șah) alb-negru cu chiloți roșii.

(...)