Doina Jela, Foamea de real, „Tomis”, Constanța, 1987
De mai mulți ani, revista „Flacăra” este unul dintre cele mai populare săptămânale de tip „magazin” de al noi și secretul popularității se se sesizează cu ușurință în recenta carte a lui Cornel Nistorescu, intitulată Proprietarul de iluzii.
Titlu incitant, șocant și spectaculos, cum îi stă bine să fie un titlu, fiindcă într-o atât de densă solicitare informațională, competiția pentru câștigarea inimii cititorului este foarte strânsă.
Citeam, de pildă, undeva, că talentul constă în a ști ce-i place cititorului. Numai dacă n-am prins o nuanță esențială, dar cred că definiția aceasta nu prea comportă nuanțe, există riscul să o fi răstălmăcit. Iar dacă o definiție atât de pragmatică și mergând pe principiul „eficienței” poate să mulțumească pe esteticieni, în cazul publicisticii, al reportajului - chiar și artistic - ea se potrivește foarte bine.
Probabil că prozele reportaj adunate în volumul de față au și alte dimensiuni și altă formă decât au avut în spațiul limitat al revistei. Nu știu, de asemenea, dacă toate au apărut mai întâi acolo. Fapt e că nota lor comună o constituie aceeași „foame de real”, caracteristică reporterului de vocație și, în aceeași măsură, cititorului, oricât de laxă ar fi cuprinderea termenului, de la omul interesat pur și simplu de tot ce se întâmplă în lume până la acela atât de prins în specialitatea lui, încât ignorarea realului să-l neliniștească asemenea unei vinovății. Deschiderea spre aspectele cele mai diverse ale realității, tratate cu același interes și putere de convingere „literară” impresionează aici. Fie că este vorba despre dificile operații pe inimă („Cei patruzeci de ani ai unei clipe”, „Să bată, să bată, să bată”); sau despre munca lucrătorilor de la CFR în zilele unei ierni grele („Vă place Sibelius?”); sau despre o cămătăreasă bătrână („Doamna Beti și judecata de apoi”); sau despre minele de aur de la Roșia Montană („Întunericul galben”) - reporterul, pornit să cunoască un mediu, niște oameni, să elucideze uneori un caz, să popularizeze un altul, depășește de fiecare dată cu mult proiectul inițial, iar reportajul lui, menit să acopere o suprafață cât mai întinsă din realitate, întârzie insistent, observă, descoperă, contemplă, dând faptelor contur, adâncime și rotunjime, devenind proză. Îți vine să crezi că autorul își adună în fiecare din aceste expediții material pentru cel puțin un roman, dacă romanul nu s-ar constitui sub ochii noștri, chiar în aceste pagini. Doamna Beti, care conversează vioaie în limbi străine, pe toate temele, mai puțin aceea banilor ei dați cu camătă, este, așa certată cu legea, chiar simpatică, în inocența ei. Pe lângă ea, Hagi Tudose e un dulce copil, spune autorul, fără ranchiună, minunându-se în fața realității. De la veteranul luptător de la Oarba, reporterul nu reușește să afle chiar ce dorește, pentru că acesta încurcă evenimentele și se supără dacă îi e suspectată memoria. Printre cei aflați față în față cu moartea, autorul întâlnește un bărbat în vârstă, indignat de felul în care se repartizează locuințele, uitând, sau simulând perfect uitarea în legătură cu vremurile în care el însuși deținea oarecare putere în resortul respectiv. Când scrie despre periferia pe cale de dispariție a Bucureștiului, Cornel Nistorescu și-l amintește, firesc, pe Eugen Barbu. Iar contactul lui cu orbii, o experiență, mărturisește că i-a creat necesitatea de a reveni la romanul lui Ernesto Sabato. Ca și cum, prins între două realități, la fel de puternice - aceea cunoscută direct și aceea instaurată de halucinanta ficțiune a sud-americanului - a dorit să le confrunte pentru a elimina pe una din ele.
În paginile despre maramureșenii veniți în Bărăgan, la muncă, reportajul lui Cornel Nistorescu este un grav poem în proză, o proză adevărată și profundă ca a lui Geo Bogza, al cărui nume și apare uneori, ca al unui posibil model. La fel, cele despre mocanii mocanii veniți pe lume să stăpânească muntele.
Orice aspect al realității este privit foarte de aproape, cu fascinație de reporter, dar și de prozator. Sunt opțiuni oarecum contradictorii, dar contradicția asta creează un fel de deschidere care-l cuprinde și pe cititorul de ficțiune și pe acela condus în lecturile lui de convingerea că realitatea depășește orice ficțiune, cititorul avid de real. Pentru cel de-al doilea, autorul trece, de la un titlu incitant la altul, de al viața exemplară a unui bărbat care și-a pierdut picioarele la aceea, pe nedrept obscură, a unui pionier în domeniul navelor spațiale; pentru primul, autorul întârzie pe detaliu și-i caută semnificații adânci, dialoghează cu Barbu, Bogza, Sabato...
Fără un fel de entuziasm, cu care autorul pleacă la drum, decis să găsească doar ceea ce caută, adică numai frumos și bine peste tot, cel puțin în privința oamenilor pe care îi cunoaște, poate cartea nu s-ar citi cu atâta plăcere, dar nici n-ar crea uneori o anumită impresie de frumusețe „festivă”. E, poate, condiția reportajului: oamenii mai au și oboseli, și întunecimi, și, în mod ciudat, deși acestea nu stau mai în adânc decât frumusețea, ele nu se văd, poate în scurtul timp cât zăbovește autorul de reportaje în preajma lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu