Postul TV Deutsche Welle în Constanța în 1995-1996 („Tomis” 1996)

<
Într-o perioadă în care cultura este privită condescendent, ca un rău necesar suportabil, ori ignorată ca insignifiantă și neproductivă, postul constănțean de televiziune MTC vine să contrazică această opinie, introducând în programele sale celebrele emisiuni Deutsche Welle, a căror spațiu a tot sporit în 1995, de la 1 ianuarie 1996 devenind accesibile publicului larg prin traducerea lor. Grila de programe a MTC conține atât transmiterea în direct a emisiunilor culturale ale DW (zilnic între orele 14,00-17,00), a jurnalului de la orele 22,00, cât și o jumătate de oră cu înregistrarea tradusă a emisiunii STANDPUNKTE (Politikmagazin), ceea ce îi poate procura telespectatorului nu numai informarea asupra a ceea ce se petrece în spațiul european din punct de vedere cultural și politic, ci și de plăcere estetică. Pentru că DW oferă și o sintaxă a imaginilor realizată cu înalt profesionalism, care le face plăcere, accesibile și educative, recomandabile unei categorii largi de telespectatori.
Amintim câteva din emisiunile culturale DW care au trezit interesul în 1995 și care arată o diversitate ce se adresează tuturor gusturilor: „Vara arhitecturală în Hamburg”, „Festivalul foto din Arles”, „Un colecționar pasionat: Henri Nannen”, „Casa istoriei din Bonn”, „Izizia Mustafa Zadeh: Prințesa Jazz-ului”, „Expoziția din Bonn: Europa, Europa,”etc.
>

SURSA
D. P., DEUTSCHE WELLE LA MTC, „Tomis”, ?.01(?).1996, p.?.

Înființarea clubului de jazz On Plonge în Constanța în 1996 („Tomis” 1996)

<
FUNDAȚIA ”HARRY TAVITIAN” și patronul Gheorghe Oancea au înființat clubul de jazz ”ON PLONGE”. În cochetul și pitorescul local al firmei cu același nume vor avea loc zilnic audiții ale unor celebre concerte, înregistrate pe discuri și videocasete, urmând ca o dată pe săptămână aici să fie organizat și un concert „in live”.
>

SURSA
Sorin Roșca, PERISCOP, „Tomis”, Constanța, ?.01(?).1996, p.?.

Festivalul de jazz de la Sibiu din 1984 („Tomis” 1984)

<
Evenimentul cardinal al jazzului românesc, cea mai semnificativă manifestare culturală a genului prin gama stilistică și valorică, festivalul de la Sibiu a reunit încă o dată, între 29 martie - 1 aprilie '84, debutanți, forțele interpretative naționale consacrate și mesageri ai cîntului de pe alte meleaguri. Scena sibiană a devenit și la a XIV a ediție a festivalului un spațiu generos, caleidoscopic, al modurilor de exprimare jazzistică, de la dixieland pînă la jazz-rock, free-jazz și jazz minimal, atmosfera sărbătorească dominînd interpreții și numerosul public. Trebuie să mulțumim organizatorilor pentru arta de a stăpîni maratonul muzical și pentru echilibrul axiologic asigurat prin programarea formațiilor STUDIO (Iași) - în prima seară - CREPUSCUL (Timișoara), Trio JOHNNY RĂDUCANU (București), SATURNUS (R.P. Ungară) - în a doua - ANCA PARGHEL (Suceava), ALB-3 (Sibiu), VALENTIN FARCAȘ (Cluj-Napoca), Trio ION BACIU (Iași / Timișoara), sextetul CREATIV (Constanța) și Trio LIUBOMIR DENEV (R. P. Bulgaria) - în a treia - ZBIGNIEW NAMYSLOWSKI și formația sa AIR CONDITION (R. P. Polonă) - în a patra, încheind cu AURA URZICEANU. Reținem strălucitorul flux melodic punctat de asperități timbrale al trompetei lui Dan Huides (STUDIO), rafinamentul liric specific muzicii lui Johnny Răducanu, finețea interpretativă a pianistului Ion Baciu Jr., virtuozitatea de excepție a chitaristului Valentin Farcaș, vocea Ancăi Parghel. Ni s-au părut mai puțin articulate quartetele Zoltan Boros, Dragoș Nedelcu, Garbis Dedeian, Marius Popp. Tradiționalismul a  fost susținut de cei mai tineri - Big-bandul Casei pionierilor din Cluj-Napoca - și, în medie, cei mai în vîrstă interpreți - octetul de dixieland din Reșița și Vocal Jazz Quartet din Sibiu. Un splendid paradox.
>

SURSA
?, Festivalul de jazz (...), „Tomis”, Constanța, aprilie 1984.

„Orientări estetice în muzica secolului XX...” (DOXAN & GRIGOROV 2000)

 Adrian Doxan & Maria Grigorov, Orientări estetice în muzica secolului XX și impactul ei asupra conștiinței artistice a ascultătorului. Fenomenul muzicii ușoare, Metafora, Constanța, 2000, 120 p.

5 Cuvânt înainte

Orientări estetice contemporane
9 Anticipația auditivă sau cum trebuie ascultată muzica nouă
12 Premise ale muzicii noi
15 Muzica concrectă
17 Futurism
18 Impresionism
19 Atonalitatea
21 Dodecacofonia
25 Expresionism
25 Muzica electronică și computerizată
29 Serialismul muzical
30 Aleatorismul
32 Entropia (S)
35 Fenomenul muzical din perspectiva criteriul ubicuității și izotropiei
37 Conceptul de metamuzică
38 Muzica conceptuală
43 Conceptualismul formal
44 Conceptualismul schematic
45 Muzica minimal repetativă
50 Muzica non-evolutivă
51 Muzica stochastică. Metode matematice de organizare a materialului sonor
55 Postmodernismul
57 Înnoirea necesară
60 Educația publicului
63 Un punct de vedere

69 Fenomenul muzicii ușoare în secolul XX
73 Muzica Folk
74 Muzica Country and Western
76 Blues-ul
78 Jazz-ul
83 Rock-ul
88 Muzica la zi
90 Teatrul muzical de divertisment
94 Muzica ușoară în România
96 Muzica ușoară și muzica cultă

99 Dicționar

101 Bibliografie

Coperta IV: 

Maria Grigorov - Absolventă a Institutului de Muzică Târgu Mureș. Profesoară la Școala nr. 3 Constanța.

Adrian Doxan - Absolvent al Conservatorului de Artă „George Enescu” Iași. Profesor la Liceul de Artă Constanța. Compozitor: autor de lucrări corale, instrumentale, romanțe, cântece pentru copii, muzică ușoară. Scriitor: autor al cărților Geniu împărat, Zoo cu tâlc, Cântec pentru Romanița, Bucurii pentru portativ, Iubire și speranță (povestiri), Vise de Fum (poeme și versuri).

”Harry Tavitian: „Publicul constănțean a fost singurul meu sprijin în momente grele”” (TUFIȘ 1993)

Anca Tufiș,  Harry Tavitian: „Publicul constănțean a fost singurul meu sprijin în momente grele”, „Tomis”, 1993, decembrie

A. T. - Harry Tavitian, să vorbim despre singurătatea și, de ce nu, despre singularitatea jazzman-ului „de cursă lungă”. Mă exprim astfel pentru că, în virtutea unei posibile comparații cu alpinismul, sunt mulți care pornesc ascensiunea legați de aceeași sfoară, dar, fatalmente, puțin au șansa de fi primii care au atins vârful

H. T. - Da, în privința asta eu recunosc că duc o cursă oarecum singulară sau solitară. Aceasta nu se întâmplă din lipsă de parteneri, ci prin faptul că pe undeva, cred că jazzman-ul are nevoie să creeze oarecum în singurătatea lui. Doar într-un astfel de cadru el poate să-și elaboreze tot acest aliaj al său, materialul și concepția sa. Că după aceea el iese în lume și se adresează publicului, asta este altceva, dar în acele prime faze ale concepției consider chiar necesar ca singurătatea să existe.

Eu, pe undeva, sunt și o astfel de fire: deși îmi place foarte mult și compania prietenilor, îmi de multe ori problema limitelor între care îmi pot găsi echilibrul.

A. T. - Cu toate acestea, mulți oameni trăiesc cu impresia că jazz-ul este un sport de echipă. Să înțelegem atunci că realitatea este alta?

H. T. - Sigur că este un sport de echipă, dar în clipa aceasta fiecare trebuie să fie foarte stăpân pe el, să-și cunoască foarte bine meseria, în jazz este mare nevoie de acest lucru. De aceea, formulele care m-au atras și în care am cântat în ultima vreme au fost cele reduse. În primul rând începând cu formula de solo, când tu însuți ești primul om căruia trebuie să te adresezi, continuând cu formula de duo pe care am adaptat-o mai frecvent în ultimii ani, alături de bateristul Corneliu Stroe sau saxofonistul rus Anatoli Vapirov. Am subliniat că primul meu partener a fost percuționist, iar cel de-al doilea saxofonist fiindcă deși esența mea, fondul meu rămân aceleași, trebuie totuși să mă adaptez gândirii și concepției diferite a fiecăruia. Deci, cu cât este mai restrânsă formula în care cânți, cu atât mai bine trebuie să stăpânești instrumentul, cu atât gândirea ta trebuie să funcționeze mai prompt, mai ales că în jazz deciziile sunt luate aproape pe moment, jazz-ul fiind o muzică spontană. Asta îl și deosebește de fapt de muzica clasică, simfonică, de cameră.

A. T. - Pe lângă faptul că sunteți cunoscut ca un maestru al improvizației, se poate vorbi totuși de o strategie anume, de o „premeditare” a recitalului?

H. T. - Desigur că există, chiar într-o măsură mai mare decât își imaginează oricine. Ați folosit cuvântul „improvizație” și, în fond, nu este greșit. Dar acest cuvânt are și oarecare neajunsuri pentru jazz, deoarece pentru un meloman mai puțin avizat improvizația reprezintă ceva conjunctural, care nu îi inspiră prea mare încredere, astfel că prefer termenul de „spontaneitate”, efectul fiind același. Deci noi improvizăm, noi cântăm spontan, însă punctul de plecare este o temă dată, un nucleu, un motiv tematic, un ritm, cât de puțin, există așadar motivul tematic pe care începem apoi să-l dezvoltăm. Această dezvoltare este cea care are loc improvizatoric, spontan. Ea nu este pusă pe note, noi nu cântăm după o partitură, dar în timp ce improvizăm, prelucrăm de fapt materialul inițial al temei respective, iar prelucrarea se poate face în nenumărate feluri, există atâtea posibilități, atâtea procedee, mai ales că jazz-ul are deja o evoluție de o sută de ani și stilurile s-au diversificat atât de mult. Jazz-ul a intrat în combinație cu folcloruri ale diferitelor popoare, cu muzica de cameră, cu muzica veche, cu atâtea alte elemente, încât a ajuns un fenomen, aș putea spune, foarte-foarte pestriț. Deși improvizăm, nu poate fi vorba de haos. Jazz-ul are nevoie și beneficiază de o doză extraordinar de mare libertate. Sigur că orice artă nu poate exista decât în libertate. Mie mi se pare însă că jazz-ul face o excepție poate și fiindcă este și cea mai tânără dintre arte, născută la începutul secolului nostru, spre deosebire de celelalte arte care au împlinit câteva secole de existență.

Desigur că libertatea este un lucru foarte frumos, dar și foarte „periculos”, ca să spun așa. În sensul că, sunt convins că pe măsură ce ești mai liber, cu atât este nevoie să fii mai ordonat. Libertatea te face pe undeva pasibil și de multe greșeli care sunt pândite din toate părțile. De aceea improvizația în jazz înseamnă mult mai multă ordine decât în alte genuri. Atunci când un pianist o piesă de Prokofiev, Șostakovici sau Bartok, el știe că are de cântat foarte clar acea partitură. Sigur că și munca lui este imensă, el interpretează, dă sensuri noi, dar știe, repet, că are de făcut un lucru pe care nu are cum să-l modifice.

În cazul nostru, însă, creația și interpretarea au loc în aceeași clipă. Se nasc, se consumă și mor în aceeași secundă.

A. T. - Urmărind concertul-spectacol susținut în această vară alături de saxofonistul rus Anatoli Vapirov, s-a putut observa totuși cu ușurință existența unui scenariu. Acolo nu era numai muzică, ci era vorba și de o idee foarte clar urmărită, care se regăsea nu numai în muzică, era o mișcare ordonată, la granița cu coregrafia, plus alte mijloace de exprimare care aparțin teatrului.

H. T. - Este adevărat și poate că aceste lucruri au rămas, în privința mea, doar ca niște reminiscențe sau niște amintiri ale unor lucrări pe care cu ani în urmă le făceam într-o doză mult mai mare. Este vorba  de preocuparea mea pentru mișcare, costum, scenografie în muzică, deci împletirea muzicii cu toate aceste elemente sau, mai pe scurt, teatru instrumental.

A. T. - Ceea ce spuneți acum ne reamintește  spectacolul „Furtuna” de W. Shakespeare, o montare inedită, a cărei scenică a fost, din păcate, scurtă și la care ați participat „plenar”.

H. T. - Acolo a fost însă o piesă pusă în scenă de o regizoare profesionistă (Mona Chiriță - n. n.), cu actori, cu păpuși, unde eu și Corneliu Stroe am făcut muzica.

Numai că muzica nu era pe bandă, ci eu și cu Stroe am apărut direct spectacol, cu toate instrumentele noastre, cu costumație, într-un cuvânt, eram distribuiți în spectacol. Dar ceea ce vă spuneam eu despre teatru instrumental este altceva. Mă gândesc la încercările mele, suitele pe care le-am scris în 1985, 1986, 1987, de exemplu „Music for Double Trio” sau „Cum a salvat Anton Pann Occidentul”. Apoi au fost suitele de Crăciun pe care le prezentam în anii 1987-1989 și aici și la Brașov sau în alte locuri. Am studiat mult obiceiurile legate de această sărbătoare. Apăream cu texte, colinde, costumație, instrumentație adecvată, tot ce trebuie pentru a crea atmosferă de ritual.

A. T. - Referitor la aceasta, ce părere aveți despre faptul că ni se impută tot mai des balcanismul și orientalismul, acest complex de inferioritate care ni se impune și ne trimite pe banca acuzaților din vină de est sau de sud-est? Pur și simplu ostracizați și exilați din Europa. Cu toate acestea, se pare că ceea ce „Europa” acuză, arta „achită”.

H. T. - Este acum o modă în Occident, o modă a Europei de est, cu toate balcanismele și orientalismele ei. Dar, ca în orice modă, se bravează în cea mai mare parte. Foarte puțini dintre cei care vin să ne asculte sunt într-adevăr atenți la esența acestui balcanism și orientalism al nostru și ce înseamnă el de fapt. În general, se fac simple speculații, toate lumea este „înnebunită” de aceste „exotisme”, fără a merge însă în profunzime.

A. T. - Și pentru că tot am ajuns „acasă”, să vorbim puțin despre clubul de jazz care ne găzduiește.

H. T. - Mai exact este vorba despre Fundația culturală Harry Tavitian. Acest club funcționează în cadrul ei, de două ori pe săptămână, luni și vineri de la ora 18 și își propune să-i adune pe cei puțini interesați de jazz, de arta adevărată. Asta pentru că, din păcate, concertele sunt foarte puține, iar aici putem asculta discuri, casete și chiar viziona benzi video. În curând vom extinde programul. Duminica va di dedicată audițiilor de muzică veche, preclasică, contemporană, străină și românească. Nu pot să spun exact ce vom asculta, pot să vă spun cu siguranță ce NU vom asculta. Vor fi evitate toate acele piese devenite „șlagăre”, cu cele câteva nume de compozitori care se găsesc în permanență pe afișele concertelor și la noi dar și în străinătate: Beethoven, Mozart, Schubert, Schumann, Chopin. De fapt, lor li se aduce un prejudiciu fiind cântați prea des. Istoria muzicii nu se rezumă numai la ei, iar vrem să oferim un fel de alternativă. Vom asculta ceea ce nu se ascultă de obicei în sălile de concerte sau ceea ce se ascultă prea rar. Vom viziona la video filme de artă. Sperăm să avem invitați oameni de cultură, am organizat deja niște întâlniri pe tema spiritualității ortodoxă. 

A. T. - Cu toate acestea, se vorbește tot mai mult despre absența atelierelor de improvizație, așteptate de publicul constănțean ca niște „daruri” ale fiecărui sfârșit de lună.

H. T. - Da, știu, nu sunt străin de acest lucru. Atelierele de improvizație au „mers” foarte bine, ajunseseră chiar un punct de referință pentru Constanța între anii 1987-1989, ultimul fiind în martie 1990. Însă tot sistemul anterior odată bulversat fiind, am fost și noi afectați de acest lucru. Aspecte, poate mărunte, cum ar fi cel pecuniar, ne-au făcut să nu mai putem ține aceste ateliere. Acest fenomen, cred eu, l-a resimțit și publicul, care acum pare că începe să revină. Pentru mine, în continuare, aceasta rămâne însă o problemă. Fără falsă modestie pot să vă spun că în ultimii trei ani absența de pe scenele constănțene nu mi se datorează numai mie, în exclusivitate, și aici pun punct acestui capitol.

A. T. - Să vorbim atunci numai despre anul concertistic 1993 sau despre împlinirile lui.

H. T. - A fost un an bun, chiar dacă în acest moment nu-mi amintesc cu exactitate toate realizările mele.

Chiar acum, foarte recent, mi-a apărut un compact-disc „There is Aways a Home”, scos la Varna de Anatoli Vapirov. El cuprinde două concerte pe care le-am susținut împreună cu saxofonistul rus în vara aceasta, în Italia. În urmă cu câteva luni a apărut și o casetă, tot în duet cu Anatoli Vapirov, care cuprinde o bandă înregistrată la Moscova în 1991. În vară am participat la Festivalul Internațional de Jazz de la Varna împreună cu cvintetul „Blues Community”, în a cărui componență alături de mine și de Corneliu Stroe, se mai află trei tineri foarte talentați: clujeanul Hano Hoffer la chitară și muzicuță, saxofonistul bucureștean Mihai Iordache și Cătălin Rotaru la contrabas. Apoi am participat și la proiectul „Euro-România”, fiind invitat de UNESCO, la două săptămâni de croazieră pe Dunăre, împreună cu o echipă de artiști, în ideea de a scoate cultura română în Europa. În toate porturile în care am acostat, Bratislava, Budapesta, Viena etc, au avut loc spectacole folclorice, de teatru, muzică de cameră și jazz. Eu am fost bucuros nu atât pentru că am fost invitat acolo, ci fiindcă prin mine, de fapt jazz-ul a făcut parte din echipa artistică a României, iar acum, de curând, m-am întors din Leipzig, Germania, unde am participat la alt festival.

A. T. - Pentru că ați amintit ultimele apariții discografice ale dv. în străinătate, mă gândeam totuși la succesul de casă pe care l-a înregistrat în 1992 Electrecord cu „Creațiunea”, disc realizat împreună cu Corneliu Stroe.

H. T. - Da, a fost un disc bine primit și în străinătate. Acum am în lucru, tot la Electrecord, un disc cu Eugen Gondi, care, din păcate, de trei ani nu mai este în țară. Este vorba de o bandă mai veche, pe care numai eu o am, cred că nici la Radio nu mai există, a unui concert din 1986 la festivalul de la Satu Mare. Un concert foarte reușit, la care țin foarte mult. Problema este că între timp s-a schimbat conducerea Electrecordului și nu pot să spun ce soartă va avea acest disc. Oricum, eu voi lupta ca el să apară, dacă nu aici, la altă casă de discuri.

A. T. - Nimic încurajator pentru publicul constănțean, nici măcar pentru anul viitor?

H. T. - Tot ce pot spune încurajator pentru publicul meu din Constanța, dar poate mai mult pentru mine, este că eu îl simt totdeauna foarte aproape, așa cum a fost mai bine de zece ani. A fost poate singurul meu sprijin pe care l-am avut în momente foarte grele, ceea ce nu se uită și știu că acest public este în continuare alături de mine, așa cum sunt și eu alături de el. Fără a promite nimic, pentru a nu dezamăgi, vreau să știți că îmi doresc să dăruiesc cât mai multe concerte Constanței și voi lupta pentru aceasta.