<
Vorbește un ofițer întors din Balcani*:
-Am luat șalupa, ne spune el, mai mulți, locotenenți, căpitani, un maior, și am pornit pe Dunăre de-a lungul coastei bulgare. (...)
În dreapta Samlăului, prisosul Dunării săpase cu furie o viroagă din careapoi s-a scurs, lăsînd în coastă o gaură largă, deschisă sus, liberă spre rîu și zidită în fund. Era un colț adînc, asemănător cu cu o jumătate de beci surpat, din care ar fi rămas în picioare doi păreți și ungherul din fund.
(...) Cu luneta, începem să deslușim de pe bord o mișcare, ca și cum pămîntul golfului scobitîn mal se frămînta singur, fierbînd. Apoi, nămolul se decolorează și, tot mai mult, se deosibesc uniformele verzui și cenușii ale trupelor noastre. Vreo șaizeci de soldați, într-adevăr, se îndeletnicesc cu nu știm ce precis, căci nu ne-am apropiat îndestul. Ei par ocupați, s-ar zice, să scoată Dunărea din viroagă, să o stănînească și să o deșerte. Unii sînt culcați pe pîntec, ca și cum ar căuta să-i desfacă albia pe dedesubt. (...)
Era o tabăra izolată, de holerici... Trupele cele multe campau departe de dînșii, pe solul șes și uscat. Se distingeau cu luneta forme de corturi tocmai subt gura zării. Iar la vreo doi kilometri de viroagă, un rînd de sentinele, pe care, ca să le poată vedea, bolnavii se tîrau în suspe păretele malului surpat, scoteau capul, cu șapcă, din groapă, uitîndu-se într-acolo, spre frații lor sănătoși. Ei aruncau cîte o privire furișată, căci sentinelele, armate cu puști de distanță, purtau în gîtlejul țevilor de fier, gloanțe de război. Și uitătura lor putea să fie expresia unui dor de prietenie și bunătate, o ultimă salutare către camarazi, o voință de revoltă. Unul care ajunsese astfel cu greu pîn la marginea gropii, agățîndu-se cu degetele de cîțiva mărăcini, se rostogoli înapoi în groapă, și tovarășii lui făcură semne între dînșii că el ar fi murit.
De fapt niciunul nu putea să fugă. Înnaintea lor era Dunărea imensă, înnapoia lor erau sentinele și puști. Viața trebuia să li se petreacă toată în fundul de mîla viroagei. Iar șalupa noastră nu putea să le fie de niciun ajutor pentru că eram sănătoși, iar ei erau holerici... Și apoi, înțelegi... disciplina și copiii noștri...
La gesturile lor că ar voi să se împărtășească din plăcerile noastre, că ar voi să mănînce, să se odihnească, n-am putut răspunde, ca și cum nici nu înțelegeam. O turburare chinuitoare creștea cu toate acestea în noi și, nemai găsind cuvinte ca să-i deplîngem, înfiorați și mîhniți cum nu mai fuseserăm toată viața, ne uitam unii la alții, șoptind cîte ceva; o ură gravă ne copleșea inima de soldați și de oameni. Nu puteam înțelege cum erau bolnavii aceștia izolați ca pe o insulă lugubră, fără camarazi, fără medici, fără corturi, într-o prăpastie de humă, amenințați, la prima clătinare mai mare a Dunării, să fie înnecațiîntr-o căldare.
Cine-a putut avea ideea acestui funebru adăpost de naufragiați? Cine va răspunde de nefericirea acestor șaizeci de bărbați tineri și frumoși, de cruzimea cu care au fost aruncați de vii în fundul Dunării ucigătoare?
Ce să răspundem? După cum morții sînt vinovați de a fi murit, și aceștia erau vinovați că sînt holerici.
Maiorul, - un rezervist, - își întoarse capul lui bătrîn de la noi și, ducînd cu violență mîna la ochi, izbucni într-un plîns înnăbușit. Și atunci, toți care ne uitam și nu cutezaserăm încă să plîngem, nu mai puturăm opri lacrimile din noi. La un moment dat, cînd soldații bolnavi întindeau brațele lor multe spre șalupa noastră,noi priveam încruntați în jos, mascîndu-ne ochii fierbinți cu cozorocul chipiului.
Vîslașii șalupei ne deteră cîteva amănunte. Li se aducea holericilor hrană o dată pe zi. Mîncarea le era așezată la o distanță de două sute de metri de viroagă, și după ce a fost așezată acolo și aducătorii s-au depărtat, trîmbița unei sentinele vestește celor ce au mai rămas în viață în viroagă, că pot să o ia. Atunci cei mai valizi ridică pe genunchi și coate coasta, escaladează groapa, se apropie de pîine și brînză, și se întorc, cu sarcina lor, acasă. Cred că trîmbița sunînd într-o zi, n-a mai ieșit să întîmpine pîinea nimeni, sau că cel din urmă care s-a tîrît pînă la dînsa nu s-a mai putut întoarce...
Viața viroagei era neînchipuit de ciudată. Soldații care se mai puteau mișcase aplecau peste cei întinși cu spatele pe nămol; se încercau să-i îngrijească, să-i îmbărbăteze, ca niște părinți; îi îmbrățișau, îi sărutau pe frunte, în vreme ce agonia începea să le scuture mădularele și lor.
Cît timp șalupa noastră staționa în fața acestei omeniri osîndite, au murit doi din soldați. Și am luat parte atunci la un spectacol extraordinar, pe care nu ți l-aș putea descrie nici în frumusețea, nici în groaza lui. Bolnavii se puseseră să sape înlăuntru gropii lor cîte o groapă pentru morți, și ei, care aveau să moară poate mîine, îngropară pe cei ce muriseră azi.
Lopata lor scotea însă, în loc de pămînt, grămezi de nămol, și astfel camarazii care închiseseră ochii erau înmormîntați de-a dreptul în sînul nămolului curgător, - peste care nu era niciun preot ca să se roage, și singur ochiul rece al lui Dumnezeumai lăsa cîte o căutătură pustie.
(...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, Simplă povestire: Tudor Argezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 80-83.
NOTĂ M.T.
Al Doilea Război Balcanic = S-a desfășurat în iunie-iulie 1913 între Bulgaria, pe de o parte, și Serbia, Grecia, România, Imperiul Otoman și Muntenegru, fiind declanșat de nemulțumirea Bulgariei față de împărțirea teritoriilor otomane eliberate în Primul Război Balcanic (toamna 1912- primăvara 1913). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/al-doilea-razboi-balcanic-mai-spectaculos-presa-realitate)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu