Carmen Chihaia, ing. C. Naclad: „Producția și politica nu fac niciodată casă bună”, „Tomis”, Constanța, XXVII, 272, noiembrie 1992, 4.
Ne-am adresat d-lui Constantin Naclad, directorul general al companiei Petromar S. A., rugîndu-l să ne divulge - dacă și cît se poate - cifre, detalii, evaluări privind problematica de fond.
- Există, ce-i drept, o percepție simplist romantică a muncii și a vieții petroliștilor marini. Unii, cei mai mulți, ne invidiază, într-adevăr, salariile. Care însă, vă asigur, față de necesar nu sînt deloc mari. În schimb, condițiile de lucru sînt deosebit de grele: zgomot, trepidații, iar cînd este vreme rea, ce să mai vorbim, practic, nu mai există limită între apă și aer: platformele intră atunci într-un fel de zonă crepusculară. Care se amplifică în singurătatea cușetei, cînd, singur cu propriile gînduri, fiecare visează la familie și copii. Apoi, tensiunea (le) crește - la propriu - cu 3-4 linii de îndată ce intră în schimb. Nu lipsesc nici cazurile tragice. Astfel, pe Jupiter am avut chiar un deces: un inginer de 43 de ani. Și toate astea conduc la o stare de stres maxim. Or, pentru a-ți putea face la standardele cerute profesia, se cere o sănătate perfectă. Înaintea fiecărei plecări la platforme, se face o vizită medicală. Dar, știți cum e: oamenii se feresc adesea să-și declare eventualele suferințe. Se gîndesc și ei, nu-i așa, să nu piardă niște bani... Iar asta explică stresul de care vorbeam. În lume există de altfel obiceiul ca oamenii să se atașeze de compania la care lucrează. Deși unele companii spun fără menajamente: primii doi ani răspundem noi de sănătatea și viața ta, ca salariat, următorii doi ani, răspundem împreună, apoi, vă privește! De aici, necesitatea unei perioade de refacere a potențialului fizic și psihic al petrolistului. Care perioadă trebuie să fie destinată realmente refacerii și nu petrecerilor sau altor îndeletniciri, care, se știe, mai mult obosesc sau reduc capacitatea de efort. Sînt, e drept, companii care discută, în acest sens, de perioade de refacere de 4-5 ani, altele de 10, după cum sînt și unele care declară ritos că nu le interesează aspectul. Bani să iasă! În ce ne privește, noi am încercat să punem la punct un studiu, în colaborare cu un Institut de medicină, ca să vedem care sînt, exact, limitele umane în condițiile lucrului și traiului pe platformă. Dar n-a ieșit nimic! Mai exact, nu s-a făcut decît o primă parte, niște observații preliminare privind starea de sănătate a oamenilor pe platforme și nave, încît am renunțat la respectiva colaborare. Încrecăm acum ceva asemănător cu Ministerul Muncii... Deci, revenind la salariile petroliștilor, nu pot să neg, totodată, că eu, în postura de conducător al unității, am menirea de a veghea nu numai la profit, dar și la sănătatea și recompensarea justă a oamenilor mei. Și e de spus că, din fericire, avem aici înțelegerea și sprijinul conducerii Petrom. Căci, pentru noi, este important - și ne preocupă - să ținem oamenii cît mai mult timp în deplinătatea puterii și sănătății. Căci, să știți, oamenii noștri sînt, majoritatea, specialiști de înaltă clasă. Mulți dintre ei sînt ce mai buni petroliști pe care îi avem în țară! De aceea, dacă au, să zicem, o leafă cu cîteva mii, să zicem - poate chiar zece - peste media altora, e o diferență car enu spune nimic. Mai ales că, să precizăm, ei stau cîte două săptămîni, neîntrerupt, pe platformă, lucrează cîte 12 ore pe zi, n-au legătură telefonică cu țărmul, cu familiile rămase acasă șamd. Iar „sporurile de mare” - sînt și ele - imposibile...
-Se spune că țițeiul „de mare” e mult mai scump decît cel „de uscat”. E adevărat?
-Da. de valorificat, se valorifică însă la același preț - pe total Regie Petrom S. A. - bugetul de venituri și cheltuieli e făcut în așa fel, încît, reducînd și dirijînd investițiile, bugetul Regiei în ansamblul său să rămînă rentabil. Fiindcă, e clar, singură, societatea Petromar nu s-ar putea susține. În toată lumea e la fel: activitatea de descoperire, explorare și forare marină e foarte scumpă. Numai pentru acest an, investițiile noastre trec de 13 miliarde lei. Și asta la o primă socoteală. Deci, numai banii noștri n-ar ajunge. Ar fi de altfel un mod greșit de a judeca lucrurile. Pentru că, e limpede, o companie precum Petromar nu poate să facă față - fără să fie susținută financiar de Regia Petrom, în activitatea căreia se regăsește și se include - mai ales cînd e vorba de a asigura (și) fluența muncii de cercetare, de valorificare și exploatare a noilor zăcăminte. În fond, Petromar desfășoară o activitate petrolieră marină pentru industria de petrol românească!
-Cum rămîne atunci cu autonomia, atît de invocată în vremea din urmă?
-Au fost - și sînt - persoane din Petromar care au cerut chiar o separare totală de Regia Petrom - deci de București - și organizarea într-o regie separată cu gîndul - atenție! - că regiile sînt ajutate cînd rezultatele sînt proaste. Deci, cu alte cuvinte, că statul, volens-nolens, nivelează minusurile. Cam așa se înțelege de către unii rolul unei regii. Cînd, într-o parte, profitul e mare, statul, normal, ia de acolo pentru a-i ajuta pe cei la ananghie. Deci, gîndul autonomiei era legat - clar - de obligativitatea statului de a ne ajuta în cazul în care nu ne-ar merge prea grozav; uitîndu-se că cheltuielile noastre cele mai mari privesc investițiile și descoperirea de noi zăcăminte, care, pentru a fi făcute, e necesar, ca și statul să... vrea, să fie interesat să le facă! Or, nu văd de ce ar trebui să aibă, în această perioadă, statul grija mea, cînd, de pildă, Regia Petrom poate oricum să desfășoare aceste activități - pe uscat și pe mare - în condiții de renatbilitate! E normal, deci, spun eu, să nu facem acest pas! Să nu ne separăm deci de regia bucureșteană! A mai existat, pe de altă parte, și un alt calcul. Unii, văzînd că sînt destui străini dornici să prospecteze la noi, și-a zis că ne-a pus dumnezeu mîna în cap!
Se scapă din vedere un singur lucru: străinii, cei mai mulți dintre ei, doresc să cîștige, nu să investească! Or, în ce ne privește, investiția noastră cea mai valoroasă o reprezintă oamenii: cum spuneam, specialiști de primă mînă din toată țara. Partizanii „autonomiei” cu orice preț spun însă: avînd platformele, specialiștii cei mai valoroși, nu-ți trebuie decît un perimetru în care să sapi și... un nume! Și cu asta, basta! Totul se rezolvă și, doamne, ce bine ar fi să fie... separați... E momentul însă, cred eu, să lăsăm calculele de acest soi și să judecăm totul serios și realist. Ne guvernează doar aceleași legi și ne interesează, în egală măsură, cît profit ne paote aduce munca noastră. „Autonomiștii” pleacă de la o prezumție greșită. Ca să nu ai vorbim că eludează o întrebare de fond: pentru cine și cum se face descoperirea de noi rezerve petroliere? Pentru Petrom, pentru Petromar, pentru Guvern?
-Bun, să riscăm și noi o atare întrebare! Care ar fi răspunsul corect în ce vă privește!
-E de observat, întîi de toate, că, totuși, pentru cineva tot se face descoperirea de rezerve noi! Iar, în acest caz, acest cineva trebuie, dacă e interesat, să ducă și banii necesari. Dacă, să spunem, e vorba de statul român, ne așteptăm și la un oarecare volum de alocații de la buget, așa cum se întîmpla și... înainte. Descoperirea de zăcăminte nu se poate face decît cu banii din alocații. Fiindcă, socotind doar de la producție încolo, treaba pare extraordinar de rentabilă!
-Și care-i adevărul: sînteți sau nu rentabili?
-Da, sîntem foarte rentabili dacă ne raportăm numai la fondul de producție și nu punem la socoteală toate cheltuielile cu investițițiile, cercetarea etc. Care sînt... enorme! O singură platformă costă acum peste 10 miliarde. Bineînțeles, am putea judeca și așa: dacă avem aceste 7 platforme, dacă am descoperi aceste zăcăminte, ce ne mai lipsește? Dar pot eu oare, ca manager, la ce va fi cu mine peste zece, peste 15 ani? Ce se va întîmpla dacă, consumînd rezervele actuale, nu punem... altele în loc? Or, după revoluție, am fost lăsați cam în voia soartei, să acționăm, adică, cum putem. Dar ce poți face singur? E o activitate pentru care, oricît te-ai zbate, nu poți s-o scoți la capăt doar cu piața internă: trebuie valută, la care însă nu avem acces! Asta a condus la faptul că, în 1991, 3 platforme au fost temporar oprite și exista, la un moment dat, chiar riscul de a fi închise. Vreau să cred că am depășit punctul critic. Oricum, de o bună bucată de vreme, avem discuții săptămînale - pe această temă - cu conducerea Regiei Petrom, fiind evidentă dorința de a căuta împreună soluții și tehnologii viabile și disponibilitatea acordării unui timp mult mai substanțial problemelor legate de Mare...
-Care este domnule director poziția dvs. și, implicit a Petromarului, în chestiunea, atît de sensibilă, a introducerii gazelor naturale în întreprinderile și locuințele constănțenilor? A existat suspiciunea că, dacă nu tărăganați o decizie în acest sens, în orice caz, vă asumați pe nedrept meritul acestei acțiuni demarată - ca inițiativă și proiect - de către Consiliul Județean?
-Și noi trăim în Constanța și am dori să beneficiem cît mai repede de această facilitate. Dar, prima problemă, în ce ne privește, este de a ști dacă și cît zăcămînt de acest fel este în Marea Neagră. Aceasta este prima condiție pentru a obține o aprobare. Or rolul nostru a fost să spunem DA, există gaze naturale în Marea Neagră! În rest, bineînțeles, crearea distribuției de gaze și toate problemele legate de asta revin forurilor județene și municipale. Noi nu putem face altceva decît să le extragem și să le aducem la țărm. Au fost niște neînțelegeri regretabile în această privință. S-a amestecat și aici, nu înțeleg de ce, producția cu politica, ceea ce nu e corect! petroliști și găzari fiind, noi ne-am implicat firesc în obținerea mai rapidă a acestei aprobări. Care există! Nu e un merit pe care să ni-l asumăm noi în exclusivitate, sau cam așa ceva, cum se alarma cineva. Cît despre tergiversare, departe de mine. Nici n-am avea cum, de altfel. Și nici motive. Dimpotrivă. Problema este însă că, pentru a asigura întreaga cantitate solicitată, e necesară forarea pe zăcăminte de gaze libere. Asta cere timp. Cel puțin doi ani. Pînă atunci, totuși, proiectul poate fi demarat prin racordarea la sistemul național, așa cum s-a gîndit. Deci Constanța poate avea gaze chiar în 1993!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu