INGINERUL ANGHEL SALIGNY ȘI DOBROGEA

“Eu vreau să construiesc!” (A. SALIGNY)

Biografie

Născut la14 mai 1854 lângă Focşani, într-o familie de origine franceză, Anghel Saligny a urmat liceul Şcoala tehnică superioară de la Berlin în prima jumătate a anilor ’70. Specializat în construcţii hidrotehnice şi feroviare, revine în 1876 în ţară. Este încadrat ca inginer clasa III la Ministerul Lucrărilor Publice, unde devine subdirector al Serviciului de poduri şi şosele în 1881. Ca o recunoaştere a meritelor sale profesionale, în 1884 este numit profesor la Şcoala naţională de Poduri şi Şosele. Cariera sa, care nu s-a oprit aici, a fost însă lăsată în umbră de cele două mari realizări tehnice ale sale: podul de la Cernavodă şi portul Constanţa. Nu întâmplător, apropiaţii săi au reţinut câteva cuvinte mereu repetate de marele inginer cu forţa unui dicton: “Eu vreau să construiesc!”.

 

Construcția podului de la Cernavodă

Saligny este autorul a numeroase realizări româneşti în domeniul construcţiilor şi a tehnicii. Printre acestea se numără şi podul de cale ferată “Regele Carol I”, care traversa Dunărea pe segmentul Feteşti - Cernavodă. Scopul acestei construcţii era de a lega capitala ţării de oraşul Constanţa aflat în plină dezvoltare. Prima cursă directă Bucureşti-Constanţa a avut loc chiar în seara zilei în care podul a fost supus unui test ce a constat în trecerea unui tren de 16 vagoane. În acea zi de septembrie 1895 trenul de călători inaugural a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă în oraşul de pe litoral, unde sărbătoarea a durat mai multe zile. A doua zi garnitura, cu locomotive vechi care ieşeau acum din uz, a făcut în drumul de întoarcere în bune condiţii, fiind primită cu urale în capitală.

 

Construcția portului Constanţa

În 1856, autorităţile otomane au concesionat unei companii engleze, pentru 99 de ani, construirea unui port la Constanţa. După preluarea controlului asupra Dobrogei, guvernul român a fost nevoit să răscumpere de la această companie portul existent. Operaţiunea s-a realizat în noiembrie 1882, pentru 16 milioane franci aur. Autorităţile de la Bucureşti intenţionau dezvoltarea vechiului Kiustenge, care, în 1875, apărea călătorului englez Henry Berkley ca o mică adunătură de colibe de lut, cu minaretul unei moschei tronând în mijloc.

Piatra de temelii a noului port a fost pusă la 16 septembrie 1896, de către antrepriza franceză Hallier. Firma a dat faliment în 1899, dar a cerut despăgubiri statului român în valoare de 18 milioane de lei aur, pe motiv că administraţia românească a fost cea care a împiedicat firma franceză să ducă lucrările la bun sfârşit. Statul român a oferit 3 milioane, iar procesul început la 1 martie 1900 cu arbitri străini s-a încheiat cu o sentinţă ec stabilea achitarea a 6,2 milioane de lei.

Apoi, managementul lucrărilor a fost preluat de ingineri români. Coordonatorul acestora, Anghel Saligny, aprecia faptul că ei erau absolvenţi ai şcolii româneşti de poduri şI şosele. Printre colaboratorii săi s-au numărat şi inginerii Gh. Duca şi I. B. Cantacuzino, Înainte de reluarea lucrărilor, Saligny a efectuat o călătorie de studii timp de două luni, pentru a se documenta minuţios în privinţa modului în care fuseseră construite marile porturi moderne ale lumii. Dinu Moroianu şi I. M. Ştefan, specialişti în istoria tehnicii, precizau în 1976 că el a vizitat porturile ruseşti de la Marea Neagră şi a corespondat cu reputaţi constructori europeni. În aceste demersuri a fost interesat de calculul şi tehnologia betonului armat, precum şi de lucrările de docuri şi antrepozite din străinătate. Toate acestea însă pentru a servi ca bază de plecare în aplicarea unor soluţii proprii.

În proiectul iniţial era inclus şi un chei mic pe care inginerul român nu l-a luat în consideraţie, deoarece avea perspectiva dezvoltării industriei petroliere în România. Ca urmare, a construit un bazin special pentru export, precum şi numeroase rezervoare cu instalaţii de pompare pentru primirea, depozitarea şi predarea petrolului şi derivatelor sale.

În fazele engleză şi franceză ale dezvoltării portului fuseseră construite magazii, dar de mică anvergură. Deoarece porturile Brăila şi Galaţi puteau fi blocate de gheţuri iarna, el a ridicat în 1906 trei magazii cu două mari silozuri pentru cerealele exportate. Acestea au fost construite după modelul îmbunătăţit al celor pe care realizase între 1884-1889 în cele două porturi dunărene. Silozurile aveau o înălţime de 35 m şi o capacitate de 70000 t şi în realizarea lor fusese utilizat betonul armat, soluţie experimentată la SNPS.

Saligny a folosit în cazul Constanţei turnarea plăcilor prefabricate în cofraje metalice, pentru a obține un beton neted şi fără tencuială necesară evitării scurgerii cerealelor. Cu această ocazie s-au executat pentru prima dată în  Romănia piloţi şi radiere de beton armat, folosindu-se ciment şi armături importate. În Istoricul dezvoltării tecnice din România, apărut în 1931, se sublinia cu mândrie: “România a fost astfel prima ţară unde s-a întrebuinţat betonul armat la construcţii de silozuri”. Tot ca elemente de noutate, Moroianu şi Ştefan indică variaţia plăcilor prefabricate pe înălţime, construirea de plăci articulate cu secţiune eliptică, fixarea punctelor de articulaţie etc.

În timp ce a coordona lucrările la Constanţa, a fost numit la 1 aprilie 1901 şi director al Direcţiei generale a porturilor şi comunicaţiilor pe apă. În această calitate, înfiinţează importanta linie maritimă comercială Constanţa-Rotterdam.

Activitatea intensă nu-i permite să menţină contactul cu comunitatea ştiinţifică europeană. Chiar şi profesorul său german, Franzius, îi reproşa cu afecţiune că “marele Saligny” nu mai are timp să-i răspundă. Mentorul său îi solicitase, de fapt, fotografii după proiectele şi construcţiile de la Constanţa pentru a le include în noua ediţie a manualului de circulaţie internaţională “Îndreptar al ştiinţelor inginereşti”.

Lucrările principale pentru dezvoltarea portului s-au încheiat în 1909, dar îmbunătăţirea şi extinderea lor a devenit o grijă permanentă pentru generaţiile de ingineri care i-au urmat lui Anghel Saligny. Totuşi, capacitatea de proiectant sa nu a putut fi depăşită prea repede de epigonii săi. Academicianul Remus Răduleţ constata că, până la cel de-al doilea război mondial, cu metodele moderne de calcul, nu s-au putut realiza economii mai mari de 6% în construirea silozurilor de beton din zonele agricole.

Marele inginer în memoria Constanţei

În onoarea marelui inginer  în 1957 a fost realizată o statuie de bronz de către renumitul sculptor Oscar Han. Opera de artă a fost ridicată în 1965 în faţa intrării nr. 1 a portului.

SURSE

***, Istoricul dezvoltării tecnice în România, vol I, Bucureşti, 1931, p. 129.

Crişan, Ion, Anghel Saligny, Editura Tineretului, Colecţia oameni de seamă, Bucureşti, 1959. (BJC)

Moroianu, Dinu, Ştefan, I. M., Maeştrii ingeniozităţii româneşti, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 160-161.

Rădulescu Adrian, Lascu Stoica, Haşotti Puiu, Ghid de oraş. Constanţa, Editura Sport Turism, 1985

Rădulescu Adrian, Constantin Scorpan, Athena Herbst Rădoi, Gheorghe Dumitraşcu, Constanţa. Ghid turistic al judeţului, Sport Turism, Bucureşti 1980.

Răduleţ, Remus, Istoria cunoştinţelor şi a ştiinţelor tehnice pe pământul României, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000, p. 144-145. (BJC)

Ştefan, I. M., Podul de la Cernavodă şi constructorul lui, “Magazin istoric”, 1/1976, p. 61.

Cernavodă, oraş turistic? Cu ce vrea Primăria să atragă turiştii

Cuget Liber 4 iunie 2013

„Olimpiadele școlare. Constanța pe locul 2” (MOCANU 1997)

 Virgil Mocanu, Olimpiadele școlare. Constanța pe locul 2, „Tomis”, Constanța, mai 1997

Peste 2000 de elevi și eleve din gimnaziile și liceele constănțene, după ce au atins performanțe respectabile la faza județeană a concursurilor și olimpiadelor școlare, au participat, râvnind la consacrare deplină, în iureșul competiției naționale a inteligenței juvenile, la diferite discipline de studiu. Prezența unora dintre aceștia în finala pe țară a fost încununată de laurii izbânzii. Merită însă remarcat însă, în primul rând,  că la matematică, liceenii Constanței s-au situat pe locul I în ierarhia județelor țării. Matematicienii în formare ai Constanței, pregătiți de profesori de elită cum sunt Doru Caragea, Gheorghe Andrei, Stan Sava, Nelu Chichirim, Costinel Martici (Colegiul Național „Mircea cel Bătrîn”), Liviu Ionescu (Liceul „Ovidius”), Gheorghe Mânză (Liceul „Anghel Saligny” Cernavodă) au cucerit două locuri I (Nicolae Mihalache, clasa XII și Ramona Anton, clasa XII), cinci locuri II (Ioan Berbec, clasa XII, Octavian Udrea, clasa XI, Marius Petria, clasa X, Florin Cucu, clasa X, și Diana Fulger, clasa IX), precum și un premiu II prin Cristian Mitrana, clasa XII. Și chiar dacă la limba și literatura română s-au înregistrat mai puține premii, lotul constănțean s-a situat pe locul II în clasamentul oficial pe județe. Premii numeroase au obținut și elevii de la Colegiul Național „Constantin Brătescu” la „istoria pedagogiei”, „pedagogie socială”, „psihologia copilului” și „teoria educației”, ca și cei de la Liceul Teoretic „George  Călinescu” la limbi clasice (latina și greaca veche) și limbi moderne (engleză, spaniolă și franceză).

Municipiul pontic a fost centru național la două concursuri pe meserii: mecanic și conducător auto (Grupul Școlar Auto) și telecomunicații (Grupul Școlar de Electrotehnică și Telecomunicații). După centralizarea la Ministerul Învățământului a situațiilor statistice referitoare la faza finală a Olimpiadelor Școlare, județul Constanța ocupă al doilea loc pe țară după București. Este o performanță remarcabilă, care obligă în viitor.

„Ion Dragomir” („TOMIS” 1994)

 St. C., Ion Dragomir, „Tomis”, Constanța, 1994

În sala de lectură a Bibliotecii tomitane putea fi văzut, ani în șir, un bărbat brunet, mic de statură, cu fața arsă de soare și de vânt, brăzdată de timpuriu de semnele timpului. Stătea cu un teanc de reviste literare și de cărți în față, mișcându-i ritmic buzele și citind cu evlavie slovele, de parcă ar fi avut în față niște cărți de rugăciune. Scria apoi, scria mereu, cu palmele lui bătătorite, apăsând cu nădejde condeiul, de parcă ar fi înfipt plugul în brazdă. „Țăran la obârșie”, așa cum îl caracteriza, prin 1979, Grigore Hagiu, actualmente retras în paradisul fermei sale de la Valu lui Traian, Ion Dragomir a știut să transforme, precum Arghezi, „sapa-n condei și plugu-n călimară”. Perpetuu autodidact, poetul s-a smuls deseori din sfera activității prozaice pe care o practica zilnic, ca muncitor la „Chimpex”, intrând în lumea borgesciană a cărților.

Învățând să aștepte cu răbdare, ani de zile, până la sosirea momentului potrivit, favorabil, a acelui kairos cum spuneau elinii - poetul a dat la iveală, într-un singur an, patru cărți de poezie, având următoarele titluri: Bucium, Rouă, trandafiri și lacrimi, Aud foșnetul piramidei și Poezii la statuia lui Ovidiu, toate apărute la Editura Metafora din Basarabi-Constanța.

Ion Dragomir este un poet de mare forță, poate printre cei mai viguroși care s-au ivit până acum în spațiul pontic. Versurile lui sunt sincopate, parcă mitraliate, aruncate ca niște gloanțe care rar își greșesc ținta, sau ca niște săgeți dintr-un arc ținut prea mută vreme încordat.

Poetul dobrogean - descins de multă vreme aici din ținuturi moldave - este un om al faptei, al luptei cotidiene pentru existență, expresie a acelui goethean tatlig Mensch. Există, în poemele sale, numeroase sintagme legate de ideea de dârzenie, de faptă concretă, ca, spre exemplu: „brazdă și faptă de sămânță”, „prima faptă a mâinii”, „timpul faptei”, „ospățul faptei”. Transpare aici ideea lui vivere est militare (a trăi înseamnă a lupta): „Mai agresivă-i lupta și mai prețioasă-i victoria”; „Nu mă retrag din luptă / și nu sunt singurul ce caută să ajungă sus!”. Arta sa poetică este o expresie a continuei tensiuni interioare, cuvântul căpătând o extraordinară concretețe, forță de sugestie: „Cuvântul / crește precum vinul în strugure / și-n buzunar își are ascunse / cartușele /.../ Cuvântul se strigă, se rupe, se-mpreună /.../ este oul în care / nu te poți încredința / că va răsări sau nu / o pasăre / este cel dea-l treilea ochi al meu”.

Cel mai frecvent, mai expresiv „topos” al creației lui Ion Dragomir este „casa”, care devine o veritabilă divinitate tutelară, locul geometric în care se întâlnesc toate gândurile toate gândurile, sentimentele poetului: „Există în fiecare om o casă / Casa poate fi vândură sau de cumpărat / Casa poate fi îndoliată sau nelocuită / Casa poate fi întoarsă cu fața-n pământ sau dărâmată / Casa mea e plutitoare / Nimeni nu poate intra sau ieși ca jefuitor”. Poetul își construiește sentimentele precum ar înălța o casă: „Încep / a te iubi / așa cum trebuie să-ncep / a-mi acoperi casa / cu țigle”. Intrarea iubitei în casa sufletului poetului se desfășoară după un tainic ritual, poemul devenind o modernă „Cântare a cântărilor”: „Cu al șaptelea trandafir îți fac semn să intri în casa mea... / Cu primul trandafir te încalț, pentru drumuri neumblate... / Cu al doilea trandafir își potrivesc ochii după ochii rândunicii... / Cu al treilea trandafir gura ți-o fac stup de miere... / Cu al patrulea trandafir îți lustruiesc zâmbetul... / Cu al cincilea trandafir îți încălzesc mâinile... / Cu al șaselea trandafir te plimb prin mine... / Cu al șaptelea trandafir plec departe, departe de tine...”.

Poetul reeditează, într-o manieră aparte, mitul Meșterului Manole, reluând ideea jertfei, a suferinței asumate: „Casa zidită-i pe carne de om / și-i folositoare tot / omului”; „Pereții sunt cărămizi din sufletul tău, / mamă”; „Mamă... / ți-ai cusut lacrimile în pereți și pereții nu putrezesc”; „Când moare zidarul, în zid rămân mâinile și fața lui”.

Ion Dragomir este un poet al teluricului, al spațiului chtonian, cu care se contopește, se identifică necontenit: „Sunt zămislirea pământului, / sunt pământul trecut prin mare și prin / zestrea cerului /.../ Pământul privește-nainte prin ochii mei / Pământule, tu și cu mine unul suntem”; „Pământule, / azi ești altul în pulsul vinelor mele...”. Versurile au uneori caracter aforistic, lapidar: „Sunt / bulgăre de pământ / alergător pe pământ”, trimițându-se cu gândul la biblica expresie „Terra es et in terra reverteris!” (Pământ ești și în pământ te vei întoarce!)

Volumul Poezii  la statuia lui Ovidiu are un specific aparte, deosebindu-se de celelalte trei. Deși are un pronunțat caracter livresc, fiind încărcat de numeroase referințe culturale, de nume mitologice, de considerații arheologice, (...) salvează prin modernitatea expresiei artistice, prin prospețimea (...). Păstrând, în ansamblu, atmosfera Tristelor și Ponticelor, culoarea de epocă, Ion Dragomir nu folosește, la nivel stilsitico-lingvistic, expresii desuete, demonetizate, preferând cuvântul nud, needulcorat, de o mare expresivitate.

Întregul volum stă sub semnul lacrimii, cuvintele „plâns” și „lacrimă” revenind în chip obsesiv: „Străzile spun versuri scrise cu lacrimi”, „Între lacrima lui Ovidiu și cântecele geților crește grâul”, „Plânsul lui Ovidiu zornăie în plopii falezei / Ovidiu cu lacrima-i cât cele două mii de ani zdruncină universul”, „Ovidius îngropat în lacrimi plânge păstrat / în lacrima durerilor lui a ajuns până la noi”. Ion Dragomir îl reînvie pe marele exilat de la Tomis, acesta devenind contemporanul nostru: „Ovidiu iese din statuie / îi privește pe Saligny, pe Eminescu, / vorbește-n greaca veche cu Vasile Pârvan”. Poetul latin este definit în chip metaforic, prin imagini cu o neasemuită frumusețe: „Singurătate a trandafirului în pădurea de stejari, acesta-i Ovidiu”, „Viteză de pasăre-i poetul, (...) în strigăte topit, privire în mine rămasă / de pază”.

Dar există, din păcate, în volum, și unele versuri prozaice, plate, făcând parte parcă dintr-un articol despre Ovidiu: „Primul prefect de administrație românească al Constanței / Remus Opreanu - prin comitetul „Pro Ovidiu” / comandă sculptorului italian Ettore Ferrari / un monument, ca să / ni-l readucă pe Ovidiu / citind versuri geților”, „Plânsul lui Publius Ovidius Naso a fixat / cetatea Tomis în conștiința lumii”.

Ion Dragomir este un poet autentic, „născut și nu făcut”, care poate avea un cuvânt greu de spus în dialogul artistic de pe meleagurile euxine.