<
Cartea întîi
(...)
Între oglinzi paralele
(...)
- Acum vreo două luni, un prieten a invitat la o masă, la Capșa, pe una din elevele de Conservator, fată foarte frumoasă, de altfel. Ei bine, venea întîia dată, și visa de mult să vie, dar era pur și simplu intimidată de eleganța chelnerilor în frac, deși erau acolo în sală, fără ca ea să bănuiască, nune dintre cele mai frumoase nume ale societății românești, plus faimosul grup de băieți care conduc toate cotilioanele* Bucureștilor. Căci tocmai acela era soiul ei de eleganță, după cum pentru provinciali, tapeusele marilor palace-uri, zgomotoase, sînt alt ideal de eleganță.
- Dacă vrei să-ți completez justa dumitale observație, dă-mi voie să constat și eu că arhivarii singuri mai poartă mustăți războinice, că, de altfel, plutonierii majori în armată fac infinit mai multă impresie de militari decît ofițerii de stat-major, că singurii care-și fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent și buclat, sînt profesorii secundari din țările balcanice, pe cînd, oriunde, adevărații savanți nu sînt decît niște simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gîndit să îmbrace uniforma intelectualității... Pentru că toți cei pe care i-am enumerat noi amîndoi, obsedați de o idee, se mulțumesc cu forma ei. Calul de trăsură îmbracă forma presupusă a pursîngelui; chelnerul, uniforma lordului Derby**, ctitorul fracului negru; arhivarul, ignorant că Napoleon*** n-avea mustăți, uniforma războinicului neîndurat, la fel sergenții majori și, cum ți-am spus, tot așa profesorii de liceu, uniforma pe care ei o atribuie omului de știință. E și adevărat însă că toți ei știu că au de-a face numai cu semeni care judecă după uniformă.
- Mă întăresc în convingerea că novicea noastră s-a îndrăgostit de vreunul dintre chelneri. Să știi că ai dreptate.
(...)
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, p. 123.
Note M. T.
*
**
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu