Oana Ghiță & Mihai Simionescu, Actorul Mircea Anca a murit la vârsta de 55 de ani, „Agerpres”, București, 28 noiembrie 2015
Se afișează postările cu eticheta Rebreanu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Rebreanu. Afișați toate postările
sâmbătă, 28 noiembrie 2015
marți, 2 aprilie 2002
Interviu cu P. M. Gorcea („Calende” 2002)
Mircea Bîrsilă, Petre Mihai Gorcea: Orele de curs, ore de libertate spirituală, „Calende”, Pitești, nr. 2/aprilie-iunie 2002, p. 7-17.
Opera invitatului:
Nesomnul capodoperelor, Cartea Românească, București,1976, 256 p.
Structură și mit în proza contemporană, Cartea Românească, București,1982, 252 p.
Steaua din oglinda visului, Cartea Românească, București,1983, 306 p. (Premiul pentru critică al revistei „Argeș”, 1983)
Mateiu I. Caragiale, Cuget, simțire și credință, București, 1995, 120 p.
Eminescu, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, ed . II 1998, 184 p.
Eminescu, vol. I, ed. III adăugită, Paralela 45, Pitești, 2001.
Ediții și texte literare cu comentariu la Casa Editorială Cuget, simțire și credință: Mihai Eminescu, ed . I 1993, ed. II 1994; Mircea Eliade și Vasile Voiculescu, ed. I 1993 și ed. II 1994; Marin Preda, 1993; Mihail Sadoveanu, 1993.
Studii, articole, eseuri și cronici literare publicate în revistele: „Gazeta literară”, „România literară”, „Argeș”, „Calende”, „Luceafărul”, „Dreptatea”, „Cuget, simțire și credință”.
S-a născut la 28 ianuarie 1942, în Timișoara.
A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea
M. B. Sunteți de acord, Domnule Profesor, să încercați să vă autodefiniți printr-o formulă succintă?
P. M. G. Cred că, la cei 60 de ani ai mei, pot să o fac cu o marjă minimă de eroare: am fost și sunt un om al cărții.
M. B. Pasiunea pentru carte - o pasiune de excepție - este o moștenire familială sau, dimpotrivă, înseamnă o surprinzătoare schimbare de macaz?
P. M. G. Pentru mine, carte a însemnat cu mult mai mult decât o pasiune, fie ea și de excepție - a fost cu adevărat ceea ce anticii numeau destin , o forță care a acționat în chip surprinzător, ca o chemare irezistibilă, la nivelul ființei interioare. Sunt cel dintâi intelectual din familia mea. (...) Dacă ar fi fost să-i fi urmat, aș fi devenit și eu meșteșugar, câștigându-mi existența prin lucru și abilitate manuală. Am rămas de la dânșii cu un cult al lucrului bine făcut, dar nu voi proclama niciodată, în chip ipocrit, că aș avea vreo nostalgie pentru lumea lor artizanală.
Totuși, unul dintre acești meșteșugari din Timișoara copilăriei mele mi-a pus cartea în mână, cu mult înainte de a împlini eu vârsta școlară: este vorba de bunicul matern, de meserie tipograf. Avea un respect enorm pentru pagina tipărită și lua în mână cartea cu infinită delicatețe, ca într-un ritual.
(...)
P. M. G. Îmi vine greu să rezum la esențial amintirile contradictorii din vremea copilăriei mele. A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea. (...) Am fost un copil care trăia la maximum fascinația școlii, cu acea uimire naivă - am aflat aceasta mai târziu, de la Aristotel - stă la baza filosofiei și, deci, a culturii în genere.
M. B. Aș dori să insistați puțin asupra cestor aspecte sumbre, despre care, până acum, nu v-am auzit vorbind niciodată.
P. M. G. (...) Doi dintre unchii mei au murit pe frontul sovietic, alți trei s-au refugiat, la sfârșitul războiului, în țările apusene, lăsându-și familiile dezmembrate și niciodată apoi reîntregite, un alt unchi, Grigore Dorogan, s-a spânzurat în primele zile ale dictaturii comuniste. Doi tineri (un băiat și o fată) din ramura germană a familiei mele (bunica maternă era născută Weber) au fost, la vârsta de 18 ani, deportați în URSS, ca prizonieri de război (deși nu participaseră la nici o luptă și erau cetățeni ai României, țară la ora aceea aliată cu „marea prietenă de la răsărit”!!) - au fost „ridicați” în 1945 și s-au întors după opt ani de muncă grea, în 1953, amândoi bolnavi pentru tot restul vieții. Cum cele mai multe dintre rudele mele își construiseră sau își cumpăraseră case modeste, cu câte 3-4 camere, acestea au fost „naționalizate” și, în cel mai bun caz, au rămas să locuiască în ele în calitate de... chiriași. În fine, tatăl meu a fost exclus din PCR în 1952, sub bănuiala că ar fi colaborat cu legionarii (bănuială doar, căci dacă a fi fost certitudine, l-ar fi așteptat temnița) - după această excludere, a fost „mutat” din serviciu în serviciu, până a ajuns la liman într-o uzină bucureșteană.
M. B. Și copilul care erați atunci...?
P. M. G. Copilul de atunci a auzit multe, a înregistrat și a păstrat în memoria sa, dar, de înțeles, toate acestea le-a înțeles mai târziu, la vremea studenției. „El” era, repet, fascinat de școală și atras ca un magnet de lumea culturii...
M. B. A fost cultura, în principiu, un refugiu? Un scut indispensabil?
P. M. G. Nu numai, ci mai mult decât atât: o chemare, o vocație. Și pot să spun că,deși sunt încă departe de a-mi încheia socotelile cu viața, mă consider un om realizat, căci, în ciuda tuturor greutăților, mi-am urmat chemarea.
M. B. Totuși, epoca dv. de formare coincide cu perioada proletcultistă...
P. M. G. Am devenit elev în clasa întâi în toamna lui 1948, ceea ce înseamnă că am făcut parte din prima generație care a „beneficiat” integral de „reforma” comunistă a învățământului. Am luat bacalaureatul la Sfântul Sava, în 1959, evident, în tenebroasa epocă a proletcultismului. dar eu n-am avut de unde să știu asta, căci nu aveam acces la nici uun fel de informație care să contrabalanseze pe cea proletcultistă din manuale. Și totuși, a existat ceva neprevăzut de oficialități: manualele, majoritatea traduse din rusă, cuprindeau nenumărate inepții ideologice, dar profesorii de la clasă erau formați în școala românească de dinainte de instaurarea dictaturii comuniste. Spre cinstea lor, unii dintre profesorii mei predau cu totul altceva decât scria în acele manuale, fără s-o facă în chip ostentativ, și „ascultau” (la verificare) ceea ce predau ei și nu litera manualului. De la dânșii am înțeles că, pentru un adevărat Profesor, ora de clasă poate fi o „oră de libertate” spirituală, chiar și sub cele mai aspre dictaturi. Mai târziu, eu însumi am transformat orele mele de curs în ore de libertate spirituală - a fost și una din principalele pârghii psihice ale supraviețuii în cele câteva decenii de regim totalitar pe care l-am parcurs prin forța împrejurărilor. Cenzura comunistă nu s-a putut exercita asupra cuvântului nescris și netipărit al cursului.
M. B. Era pe vremea când mulți dintre autorii foarte importanți se aflau la index; au fost arse biblioteci întregi...
P. M. G. Așa este, dar copilul de atunci nu știa nimic din toate acestea - le-a aflat mai târziu, pe vremea studenției. Proletcultismul a adus două rele imense: a încercat să distrugă numeroase valori de primă mărime și să impună o lectură vulgar-sociologizantă, „marxistă”, a întregii literaturi rămase neatinsă. Nu mă pot lăuda că nu aș fi fost deloc influențat de acel mod de lectură - dimpotrivă, adolescentul neexperimentat de atunci a fost o pradă relativ ușoară pentru o asemenea falsă înțelegere. Dar nu m-am închistat niciodată în lozinci și formulele gata făcute și acest lucru m-a salvat realmente, căci am fost deschis totdeauna spre o înțelegere multiplă și nuanțată. Totuși, m-am debarasat greu și târziu de obișnuințele căpătate în anii interpretărilor sociologist-vulgare.
Și apoi au fost clasicii. Aceștia nu au fost interziși - ba, dimpotrivă, datorită dezideratului „culturii de masă”, au fost traduși masiv și editați la un preț convenabil. Cum nu am moștenit nici o carte, strângeam restul de bănuți de la cumpărarea pâinii sau a laptelui și reușeam, într-o săptămână, să cumpăr un volum din BPT sau din „clasicii universali” - așa a început edificarea bibliotecii personale, pe care o consider cea mai importantă realizare materială a vieții mele, mai importantă decât apartamentul sau automobilul...
Biblioteca personală: cea mai importantă realizare materială a vieții mele
(...)
P. M. G. Anii studenției mele (1959-1964) și cei imediat următori au marcat o cotitură esențială în viața culturală din România. Au fost ani extrem de importanți pentru formația mea, ani decisivi, în care, brusc, am avut revelația adevăratei fețe a comunismului. (...) În anii imediat următori lui 1960 a început să devină destul de clar falimentul comunismului de tip terorist, inițiat de Lenin și legat, pe atunci, numai de numele lui Stalin. Teroarea socială fusese dublată de acea teroare culturală care s-a numit proletcultism și s-a manifestat prin izolare în raport cu reala evoluție a culturii mondiale și prin răstălmăcire grosolană a fenomenelor culturale din trecut. Pe la 1960 s-a închegat o intelectualitate, formată nu numai din „foști”, ci și din oameni ai generațiilor noi, intelectualitate al cărei nivel informațional depășea limitele impuse de terorismul proletcultist de până atunci și, drept urmare, nu mai credea în dogmele marxist-leniniste, nu mai aprecia pseudovalorile proletcultismului (în poezie A. Toma sau M. Beniuc) și nu mai era de acord cu ostracizarea realelor valori ale culturii din vremurile apropiate, în special a celor din epoca interbelică. Această intelectualitate, de compoziție eterogenă, niciodată grupată într-un partid politic de opoziție, căci așa ceva era imposibil într-o dictatură comunistă, a presat în permanență, atât pe plan social, cât și, mai ales, pe plan cultural, asupra lumii activiștilor dogmatici și a acoliților lor. Organele de represiune ale statului au continuat să funcționeze, cenzura nu a fost niciodată desființată în realitate, dar valorile cultural reale trebuiau respectate, ca și oamenii care erau purtătorii lor. Timp de aproape trei decenii, până la prăbușirea subită a sistemului, istoria comunismului a fost o neîncetată luptă între o conducere opresivă și bine organizată, dar de un slab nivel al informației culturale, și o intelectualitate neorganizată, eterogenă, dificil de delimitat și acționând mai mult spontan, prudent, acoperit - dar având de partea ei... dreptatea. La suprafață, această mișcare s-a tradus, în câmpul culturii române, în special prin ceea ce s-a numit „revalorificarea moștenirii literare”, dar a fost departe de a se reduce numai la atât. Și este bine să evităm și o altă confuzie: această mișcare a început cu câțiva ani înainte de venirea lui Ceaușescu la utere și nu s-a datorat nici unui dictator comunist - dimpotrivă, Ceaușescu a luptat, prin tot felul de revoluții „culturale”, împotriva acestui fenomen, fiind el însuși, ca și consoarta sa, un om de o foarte joasă condiție intelectuală, iar în ultimii săi ani represiunea antiintelectuală a luat forme specifice și uneori halucinante.
(...)
Eminescu a constituit pentru mine o preocupare axială, încă din anii studenției
MB Ați debutat editorial destul de târziu (la 35 de ani). Întârzierea a fost determinată de factori de sorginte politico-socio-culturale sau doar de anumite exigențe strict personale?
PMG Am debutat editorial târziu din motive conjuncturale, dar și pentru că atunci am considerat că sunt temeinic pregătit să o fac. Între 1968 și 1971 m-am bucurat de a doua studenție, ca doctorand cu „scutire de producție”. Am citit enorm în acea perioadă.
MB Volumul de debut (Nesomnul capodoperelor) cuprinde trei eseuri - despre Sadoveanu, Arghezi și Rebreanu. Acele pagini sunt ultimul cuvânt al criticului literar P. M. G. despre respectivii scriitori?
PMG Nu, voi relua textele, amplificându-le, într-un viitor... apropiat.
MB De unde vine titlul acesta poetic al volumului de debut? De la titlul ultimului eseu?
PMG Volumul a fost scris la îndemnul stăruitor al regretatului poet și editor Mircea Ciobanu, fost coleg de promoție la facultate și bun prieten (chiar dacă drumurile noastre se intersectau rar...). Volumul lui de debut în poezie s-a numit Nesomnul cuvintelor - în semn de omagiu și de „frăție” intelectuală, mi-am intitulat propriul volum de debut Nesomnul capodoperelor. Îl consider unul dintre cei mai nedreptățiți poeți ai mult lăudatei și recent hulitei generații 60 - singurul care formează un pol opus, dar valoric egal, lui N. Stănescu. Consider că este de datoria mea să scriu despre M. Ciobanu, pe care îl consider un mare poet religios - și, acum, chiar în timpul discuției noastre, mă săgetează ideea de a scrie o carte în care să-l pun în paralel cu N. Stănescu - în fond, îi admir pe amândoi, deopotrivă. Desigur, voi scrie în același viitor .. apropiat, dar după ce isprăvesc ampla mea lucrare despre Eminescu.
MB Se gândea studentul PMG, în acei ani, că într-o zi va ajunge unul dintre cei mai de seamă eminescologi și, respectiv, Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului?
PMG Eminescu a constituit, pentru mine, o preocupare axială, încă din anii studenției. Când a aflat că subiectul tezei mele de licență este Luceafărul, N. Manolescu, pe atunci asistent în primul său an de carieră universitară, a exclamat: „Păcat! Despre Eminescu s-a spus totul - ar fi fost interesant să scrii despre alții...” Ca student eram de părere contrară - și așa am rămas și astăzi.Sunt convins că despre Eminescu s-au spus multe, dar s-au rostit extrem de puține adevăruri și că Ființa sa poetică, unică și irepetabilă, este încă prea puțin cunoscută în adevărul ei fundamental. Eminescu este un abis și cine se apropie de el cu adevărat - și nu la modul superficial-declarativ - rămâne fascinat pentru întreaga sa viață.
Cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele
MB Există o relație specială între cartea de debut și următoarea (Steaua din oglinda visului)? Din punctul meu de vedere Steaua... este una dintre cele mai interesante (și complexe) lecturi al căror obiect a fost celebrul poem Luceafărul. (...) A fost această carte o „victimă” a lipsei de interes pentru Eminescu în acei ani? Nu cumva însăși receptarea așa numitei critici universitare se afla, pe atunci, într-un moment de eclipsă?
PMG Fiecare carte își are destinul său - poate că volumul acesta ar fi trebui reeditat imediat după revoluție, dar nu am făcut-o pentru că am inclus-o în volumul III, programat pentu anul viitor, al exegezei Eminescu ce apare la editura Paralela 45. Totuși, cartea s-a bucurat de aprecierea de excepție a lui N. Steinhardt în revista „Astra” - cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele.
MB La apariția acestei cărți, Marin Mincu a reacționat cu înverșunare...
PMG N-aș vrea să vorbesc despre aceste insanități, dar, cu toată părerea de rău, sunt dator,din moment ce planează asupra mea, să mânjesc oleacă de hârtie cu ele. Pe la începutul toamnei 1983 am primit de la editura Cartea Românească vestea că volumul este gata tipărit, dar că s-a ivit o problemă gravă, pentru care sunt invitat la o ședință de redacție. Anume, criticul literar Ion Negoițescu, pe care îl citasem în lucrare, „fugise” în RFG și cenzura interzicea apariția numelui său pe orice pagină tipărită în țară... Ce era de făcut? Redactorii, a căror bunăvoință și onestitate consider că era în afară de orice discuție, mi-au explicat că, în cazul în care tirajul nu va ajunge în librării, editura (singura care nu era de stat, fiind proprietatea Uniunii Scriitorilor) va avea grave pierderi, mai ales că mai erau câteva cărți într-o situație similară. Am consimțit, nu fără ezitări, să renunțăm la fila ce cuprinde nota cu numele incriminat de cenzură - cum toate notele lămuritoare erau plasate la finele volumului, a dispărut astfel din tot tirajul fila penultimă, adică paginile 315-316, cuprinzând notele 28-62. Oricine poate verifica acest lucru, în orice bibliotecă publică sau particulară - va găsi cartea mea cu paginile și notele respective lipsă. În cele 35 de note mă refeream la un număr de cel puțin 40 de autori, indicând titlul și pagina citatului - trei dintre aceste note cuprindeau numele lui M. Mincu. În recenzia sa asupra cărții, Al. Piru și-a exprimat nedumerirea în legătură cu notele lipsă. După 6 luni, revista „Luceafărul” a publicat un articol vehement al lui M. Mincu, în care mă acuza de plagiat. Mi s-a refuzat orice drept al replică (refuz direct la „Luceafărul”, blocaj al cenzurii la revista „Argeș”). După revoluție, M. Mincu și-a strîns articolele într-un volum, inclusiv pamfletul cu pricina - în 2000, l-a mai reprodus o dată, considerându-l, probabil, una dintre operele sale fundamentale. Refuză orice discuție lămuritoare cu mine. În volumul II a l studiului Eminescu,volum ce va apărea anul următor, vo i relua Steaua din oglinda visului și voi reintroduce toate notele de pe fila sacrificată în 1983, inclusiv cele trei note care fac trimitere la M. Mincu, iar într-o anexă la finele aceluiași volum, voi expune mai pe larg, cu unele amănunte care ar îngreuna discuția noastră de acum, întreaga tărășenie.
MB Observ, Domnule Profesor, în lista cărților publicate de dv., un hiat între 1983 și 1995 - un gol de nu mai puțin 12 ani, în plină epocă de maturitate!
PMG Primele trei volume, publicat e până în 1983, aveau un caracter pronunțat eseistic. L afinele celui dintâi volum, scriam următoarele: „Această carte se vrea o invitație la noi și noi interpretări, spre o majoră cultură a lecturii literare în spiritualitatea românească.” Afirmația este valabilă pentru întreaga mea operă critică, iar forma cu adevărat majoră de cultură a lecturii literare o constituie ceea ce aș putea numi critică integrală. În 1983,la apariția eseului Steaua..., am hotârât să sistez șirul de abordări parțiale și să edific o exegeză integrală a lui Eminescu, urmată de una a lui M. Eliade. Atât volumul de muncă necesar pentru așa ceva, cât și precipitarea unor evenimente de altă natură, au dus acest interval, care este și mai mare, dacă îl considerăm întins până la 1998, când am editat primul volum al amplei exegeze despre Eminescu.
MB Mă număr printre cititorii pe care studiul despre proza lui Mateiu Caragiale i-a entuziasmat. Un studiu realizat dintr-un unghi, în întregime, nou. Un studiu esențial - și poate cel mai sclipitor - despre Craii de Curtea Veche, acest roman care se află pe primul loc în discutabilele topuri literare ale romanului nostru. În mod inexplicabil, studiul în discuție (Mateiu I. Caragiale. Eseu, 1995) este încă necunoscut. Vă simți nedreptățit (sau cel puțin mâhnit)?
PMG Repet, fiecare carte își are destinul său. O voi tipări, poate chiar anul acesta, împreună cu un studiu despre I. L. Caragiale. Cred că noutatea formulei mele critice cere un anumit timp pentru a fi acceptată, atât de publicul mai larg, cât și de „specialiști”. Din păcate, la noi nu există o preocupare metacritică, în ciuda faptului că majoritatea criticilor este alcătuită din universitari. Criticii de succes din ultimele decenii mai practică încă impresionismul de la începutul de secol trecut - adică un lovinescianism rafinat. În materie de critică a criticii sunt aproape nuli.
Ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu
MB Deși sunteți unul dintree cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut, nu v-ați implicat, totuși, în exercițiul critic de întâmpinare. Vă simțiți dator, sub acest aspect, față de literatura contemporană? (...)
PMG Cred că ai sesizat una din neputințele mele. (...) Eu sunt un „generos lup singuratic” - și sunt convins că este așezată toată ironia și tot paradoxul pe care îl conține această formulare. Lăsând metafora de o parte, critica de întâmpinare nu poate fi practicată decât în manieră impresionistă, manieră care nu este convenabilă structurii mele interioare - această strucură lăuntrică mă apropie de Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Ioana Em. Petrescu, decât de lovinescianismul rafinat pe care-l practică Eugen Simion sau N. Manolescu. Nu pot să nu observ că , datorită „generozității” acestora din urmă, generozitate motivabilă în anii dictaturii comuniste prin necesitatea apărării scriitorilor de agresiunile ideologiei oficiale și ale organelor de represiune (cenzura), lista autorilor remarcabili s-a umflat așa de mult (cu toate că are, cu siguranță, multe lipsuri și nedreptăți), încât astăzi este extrem de greu pentru un om de cultură medie să diferențieze un poet autentic de un simplu făcător de versuri - ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu, adică apariția unui critic sau a unui grup de critici care să pună mai stringent problema valorilor reale și a descurajării mediocrității, devenită astăzi sufocantă și agresivă. Și ar fi necesară, repet, o meta-critică, o critică ce ar face oarecare ordine în însăși lumea criticii, unde valorile sunt astăzi stabilite arbitrar și pe baza influenței personale.
Consider că este supralicitată, în critica de astăzi, ideea de generație. Așa cum arată și etimologia termenului, putem admite un fel de comunitate a unui grup de scriitori aflați la începutul evoluției lor literare, mai târziu însă traiectoria fiecăruia se diferențiază de cea a confraților, iar marile și autenticele valori sunt unice și irepetabile. Grupurile sunt întotdeauna apanajul mediocrităților și, de multe ori, terenul lor de manifestare agresivă. Fiecare poet, fiecare romancier trebuie discutat în parte, afilierea lui la o generație sau alta purtându-i deforma grav imagina reală. Dacă există afinități, ele sunt de un alt ordin și nu țin de data nașterii.
MB Ne apropiem de sfârșitul acestei convorbiri și nu ne-ați spus nimc despre cei trei ani petrecuți în Finlanda, ca lector universitar de limba română și nici despre anul în care ați fost Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului...
(...)
PMG În cel mult o lună voi preda editurii Paralela 45 volumul II al studiului Eminescu, proiectat în 4 volume (câte unul pe an). Am propus aceleeași edituri o caret intitulată Cei doi Caragiale, care cuprinde un eseu inedit despre I. L. Caragiale și o reeditare a eseului despre M. I. Caragiale. În anii următori, voi finaliza studiul despre M. Eliade, probabil în două volume, și voi da o formă scrisă cursului despre postmodernitate în literatură, curs pe care îl țin de mai mulți ani (ca și cel despre M. Eliade) la Universitatea din Pitești. (...) Festina lente!
(...)
Opera invitatului:
Nesomnul capodoperelor, Cartea Românească, București,1976, 256 p.
Structură și mit în proza contemporană, Cartea Românească, București,1982, 252 p.
Steaua din oglinda visului, Cartea Românească, București,1983, 306 p. (Premiul pentru critică al revistei „Argeș”, 1983)
Mateiu I. Caragiale, Cuget, simțire și credință, București, 1995, 120 p.
Eminescu, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, ed . II 1998, 184 p.
Eminescu, vol. I, ed. III adăugită, Paralela 45, Pitești, 2001.
Ediții și texte literare cu comentariu la Casa Editorială Cuget, simțire și credință: Mihai Eminescu, ed . I 1993, ed. II 1994; Mircea Eliade și Vasile Voiculescu, ed. I 1993 și ed. II 1994; Marin Preda, 1993; Mihail Sadoveanu, 1993.
Studii, articole, eseuri și cronici literare publicate în revistele: „Gazeta literară”, „România literară”, „Argeș”, „Calende”, „Luceafărul”, „Dreptatea”, „Cuget, simțire și credință”.
S-a născut la 28 ianuarie 1942, în Timișoara.
A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea
M. B. Sunteți de acord, Domnule Profesor, să încercați să vă autodefiniți printr-o formulă succintă?
P. M. G. Cred că, la cei 60 de ani ai mei, pot să o fac cu o marjă minimă de eroare: am fost și sunt un om al cărții.
M. B. Pasiunea pentru carte - o pasiune de excepție - este o moștenire familială sau, dimpotrivă, înseamnă o surprinzătoare schimbare de macaz?
P. M. G. Pentru mine, carte a însemnat cu mult mai mult decât o pasiune, fie ea și de excepție - a fost cu adevărat ceea ce anticii numeau destin , o forță care a acționat în chip surprinzător, ca o chemare irezistibilă, la nivelul ființei interioare. Sunt cel dintâi intelectual din familia mea. (...) Dacă ar fi fost să-i fi urmat, aș fi devenit și eu meșteșugar, câștigându-mi existența prin lucru și abilitate manuală. Am rămas de la dânșii cu un cult al lucrului bine făcut, dar nu voi proclama niciodată, în chip ipocrit, că aș avea vreo nostalgie pentru lumea lor artizanală.
Totuși, unul dintre acești meșteșugari din Timișoara copilăriei mele mi-a pus cartea în mână, cu mult înainte de a împlini eu vârsta școlară: este vorba de bunicul matern, de meserie tipograf. Avea un respect enorm pentru pagina tipărită și lua în mână cartea cu infinită delicatețe, ca într-un ritual.
(...)
P. M. G. Îmi vine greu să rezum la esențial amintirile contradictorii din vremea copilăriei mele. A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea. (...) Am fost un copil care trăia la maximum fascinația școlii, cu acea uimire naivă - am aflat aceasta mai târziu, de la Aristotel - stă la baza filosofiei și, deci, a culturii în genere.
M. B. Aș dori să insistați puțin asupra cestor aspecte sumbre, despre care, până acum, nu v-am auzit vorbind niciodată.
P. M. G. (...) Doi dintre unchii mei au murit pe frontul sovietic, alți trei s-au refugiat, la sfârșitul războiului, în țările apusene, lăsându-și familiile dezmembrate și niciodată apoi reîntregite, un alt unchi, Grigore Dorogan, s-a spânzurat în primele zile ale dictaturii comuniste. Doi tineri (un băiat și o fată) din ramura germană a familiei mele (bunica maternă era născută Weber) au fost, la vârsta de 18 ani, deportați în URSS, ca prizonieri de război (deși nu participaseră la nici o luptă și erau cetățeni ai României, țară la ora aceea aliată cu „marea prietenă de la răsărit”!!) - au fost „ridicați” în 1945 și s-au întors după opt ani de muncă grea, în 1953, amândoi bolnavi pentru tot restul vieții. Cum cele mai multe dintre rudele mele își construiseră sau își cumpăraseră case modeste, cu câte 3-4 camere, acestea au fost „naționalizate” și, în cel mai bun caz, au rămas să locuiască în ele în calitate de... chiriași. În fine, tatăl meu a fost exclus din PCR în 1952, sub bănuiala că ar fi colaborat cu legionarii (bănuială doar, căci dacă a fi fost certitudine, l-ar fi așteptat temnița) - după această excludere, a fost „mutat” din serviciu în serviciu, până a ajuns la liman într-o uzină bucureșteană.
M. B. Și copilul care erați atunci...?
P. M. G. Copilul de atunci a auzit multe, a înregistrat și a păstrat în memoria sa, dar, de înțeles, toate acestea le-a înțeles mai târziu, la vremea studenției. „El” era, repet, fascinat de școală și atras ca un magnet de lumea culturii...
M. B. A fost cultura, în principiu, un refugiu? Un scut indispensabil?
P. M. G. Nu numai, ci mai mult decât atât: o chemare, o vocație. Și pot să spun că,deși sunt încă departe de a-mi încheia socotelile cu viața, mă consider un om realizat, căci, în ciuda tuturor greutăților, mi-am urmat chemarea.
M. B. Totuși, epoca dv. de formare coincide cu perioada proletcultistă...
P. M. G. Am devenit elev în clasa întâi în toamna lui 1948, ceea ce înseamnă că am făcut parte din prima generație care a „beneficiat” integral de „reforma” comunistă a învățământului. Am luat bacalaureatul la Sfântul Sava, în 1959, evident, în tenebroasa epocă a proletcultismului. dar eu n-am avut de unde să știu asta, căci nu aveam acces la nici uun fel de informație care să contrabalanseze pe cea proletcultistă din manuale. Și totuși, a existat ceva neprevăzut de oficialități: manualele, majoritatea traduse din rusă, cuprindeau nenumărate inepții ideologice, dar profesorii de la clasă erau formați în școala românească de dinainte de instaurarea dictaturii comuniste. Spre cinstea lor, unii dintre profesorii mei predau cu totul altceva decât scria în acele manuale, fără s-o facă în chip ostentativ, și „ascultau” (la verificare) ceea ce predau ei și nu litera manualului. De la dânșii am înțeles că, pentru un adevărat Profesor, ora de clasă poate fi o „oră de libertate” spirituală, chiar și sub cele mai aspre dictaturi. Mai târziu, eu însumi am transformat orele mele de curs în ore de libertate spirituală - a fost și una din principalele pârghii psihice ale supraviețuii în cele câteva decenii de regim totalitar pe care l-am parcurs prin forța împrejurărilor. Cenzura comunistă nu s-a putut exercita asupra cuvântului nescris și netipărit al cursului.
M. B. Era pe vremea când mulți dintre autorii foarte importanți se aflau la index; au fost arse biblioteci întregi...
P. M. G. Așa este, dar copilul de atunci nu știa nimic din toate acestea - le-a aflat mai târziu, pe vremea studenției. Proletcultismul a adus două rele imense: a încercat să distrugă numeroase valori de primă mărime și să impună o lectură vulgar-sociologizantă, „marxistă”, a întregii literaturi rămase neatinsă. Nu mă pot lăuda că nu aș fi fost deloc influențat de acel mod de lectură - dimpotrivă, adolescentul neexperimentat de atunci a fost o pradă relativ ușoară pentru o asemenea falsă înțelegere. Dar nu m-am închistat niciodată în lozinci și formulele gata făcute și acest lucru m-a salvat realmente, căci am fost deschis totdeauna spre o înțelegere multiplă și nuanțată. Totuși, m-am debarasat greu și târziu de obișnuințele căpătate în anii interpretărilor sociologist-vulgare.
Și apoi au fost clasicii. Aceștia nu au fost interziși - ba, dimpotrivă, datorită dezideratului „culturii de masă”, au fost traduși masiv și editați la un preț convenabil. Cum nu am moștenit nici o carte, strângeam restul de bănuți de la cumpărarea pâinii sau a laptelui și reușeam, într-o săptămână, să cumpăr un volum din BPT sau din „clasicii universali” - așa a început edificarea bibliotecii personale, pe care o consider cea mai importantă realizare materială a vieții mele, mai importantă decât apartamentul sau automobilul...
Biblioteca personală: cea mai importantă realizare materială a vieții mele
(...)
P. M. G. Anii studenției mele (1959-1964) și cei imediat următori au marcat o cotitură esențială în viața culturală din România. Au fost ani extrem de importanți pentru formația mea, ani decisivi, în care, brusc, am avut revelația adevăratei fețe a comunismului. (...) În anii imediat următori lui 1960 a început să devină destul de clar falimentul comunismului de tip terorist, inițiat de Lenin și legat, pe atunci, numai de numele lui Stalin. Teroarea socială fusese dublată de acea teroare culturală care s-a numit proletcultism și s-a manifestat prin izolare în raport cu reala evoluție a culturii mondiale și prin răstălmăcire grosolană a fenomenelor culturale din trecut. Pe la 1960 s-a închegat o intelectualitate, formată nu numai din „foști”, ci și din oameni ai generațiilor noi, intelectualitate al cărei nivel informațional depășea limitele impuse de terorismul proletcultist de până atunci și, drept urmare, nu mai credea în dogmele marxist-leniniste, nu mai aprecia pseudovalorile proletcultismului (în poezie A. Toma sau M. Beniuc) și nu mai era de acord cu ostracizarea realelor valori ale culturii din vremurile apropiate, în special a celor din epoca interbelică. Această intelectualitate, de compoziție eterogenă, niciodată grupată într-un partid politic de opoziție, căci așa ceva era imposibil într-o dictatură comunistă, a presat în permanență, atât pe plan social, cât și, mai ales, pe plan cultural, asupra lumii activiștilor dogmatici și a acoliților lor. Organele de represiune ale statului au continuat să funcționeze, cenzura nu a fost niciodată desființată în realitate, dar valorile cultural reale trebuiau respectate, ca și oamenii care erau purtătorii lor. Timp de aproape trei decenii, până la prăbușirea subită a sistemului, istoria comunismului a fost o neîncetată luptă între o conducere opresivă și bine organizată, dar de un slab nivel al informației culturale, și o intelectualitate neorganizată, eterogenă, dificil de delimitat și acționând mai mult spontan, prudent, acoperit - dar având de partea ei... dreptatea. La suprafață, această mișcare s-a tradus, în câmpul culturii române, în special prin ceea ce s-a numit „revalorificarea moștenirii literare”, dar a fost departe de a se reduce numai la atât. Și este bine să evităm și o altă confuzie: această mișcare a început cu câțiva ani înainte de venirea lui Ceaușescu la utere și nu s-a datorat nici unui dictator comunist - dimpotrivă, Ceaușescu a luptat, prin tot felul de revoluții „culturale”, împotriva acestui fenomen, fiind el însuși, ca și consoarta sa, un om de o foarte joasă condiție intelectuală, iar în ultimii săi ani represiunea antiintelectuală a luat forme specifice și uneori halucinante.
(...)
Eminescu a constituit pentru mine o preocupare axială, încă din anii studenției
MB Ați debutat editorial destul de târziu (la 35 de ani). Întârzierea a fost determinată de factori de sorginte politico-socio-culturale sau doar de anumite exigențe strict personale?
PMG Am debutat editorial târziu din motive conjuncturale, dar și pentru că atunci am considerat că sunt temeinic pregătit să o fac. Între 1968 și 1971 m-am bucurat de a doua studenție, ca doctorand cu „scutire de producție”. Am citit enorm în acea perioadă.
MB Volumul de debut (Nesomnul capodoperelor) cuprinde trei eseuri - despre Sadoveanu, Arghezi și Rebreanu. Acele pagini sunt ultimul cuvânt al criticului literar P. M. G. despre respectivii scriitori?
PMG Nu, voi relua textele, amplificându-le, într-un viitor... apropiat.
MB De unde vine titlul acesta poetic al volumului de debut? De la titlul ultimului eseu?
PMG Volumul a fost scris la îndemnul stăruitor al regretatului poet și editor Mircea Ciobanu, fost coleg de promoție la facultate și bun prieten (chiar dacă drumurile noastre se intersectau rar...). Volumul lui de debut în poezie s-a numit Nesomnul cuvintelor - în semn de omagiu și de „frăție” intelectuală, mi-am intitulat propriul volum de debut Nesomnul capodoperelor. Îl consider unul dintre cei mai nedreptățiți poeți ai mult lăudatei și recent hulitei generații 60 - singurul care formează un pol opus, dar valoric egal, lui N. Stănescu. Consider că este de datoria mea să scriu despre M. Ciobanu, pe care îl consider un mare poet religios - și, acum, chiar în timpul discuției noastre, mă săgetează ideea de a scrie o carte în care să-l pun în paralel cu N. Stănescu - în fond, îi admir pe amândoi, deopotrivă. Desigur, voi scrie în același viitor .. apropiat, dar după ce isprăvesc ampla mea lucrare despre Eminescu.
MB Se gândea studentul PMG, în acei ani, că într-o zi va ajunge unul dintre cei mai de seamă eminescologi și, respectiv, Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului?
PMG Eminescu a constituit, pentru mine, o preocupare axială, încă din anii studenției. Când a aflat că subiectul tezei mele de licență este Luceafărul, N. Manolescu, pe atunci asistent în primul său an de carieră universitară, a exclamat: „Păcat! Despre Eminescu s-a spus totul - ar fi fost interesant să scrii despre alții...” Ca student eram de părere contrară - și așa am rămas și astăzi.Sunt convins că despre Eminescu s-au spus multe, dar s-au rostit extrem de puține adevăruri și că Ființa sa poetică, unică și irepetabilă, este încă prea puțin cunoscută în adevărul ei fundamental. Eminescu este un abis și cine se apropie de el cu adevărat - și nu la modul superficial-declarativ - rămâne fascinat pentru întreaga sa viață.
Cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele
MB Există o relație specială între cartea de debut și următoarea (Steaua din oglinda visului)? Din punctul meu de vedere Steaua... este una dintre cele mai interesante (și complexe) lecturi al căror obiect a fost celebrul poem Luceafărul. (...) A fost această carte o „victimă” a lipsei de interes pentru Eminescu în acei ani? Nu cumva însăși receptarea așa numitei critici universitare se afla, pe atunci, într-un moment de eclipsă?
PMG Fiecare carte își are destinul său - poate că volumul acesta ar fi trebui reeditat imediat după revoluție, dar nu am făcut-o pentru că am inclus-o în volumul III, programat pentu anul viitor, al exegezei Eminescu ce apare la editura Paralela 45. Totuși, cartea s-a bucurat de aprecierea de excepție a lui N. Steinhardt în revista „Astra” - cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele.
MB La apariția acestei cărți, Marin Mincu a reacționat cu înverșunare...
PMG N-aș vrea să vorbesc despre aceste insanități, dar, cu toată părerea de rău, sunt dator,din moment ce planează asupra mea, să mânjesc oleacă de hârtie cu ele. Pe la începutul toamnei 1983 am primit de la editura Cartea Românească vestea că volumul este gata tipărit, dar că s-a ivit o problemă gravă, pentru care sunt invitat la o ședință de redacție. Anume, criticul literar Ion Negoițescu, pe care îl citasem în lucrare, „fugise” în RFG și cenzura interzicea apariția numelui său pe orice pagină tipărită în țară... Ce era de făcut? Redactorii, a căror bunăvoință și onestitate consider că era în afară de orice discuție, mi-au explicat că, în cazul în care tirajul nu va ajunge în librării, editura (singura care nu era de stat, fiind proprietatea Uniunii Scriitorilor) va avea grave pierderi, mai ales că mai erau câteva cărți într-o situație similară. Am consimțit, nu fără ezitări, să renunțăm la fila ce cuprinde nota cu numele incriminat de cenzură - cum toate notele lămuritoare erau plasate la finele volumului, a dispărut astfel din tot tirajul fila penultimă, adică paginile 315-316, cuprinzând notele 28-62. Oricine poate verifica acest lucru, în orice bibliotecă publică sau particulară - va găsi cartea mea cu paginile și notele respective lipsă. În cele 35 de note mă refeream la un număr de cel puțin 40 de autori, indicând titlul și pagina citatului - trei dintre aceste note cuprindeau numele lui M. Mincu. În recenzia sa asupra cărții, Al. Piru și-a exprimat nedumerirea în legătură cu notele lipsă. După 6 luni, revista „Luceafărul” a publicat un articol vehement al lui M. Mincu, în care mă acuza de plagiat. Mi s-a refuzat orice drept al replică (refuz direct la „Luceafărul”, blocaj al cenzurii la revista „Argeș”). După revoluție, M. Mincu și-a strîns articolele într-un volum, inclusiv pamfletul cu pricina - în 2000, l-a mai reprodus o dată, considerându-l, probabil, una dintre operele sale fundamentale. Refuză orice discuție lămuritoare cu mine. În volumul II a l studiului Eminescu,volum ce va apărea anul următor, vo i relua Steaua din oglinda visului și voi reintroduce toate notele de pe fila sacrificată în 1983, inclusiv cele trei note care fac trimitere la M. Mincu, iar într-o anexă la finele aceluiași volum, voi expune mai pe larg, cu unele amănunte care ar îngreuna discuția noastră de acum, întreaga tărășenie.
MB Observ, Domnule Profesor, în lista cărților publicate de dv., un hiat între 1983 și 1995 - un gol de nu mai puțin 12 ani, în plină epocă de maturitate!
PMG Primele trei volume, publicat e până în 1983, aveau un caracter pronunțat eseistic. L afinele celui dintâi volum, scriam următoarele: „Această carte se vrea o invitație la noi și noi interpretări, spre o majoră cultură a lecturii literare în spiritualitatea românească.” Afirmația este valabilă pentru întreaga mea operă critică, iar forma cu adevărat majoră de cultură a lecturii literare o constituie ceea ce aș putea numi critică integrală. În 1983,la apariția eseului Steaua..., am hotârât să sistez șirul de abordări parțiale și să edific o exegeză integrală a lui Eminescu, urmată de una a lui M. Eliade. Atât volumul de muncă necesar pentru așa ceva, cât și precipitarea unor evenimente de altă natură, au dus acest interval, care este și mai mare, dacă îl considerăm întins până la 1998, când am editat primul volum al amplei exegeze despre Eminescu.
MB Mă număr printre cititorii pe care studiul despre proza lui Mateiu Caragiale i-a entuziasmat. Un studiu realizat dintr-un unghi, în întregime, nou. Un studiu esențial - și poate cel mai sclipitor - despre Craii de Curtea Veche, acest roman care se află pe primul loc în discutabilele topuri literare ale romanului nostru. În mod inexplicabil, studiul în discuție (Mateiu I. Caragiale. Eseu, 1995) este încă necunoscut. Vă simți nedreptățit (sau cel puțin mâhnit)?
PMG Repet, fiecare carte își are destinul său. O voi tipări, poate chiar anul acesta, împreună cu un studiu despre I. L. Caragiale. Cred că noutatea formulei mele critice cere un anumit timp pentru a fi acceptată, atât de publicul mai larg, cât și de „specialiști”. Din păcate, la noi nu există o preocupare metacritică, în ciuda faptului că majoritatea criticilor este alcătuită din universitari. Criticii de succes din ultimele decenii mai practică încă impresionismul de la începutul de secol trecut - adică un lovinescianism rafinat. În materie de critică a criticii sunt aproape nuli.
Ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu
MB Deși sunteți unul dintree cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut, nu v-ați implicat, totuși, în exercițiul critic de întâmpinare. Vă simțiți dator, sub acest aspect, față de literatura contemporană? (...)
PMG Cred că ai sesizat una din neputințele mele. (...) Eu sunt un „generos lup singuratic” - și sunt convins că este așezată toată ironia și tot paradoxul pe care îl conține această formulare. Lăsând metafora de o parte, critica de întâmpinare nu poate fi practicată decât în manieră impresionistă, manieră care nu este convenabilă structurii mele interioare - această strucură lăuntrică mă apropie de Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Ioana Em. Petrescu, decât de lovinescianismul rafinat pe care-l practică Eugen Simion sau N. Manolescu. Nu pot să nu observ că , datorită „generozității” acestora din urmă, generozitate motivabilă în anii dictaturii comuniste prin necesitatea apărării scriitorilor de agresiunile ideologiei oficiale și ale organelor de represiune (cenzura), lista autorilor remarcabili s-a umflat așa de mult (cu toate că are, cu siguranță, multe lipsuri și nedreptăți), încât astăzi este extrem de greu pentru un om de cultură medie să diferențieze un poet autentic de un simplu făcător de versuri - ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu, adică apariția unui critic sau a unui grup de critici care să pună mai stringent problema valorilor reale și a descurajării mediocrității, devenită astăzi sufocantă și agresivă. Și ar fi necesară, repet, o meta-critică, o critică ce ar face oarecare ordine în însăși lumea criticii, unde valorile sunt astăzi stabilite arbitrar și pe baza influenței personale.
Consider că este supralicitată, în critica de astăzi, ideea de generație. Așa cum arată și etimologia termenului, putem admite un fel de comunitate a unui grup de scriitori aflați la începutul evoluției lor literare, mai târziu însă traiectoria fiecăruia se diferențiază de cea a confraților, iar marile și autenticele valori sunt unice și irepetabile. Grupurile sunt întotdeauna apanajul mediocrităților și, de multe ori, terenul lor de manifestare agresivă. Fiecare poet, fiecare romancier trebuie discutat în parte, afilierea lui la o generație sau alta purtându-i deforma grav imagina reală. Dacă există afinități, ele sunt de un alt ordin și nu țin de data nașterii.
MB Ne apropiem de sfârșitul acestei convorbiri și nu ne-ați spus nimc despre cei trei ani petrecuți în Finlanda, ca lector universitar de limba română și nici despre anul în care ați fost Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului...
(...)
PMG În cel mult o lună voi preda editurii Paralela 45 volumul II al studiului Eminescu, proiectat în 4 volume (câte unul pe an). Am propus aceleeași edituri o caret intitulată Cei doi Caragiale, care cuprinde un eseu inedit despre I. L. Caragiale și o reeditare a eseului despre M. I. Caragiale. În anii următori, voi finaliza studiul despre M. Eliade, probabil în două volume, și voi da o formă scrisă cursului despre postmodernitate în literatură, curs pe care îl țin de mai mulți ani (ca și cel despre M. Eliade) la Universitatea din Pitești. (...) Festina lente!
(...)
miercuri, 20 ianuarie 1982
Interviu cu Nicolae Manolescu (ARION 1982)
George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982
G. A. -Să zicem că vorbind despre anistorismul criticului literar N. M. mă fac ecoul unor opinii care circulă pe seama dv. (…)
N. M. -Anistorismul meu este o prejudecată la
care, din comoditate intelectuală sau prostie agresivă, mulți nu pot sau nu vor să renunțe.
(…) Cărțile mele sînt pline de istorie.
Maiorescu, Sadoveanu… (…) Și i-am folosit ca să vorbesc despre condițiile criticii ori a literaturii, despre mine însumi, cel de aici și acum, într-o măsură poate
mai mare decît depre ei înșiși, cei de altădată.
-În CONTRADICȚIA LUI MAIORESCU îl prezentați
pe marele critic obsedat de dorința de „a inaugura” în cît mai mult domenii: critică, oratorie, ortografie, polemică…
În cartea dv. M, oscilează între
vocația sa de „constructor” și activitatea de „demolare” a unor valori care nu mai corespund timpului.
(…)
-(…)
Eu fac distincție între forma
propriu-zisă (care e critica lui
M., proza lui S.) și tema interioară, pe care, în
cazul cărții despre M., o găsești formulate în motto, un text al lui E.
Lovinescu: „În materie de cultură, evoluțiile nu sînt perpetui, nici lineare…`”. (…)
Pentru a construi solid în cultură e nevoie de stabilitate. Nimic nu mi se pare mai străin
de creație decît spiritul de campanie:
(…). În literatură singura planificare posibilă este cea pe termen lung.
- De ce ați scris despre Sadoveanu ca despre un autor, care, pe măsură ce înaintează în vîrstă,
se retrage din fața vieții și devine stăpânul unui univers imaginar de natură livrescă?
-Am
polemizat cu șabloanele, hiperbolele,
lozincile, prejudecățile, manualele și, la urma urmei, cu mine însumi. (…)
Nu înțeleg unde au văzut unii recenzenți cărții lipsă de respect, iconoclastie etc. Mă și miră la unii critici frica aceasta față de o părere deschisă.
L-am coborît pe S.? Am vrut să-l
instalez pe un alt soclu pe care rutina noastră nu l-ar vrea dat jos. (…) Dar
de coborît, nu critica îl coboară pe S.
(sau oricare alt scriitor), ci politica mortificantă a celor care și-l amintesc
doar la aniversări.
- Eu am înțeles altfel SADOVEANU, cartea cea mai plină de istorie pe care ați scris-o… dar nu foarte plină, totuși. Am
înțelese-o ca pe o examinare a răspunsului pe care le-a dat marele prozator istoriei atît de frămîntate din prima jumătate a secolului nostru. (…)
Mi-au plăcut fraze ca acestea: „Ce
straniu și tragic lucru: marele S. visa la o utopie a cărții tocmai într-un timp
cînd cărțile lui – și ale lui T. Mann și ale altora la care l-am raportat –
erau arse în piața publică ori despicate simbolic cu
toporul de către cei care, auzind
cuvântul cultură, le venea să scoată pistolul.`
-
(…) Nu mi-au plăcut paginile în care se
teoretizează prea mult, ca de pildă, discuția despre roman din capitolul „De ce nu avem roman”. (...)
-(...) Eu sînt un teoretician
care se folosește de analize. Un om
care nu se poate decide niciodată între „plăcerea” literaturii și „ideile” pe care literatura i le pune la dispoziție ca să teoretizeze.
-(...) Cum au trăit
istoria marii noștri prozatori?
-Romanul nostru interbelic este adesea, un roman istoric: Ultima noapte de dragoste, …, Pădurea
spînzuraților, Răscoala. Fără însă o mare problematizare istorică. (…): Muntele vrăjit a lui T. Mann nu conține, decît în final,
imaginea istoriei concrete (primul război
mondial), fiind totuși cartea cea mai tulburătoare care s-a scris despre sfîrșitul Europei burghezo-umaniste. În
disputa dintre 2 personaje, Settembrini și
Naphta, se decide soarta moștenirii europene a 3 secole de
umanism. Regăsim idea peste tot la T.
M., în conferința despre Goethe
sau în proză. Dar Pădurea lui Rebreanu?
Imaginea războiului e a Ardealului sub Habsburgi,
a conflictului ce se dă în sufletul unui român
silit să lupte împotriva românilor,
toate acestea se văd, sînt directe și puternice; dar romanul nu trece dincolo de experiența
imediată a lui Bologa și nivelul
problematic e departe de a fi impresionant. Cum nu e , vai, nici la Camil Petrescu, spirit mai speculativ decît R.
Ceea ce lipsește romanului românesc interbelic
este teoria: cu alte cuvinte nu istoria ca temă, ci istoricitatea ca idee.
-Cum vi s-a dezvăluit dv. istoria?
-Mi
s-a dezvăluit ca o duplicitate. În 1953, cînd am fost primit în UTM, (…). Singura întreb. de care mă
temeam era: „De ce port alt nume decît tatăl meu” (Fusesem înfiat.). (…) „Să nu
încerci să mă duci că nu ține. Are tac-tu cazan de țuică?” Tata nu
avusese niciodată cazan cu țuică, cu atît mai puțin putea să aibă atunci, în locul unde se afla. (...) Aveam 14 ani și trăiam
pentru prima oară sentimentul istoriei.
-(…)
Fiecare se situează în felul lui în
istorie: eu m-am situat scriind. În acest moment a încetat duplicitatea, care era consecința unei
neparticipări: scriind, am încetat să mai fiu
trăit de un timp, am devenit conștient că-mi trăiesc timpul.
-(…) Să ne amintim cît a zăbovt Lenin în preajma cărților. Esențial
este ca lumea cărților să nu te depărteze de lumea reală, ci să te facă s-o
înțelegi mai bine. La dv. însă istoria
pare mai curînd o experiență
cărturărească.
-Nu
e o experiență cărturărească, pentru că scrisul e
modul meu de a exista. Prin el, am acces
la istorie. Înainte de a scrie, mă găseam în preistoria ființei mele. Scrisul m-a socializat, m-a făcut coerent.
Esența specific umană fiind una istorică, eu pretind a o fi dobîndit
prin scris (alții o dobîndesc prin acțiune). Flacăra are rubrica Faptele
și vorbele a lui O.
Crohmălniceanu. Titlul (complementaritate, opoziție) mă face să cred că autorul nu se
referă în special la scriitori, ci la oameni care uzează întîmplător de cuvinte și se
află de aceea cîteodată în conflict cu
faptele lor (e definiția demagogiei).
-Ați scris un eseu frumos și sever despre Procopius
din Caesareea, autorul unei istorii
secrete, în care prezintă faptele altfel decît în istoria data la iveală. Deci
Procopius a mințit? De ce nu-l
absolviți? Împrejurările în care a scris l-au silit să adopte o mască. E de
admirat că, pînă la urmă, nu a acceptat să scrie numai o versiune mincinoasă (acre o fi acea?) și s-a
simțit dator să spună și adevărul.
Dar scriitorul uzează în chip
necesar de cuvinte, și nu doar uneori, ci tot timpul. La el conflictul acesta nu există, căci el e omul cuvintelor: sincer sau demagog exclusiv,
criteriul e interior.
-Istoria mincinoasă a lui P. este
un panegiric comandat de (și închinat
lui) Iustinian, același care devine erou negativ în istoria secretă. M-a deranjat la P. că are două fețe. Un
scriitor nu trebuie să aibă decît o singură față.
-Dv. aveți una singură?
-Da.
-Surprinzător
răspuns. Nu mă așteptam la el.
(…) (…) Ce iubiți dv. mai mult din istoria
românilor?
-Revoluțiile.
(…) Detest pe conservatori, reacționarismul, istoria devenită muzeu, idolatria.
Un personaj istoric este cu atît mai
viu cu cît își simte mai devreme și mai radical timpul, cu cît anticipează, cu
cît revoluționează. Cîtă revoluție,
atîta istorie.
-Bălcescu, un personaj fascinant.
-Intransigența morală. Refuzul
tranzacțiilor. Puritatea sufletească. Nimbul eroic.
-Ce personaj din istoria noastră detestați?
-
Pe Constantin Cantemir, fiindcă a pus să fie
omorît Miron Costin. Unul din marii cărturari ai sec. XVII ucis din
porunca unui domn care abia știa să iscălească! A regretat apoi, ni se spune…
-Care e condiția ca un personaj istoric să fie viu în conștiința noastră?
-Condiția este ca să nu–l privim ca pe un obiect
de aniversare. (…) Aniversările
oficializează. (…) Și, dealtfel, eu nu am ceea ce se cheamă „sentimentul
trecutului”. Trecutul e
necontenit prezent în mintea mea.
-Ce ați învățat din istoria trăită, din istoria
citită?
-Că totul se repetă și că totul e nou.
Că toate greșelile sînt justificabile, dar nici una nu se uită. Că toți eroii
au momente de slăbiciune și toți lașii momente de eroism, dar că pînă la urmă
eroii rămîn eroi și lașii, lași. Că nu noi ne stabilim resposabilitățile, dar că
sîntem responsabili de tot ceea ce se întîmplă. Că istoria e o continuă
invitație la alegere, dar că nu sîntem totdeauna liberi să alegem.
-Vă invidiez pentru răspunsul ăsta. (…) Mi-ați
spus acum cîteva zeci de minute că astăzi ați scrie altfel despre Maiorescu. Înseamnă că peste alți
cîțiva ani ați scrie din nou în alt chip.
-Întocmai.
-Înseamnă că toată viața n-ați scrie
decît varianta unei singure cărți.
-Idealul meu este să scriu mereu o altă
carte despre mereu același autor.
-Spiritul critic pretinde o educație
prealabilă și un exercițiu. Criticul este un profesionist: citind într-un anume
fel, învață și pe alții să citească. (…) O greșeală este, firește, și aceea
inversă de a considera această operație critică drept o instrumentalizare a
conștiinței publice: cu alte cuvinte, de a furniza de-a gata explicații bune
pt. toți în orice moment. Critica trebuie să stimuleze ideea de creație, care e
inițiativă, libertate a omului.
-Istoria
poate fi vinovată față de un individ, față de un popor?
-Istoria nu poate fi niciodată vinovată.
Ea e așa cum o fac popoarele și indivizii.
-Adică dacă un popor sau un individ pot fi
vinovați față de istorie? Tacit povestește despre nebuniile lui Nero. Suetoniu spune că împăratul Caligula ar fi exclamat în setea lui de crime: „Oh,
de ce n-are poporul roman decît un singur gît?” Sînt N. și C. vinovați? Sînt romanii
vinovați că au acceptat cu lașitate tirania unor demenți? T., în
amărăciunea lui patetică, S. în
lapidaritatea lui par a-i învinovăți și pe unii pe alții. Dar ei sînt moraliști (mai ales T.) ai istoriei.
Întrebarea este dacă noțiunea de vinovăție,
așa cum o pui, are vreun sens. Eu
cred că nu: în istorie contează doar ce
s-a întîmplat și a stabili post festum
vinovății e a introduce morala în real. Ceea ce nu înseamnă că indivizii ori
popoarele nu sînt responsabili față de istorie. (...): toți sîntem responsabili
de tot. Și eu cred că e mai firesc să educăm acest sentiment concret decît să
stabilim abstracte vinovății ulterioare.
-Ce preferați: să fiți martor al istoriei sau participant la făurirea ei?
-Interesează ce sîntem, nu ce preferăm
să fim. Îmi place să mă cred un martor implicat. (…) Dar de vom
mai fi citiți mîine, s-ar putea să ni se recunoască un mic rol (nu vorbesc de
mine ca individ, ci de scriitori). (…): știu eu? Fericiți cei care știu.”
duminică, 10 ianuarie 1982
Interviu cu Marin Preda (ARION 1982)
George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982
G. A. - Conduceți
de 8 ani editura Cartea Românească.
(...)
M. P. - (...) Am făcut descoperirea că cel puțin în proză, dacă nu și
în poezie, au sporit calitatea și cantitatea produselor medii.
- În secolul trecut media noastră a fost mai scăzută decît în prima jumătate a sec. XX cu toate că în acel
timp au apărut giganți ca Eminescu, Caragiale și Creangă. Nu e de mirare dacă considerăm sec. XIX drept secol al debutului nostru literar de anvergură modernă și universală. În
secolul următor media noastră a crescut spectaculos și în același timp am dat giganți ai
prozei, poeziei și criticii ca Sadoveanu,
Arghezi, Rebreanu, Bacovia, Blaga și
I. Barbu, iar în critică pe E. Lovinescu și G. Călinescu (...). Această sporire a mediei o observăm și în deceniile 7-8 odată cu sporirea considerabilă a
numărului cititorilor. (...) O carte pentru care librăria cerea acum 10 ani un tiraj, la ora
actuală cere 3-4 tiraje. (...) Cele cîteva reviste literare din București ale Uniunii
Scriitorilor sînt insuficiente ca să poată pune publicul în contact într-un mod mai
puțin expeditiv cu producția literară a scriitorilor și a criticilor.
G. A. - Care ar fi
profilul editurii C. R.?
- Prin decret-lege, profilul nostru se limitează la publicarea literaturii contemporane și – pentru rentabilizarea editurii – cîteva traduceri. Anul acesta vom tipări,
totuși, conform indicațiilor Consiliului Culturii și Educației Sociliste și un Eminescu și un Sadoveanu, într-un tiraj de 400.000
exemplare.
- (...): la producție egală cu a altor edituri, C. R. trage din greu cu 6 redactori în timp
ce alții au și de 3 ori mai mulți.(...) Dar apoi, treptat, numărul scriitorilor care au
dorit să publice la C. R. a devenit
mai mare, (...).
- (...) Cum, un scriitor nu e suv. pe cartea lui? (...)
(...): Stendhal prezintă editurii manuscrisului romanului La
Chartreuse de Parme. `Bună carte,
dar prea lungă`. `E un defect al
cărții această lungime?` `Nu, e un defect al meu, mă costă prea mult tipărirea. Trebuie s–o reduceți cu 100 de pagini` Și
autorul a trebuit să facă un efort și să stoarcă din opera sa acea sută. Marele
scriitor american Faulkner prezintă
editurii romanul Sanctuarul. `Formidabilă
carte, dar dacă o tipăresc așa cum e, pe lîngă că pierd cîteva zeci de mii de
dolari, intrăm amîndoi la pușcărie.` Apoi, cartea modificată substanțial a apărut și
a avut marele succes pe care îl știm.
- Cornel Popescu,
redactor-șef, Georgeta Dimisianu, Magdalena Popescu, Florin Mugur, Mircea Ciobanu
și Sorin Mărculescu, ei înșiși,
aceștia 4, scriitori apreciați.
-(...), pasiunea care pentru un editor burghez nu e neapărat
necesară, deoarece pentru asta are director literar, (...)
- Am trecut prin multe țări. Dar rareori mi-a fost dat să
văd acea febrilitate din librăriile noastre
atunci cînd apare o nouă carte a unui scriitor bun.
- (...) C. R.
este o editură a Uniunii Scriitorilor și nici un scriitor nu va putea spune că a fost respins de director sau de redactor din pricina apartenenței la o
grupare literară.
- Cu Delirul vol. II mi s-a întîmplat să am o surpriză. În timp ce îmi terminam vol. I
eram foarte sigur că după evenimentul apariției, adică după o lună, două, voi începe să lucrez
al doilea volum, gîndit împreună cu primul. Dar un coleg de-al dumitale, Ion Pătrașcu, mi-a povestit o întîmplare care a avut asupra mea o forță de șoc încît după cîteva luni am început să
scriu un alt roman și care mi-a răscolit alte zone foarte ascunse ale experienței mele de
viață; cred că anul acesta va fi terminat. E un roman de mari dimensiuni. Abia după
aceea voi începe Delirul vol. II.
luni, 15 ianuarie 1979
Interviu cu Augustin Buzura (ARION 1979)
George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979
G. A. -Cum vi se pare
viața la 40 de ani?
A. B. -M-am pomenit cu unele cărți nescrise, cu multe necitite,
cu numeroase drumuri literare, geografice, spirituale nestrăbătute. Și cînd mă gîndesc că
fiecare drum are un timp al său... Dar, optimist cum sînt, îmi spun că de fapt
viața fost o cursă contracronometru pentru a recupera...
-(...) Pentru că nu puține adevăruri le-am descoperit cu
întîrziere, după lungi căutări și ezitări.
-(...) Cînd m-am obișnuit cu ideea că nu există Omul
nopții și alte spirite malefice care bîntuiau prin Maramureș, au început să apară înfometații din Moldova, iar la
puțin timp mașini negre și verzi, dispariții. în miez de noapte. (...). că au apărut
alte obsesii: portrete străine atîrnate deasupra catedrei la școală au fost înlocuite
temporar cu altele, tot străine oamenilor. Ceva din toate astea am amintit în romanele mele, mai ales în Fețele tăcerii.
-(...) Nu sînt primul dintre ai mei cu școală, alții – bunicul și străbunicul, și tot așa pînă la 1579, „4 iuliu”, cum spun „inquisitorialele” – au făcut mai mult și mai multe. (...) prima proză am scris-o în facultate și de
atunci senzația de spaimă și respect în fața hîrtiei nu m-a părăsit.
-(...): de ce
scrieți?
-(...) scriu fiindcă-mi plac lucrurile dificile și aceasta
este cea mai dificilă muncă pe care pot să o fac cu maximă pasiune și randament: scriu
pt. că mă simt mereu dat. (...) deoarece cunosc o serie de drame, adevăruri pe care
le pot reproduce, striga mai bine decît unii din cei care le-au trăit; scriu și
pentru că îmi plac enigmele, iar din universul nostru limitat omul este, deocamdată, cea
mai mare... Scriu din motivul necunoscut de care vorbea Rebreanu și pentru că mi-am asumat acest eșec, cum spunea Faulkner.
-(...) Dușmanii declarați ai improvizației, ignoranța, suficiența, demagogia ne-au ajutat să nu simțim deformarea. prin care treceau medicina și învățământul de atunci,
să privim cu rezervă cuvenită teoriile de care astăzi rîdem. Am mai învățat că
dacă nu poți să faci bine, măcar să nu faci rău – datorie care adesea se cam uită!
– (...). (...) Cărțile mincinoase sînt sinonime cu folosirea cu bună-știință a medicamentelor ce
dăunează persoanei fizice și morale. Am mai învățat un amănunt la care țin: să nu preiau
nimic neverificat, deoarece adevărul nu este proprietatea. cuiva sau în funcție de majoritatea,
de opinia ei. Convingerile trebuie apărate, iar cînd încetezi lupta încetezi de fapt
să trăiești.
-Ce înseamnă
pentru dvs. conștiința scriitoricească?
-Astăzi,
când această profesie a devenit „un mod de acțiune asupra mediului`, cum spunea un
mare scriitor, trebuie să-ți faci datoria indiferent de riscuri și dificultăți. Orice neajuns
datorat practicii ei cinstite, orice conflict cu spiritul coercitiv nu poate fi decît
un firesc omagiu adus breslei și omului în general. Și mai înseamnă a vedea puțin
mai departe decît viitorologii și mai adînc…
-(..)
Fiecare din noi avem nu numai anii noștri, ci și vîrsta poporului căruia îi
aparținem.
-A uita istoria reprezintă o vinovăție sau
poate fi o modalitate terapeutică, de ușurare a sufererinței?
-A
uita înseamnă a te condamna la infirm. Pentru că ist. are grijă să nu te uite.
-Vă deranjează absența uneori din istorie a unor
popoare, a unor personalități?
-Astăzi,
nici un popor cît ar fi de mic, nu poate fi absent din istorie și nici poate fi scos
decît aparent. Popoarele care n-au șansa de a fi mari prin număr și forță au nici o
șansă de a deveni mari prin cultură, prin civilizație, prin ideile pe care le apără. Nu
de puține ori diverse popoare s-au izolat sau au fost izolate în cadrul imperiilor. Izolarea voită este caracteristică dictaturilor Și se știe degradarea ce se produce pe toate planurile, sufocarea oamenilor, moartea valorilor, înapoierea…
-Ce cap. adaugă ist. noastră de azi la
ist. românilor?
-Unul
din cele mai interes., mai dram.: al trec. de la civ. agr. la civ. ind., cu
toate implic. pol. , intel., afective.
-Cum poate fi apărată purit. revol.?
-Veghind
să nu i se învechească idealurile, să nu i se devalorizeze loz. prin lipsa de
acop. în fapte, (…).
-Revoluția vizează binele tuturor oamenilor și nu al unui grup restrîns. Din păcate, diverși falși revoluționari uită acest lucru, neglijează că masele sînt compuse din indivizi care au dreptul să gîndească, să nu fie purtați de mînă pînă la adînci bătrâneți, uită
că adevărul este și ceea ce cîteodată nu le convine, că lib. este una și indiv.,
(…) adev. nefiind propr. nimănui, uită că oamenii au dr. să trăiască, nu să
supraviețuiască pur și simplu, că ei au dreptul la suprema bucurie de „a înfăptui”, cum
spunea Iorga, că ei au dreptul de a fi egali în demnitate, nu în nuliltate, că adevărații revoluționari nu-și ascund lipsurile și nu se cred etaloane ale
bunului gust, ghizi obligatorii chiar și în domenii în care ar trebui purtați de mînă.
Am sentimentul că unii au îmbătrînit prematur, iar sub umbrela lor se ridică profitori ai revoluției, indivizi care acoperindu-se cu fraze din documente de partid nu se gîndesc
nici măcar în glumă la semenii lor, mimează faptele, acțiunile, încurajează diletanții,
servilismul, incultura, carierismul, mediocritatea, iar ceea ce nu se străduiesc să priceapă
au tentația nebună de a interzice; ei știu fără să învețe, cunosc fără să
gîndească, obsesia lor este „momentul”, „cotitura” care să le ofere un galon în
plus; viața vegetativă la nivel de stomac și instincte. Alții, știm prin ce mijloace se
acoperă de diplome crezînd că acestea pot ține loc de cap: docenți fără a-și
termina liceul, aceștia devin întruchiparea rutinei, a conformismului, pietrele de moară
legate de picior celor care ar vrea să alerge cu viteza veacului.
-Din fericire, sînt
provizorii...
-Un provizorat cît de mic lasă urme trainice, mai ales că și
noi „oamenii, sîntem tot provizorii...
-Să învățăm să ne apărăm drepturile fundamentale, mai ales că aceștia
nu pot dispărea prin decret.
-(...) Krleja spunea: „Nu cunosc pe lumea asta decît o crimă: literatura care minte.”
-(…) Planeta a început să aibe cam aceleași spaime, duritate, aspirații, oameni sînt torturați cam de aceleași întrebări și obsesii; accentul s-a deplasat spre conștiință, or prea puține cărți discută despre acest preocupări. (…) Unii evită prezentul, se refugiază în estetisme, lasă sentimentul că dialoghează cu o iluzie istorică a literaturii, (…), trăiesc într-un viitor imaginar asemănător celor care-și pregătesc mormintele cu zeci de ani înainte de a intra în ele: (…). Înainte, cînd o seamă de evenimente din istoria contemporană erau tabu, aceștia șopteau conspirații: „Dacă s-ar putea, dacă ar fi voie…” Acum, cînd e ”voie”, convertiți brusc la estetism, tot ei spun: „Pe cine mai interesează chestiile astea? Cine le mai înțelege?”
-E vorba de „obsedantul deceniu”?
-De
obsedantul
prezent, fiindcă și acel deceniu face parte din istoria noastră.
-(…)
De la amatorism la profesionism drumul este mare și poate fi străbătut numai de cei cu
talent și cultură. E vremea să dispară mentalitatea contabilă asupra culturii, ideea de profesie.
Cultura costă, e adevărat. Dar ignoranța costă infinit mai mult. Efectele binefăcătoare ale
culturii nu pot fi evaluate în bani, după cum în medicină nu poate fi evaluată profilaxia.
- Enumerați cîteva din clișeele prozei de azi.
-Drama omului
exclus fără vină din partid, decăderea lui a făcut carieră; adjuncți retrograzi; specializarea tînărului care transformă colectivele închistate în
rutină, aliindu-se cu un muncitor bătrân; omul de la „centru” care deține cheia
tuturor soluțiilor și omul de la centrala industrială care este rupt de realitate, plafonat;
activiști neînțeleși de familie însă iubiți de cei din jur; inevitabilul happy-end cînd
acțiunea se petrece în zilele noastre; despărțirea netă dintre „obsedantul” deceniu și cele ce
i-au urmat, uitîndu-se că oamenii mai trebuie pregătiți șoptirea înfrângerii, viața
nefiind atît de roză cum ne-ar plăcea.
-Trăiți în Ardeal. Ce v-a învățat acest lucru?
-Respectul pentru istorie, pentru carte și pentru seamănul tău, indiferent de
naționalitate. (...) Fiecare om face istorie , indiferent de locul său în ierarhia socială. (...)
Idealurile Școlii ardelene s-au impus,
trainic, au rămas legi. (...) Cartea era obsesia țăranului care-și sacrifica totul
pentru a-și trimite copilul departe, la școli înalte;(...).
-Are ceva specific climatul cultural clujean?
- Faptul că există numeroase instituții culturale românești și
maghiare, o editură, 2 reviste românești și 3 maghiare, 2 opere, 2 teatre, numeroși scriitori, oameni
de artă și de știință. (...). Tradiția este o unitate de măsură la care e bine să te
raportezi mereu; numai la lumina ei îți poți vedea adevărata dimensiune, obligatoriu.
- De ce sînteți
atît de grav?
- Pentru că discutăm lucruri grave. Dar asta nu înseamnă că am
uitat motto-ul de la Craii... lui M.
Caragiale!
vineri, 12 noiembrie 1976
„Ideea de patrie în literatura română” (HANTA 1976)
Al. Hanta, Ideea de patrie în literatura română, Minerva, București, 1976
Introducere
1.Conceptul de patrie. Conținutul, implicațiile și evoluția lui
2.Patriotismul - componentă esențială a literaturii de pretutindeni și dintotdeauna
3.Specificul fundamental patriotic al literaturii române
1.Conceptul de patrie. Conținutul, implicațiile și evoluția lui
2.Patriotismul - componentă esențială a literaturii de pretutindeni și dintotdeauna
3.Specificul fundamental patriotic al literaturii române
Capitolul I
1.Romantismul și trezirea sentimentului național. Consecințe asupra literaturii. Descoperirea creației populare
2.Sentimentul patriei în poezia folclorică
1.Romantismul și trezirea sentimentului național. Consecințe asupra literaturii. Descoperirea creației populare
2.Sentimentul patriei în poezia folclorică
Capitolul II
1.Contribuția literaturii române vechi la întemeierea scrisului românesc și la asigurarea unității noastre spirituale
2.Literatura religioasă și cea cronicărească. Puncte de contact și diferențieri specifice. Conștiința responsabilității față de țară, prezent și viitorime. Umanismul. Grigore Ureche, Constantin Cantacuzino stolnicul, Miron Costin, I. Neculce, D. Cantemir. Promovarea ideii de latinitate, unitate etnică și teritorială. Cristalizarea principiilor unei istoriografii militante
3.Lauda țării în primele texte versificate
1.Contribuția literaturii române vechi la întemeierea scrisului românesc și la asigurarea unității noastre spirituale
2.Literatura religioasă și cea cronicărească. Puncte de contact și diferențieri specifice. Conștiința responsabilității față de țară, prezent și viitorime. Umanismul. Grigore Ureche, Constantin Cantacuzino stolnicul, Miron Costin, I. Neculce, D. Cantemir. Promovarea ideii de latinitate, unitate etnică și teritorială. Cristalizarea principiilor unei istoriografii militante
3.Lauda țării în primele texte versificate
Capitolul III
1.Școala ardeleană: apariție, idealuri, realizări. Ivirea scriitorului tribun, angajat total în apărarea drepturilor poporului său. Considerarea culturii și literaturii ca mijloace de stimulare și promovare a conștiinței naționale
2.Traducerea de cărți „în limba românească pentru folosul tuturor românilor”
3.Caracterul patriotic al începuturilor poeziei române moderne. Nașterea școlii, teatrului și presei în limba națională, crearea asociațiilor cultural-literare. Unitatea de gândire și acțiune a oamenilor de cultură în promovarea idealurilor naționale
1.Școala ardeleană: apariție, idealuri, realizări. Ivirea scriitorului tribun, angajat total în apărarea drepturilor poporului său. Considerarea culturii și literaturii ca mijloace de stimulare și promovare a conștiinței naționale
2.Traducerea de cărți „în limba românească pentru folosul tuturor românilor”
3.Caracterul patriotic al începuturilor poeziei române moderne. Nașterea școlii, teatrului și presei în limba națională, crearea asociațiilor cultural-literare. Unitatea de gândire și acțiune a oamenilor de cultură în promovarea idealurilor naționale
Capitolul IV
1.Pașoptismul - ideologie națională și literară. Trăsături distinctive
2.Literatura Unirii
3.Poezia ruinelor
4.Exaltarea frumuseții și bogățiilor patriei
5.Trecutul istoric și rolul său în mobilizarea energiilor patriei
6.Problematica patriotică în începuturile dramaturgiei noastre
7.Concluzii
1.Pașoptismul - ideologie națională și literară. Trăsături distinctive
2.Literatura Unirii
3.Poezia ruinelor
4.Exaltarea frumuseții și bogățiilor patriei
5.Trecutul istoric și rolul său în mobilizarea energiilor patriei
6.Problematica patriotică în începuturile dramaturgiei noastre
7.Concluzii
Capitolul V
1.Patriotismul în gândirea literară din perioada marilor clasici. „Convorbiri literare”
2.Titu Maiorescu
3.Mihai Eminescu
4.I. L. Caragiale
5.Ion Creangă
6.I. Slavici
7.I. Negruzzi
8.Alte manifestări
1.Patriotismul în gândirea literară din perioada marilor clasici. „Convorbiri literare”
2.Titu Maiorescu
3.Mihai Eminescu
4.I. L. Caragiale
5.Ion Creangă
6.I. Slavici
7.I. Negruzzi
8.Alte manifestări
Capitolul VI
1.Idei și tendințe literare la sfârșitul secolului XIX. Maturizarea și diversificarea idealurilor patriotice
2.„Contemporanul” - prima alternativă a conceptului junimist de artă și literatură
3.C. Dobrogeanu-Gherea
4.Patriotismul în literatura de la „Contemporanul”
5.Al. Macedonski. „Literatorul”. Începuturile și afirmarea simbolismului românesc. Trăsături autohtone. Preocupări patriotice în activitatea literară a reprezentanților săi
6.La granița dintre două secole. Sămănătorismul, „Sămănătorul”. Alte publicații sămănătoriste. Atributele patriotismului promovat (înălțimi și limite)
7.Poporanimsul. „Evenimentul literar”. „Viața românească”. Ideologie și realizări practice.
8.Caracterul patriotic al literaturii epocii: G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, A, Vlahuță, O. Goga, Panait Cerna, N. Iorga, Spiridon Popescu, Alexandru Davila, Barbu Delavrancea, E. Gârleanu, Jean Bart, Duiliu Zamfirescu
1.Idei și tendințe literare la sfârșitul secolului XIX. Maturizarea și diversificarea idealurilor patriotice
2.„Contemporanul” - prima alternativă a conceptului junimist de artă și literatură
3.C. Dobrogeanu-Gherea
4.Patriotismul în literatura de la „Contemporanul”
5.Al. Macedonski. „Literatorul”. Începuturile și afirmarea simbolismului românesc. Trăsături autohtone. Preocupări patriotice în activitatea literară a reprezentanților săi
6.La granița dintre două secole. Sămănătorismul, „Sămănătorul”. Alte publicații sămănătoriste. Atributele patriotismului promovat (înălțimi și limite)
7.Poporanimsul. „Evenimentul literar”. „Viața românească”. Ideologie și realizări practice.
8.Caracterul patriotic al literaturii epocii: G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, A, Vlahuță, O. Goga, Panait Cerna, N. Iorga, Spiridon Popescu, Alexandru Davila, Barbu Delavrancea, E. Gârleanu, Jean Bart, Duiliu Zamfirescu
Capitolul VII
1.Literatura română interbelică. Realități politice și orientări literare
2.Presa democratică - organ de difuzare a noilor concepții ideologice
3.Reformularea ideii specificității naționale. Dezbateri în jurul problemei. „Viața românească” și programul său după război
4.„Sburătorul”. E. Lovinescu
5.Gândirea și „Gândirismul”
6.Avangardismul
7.Patriotismul creației literare (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu)
1.Literatura română interbelică. Realități politice și orientări literare
2.Presa democratică - organ de difuzare a noilor concepții ideologice
3.Reformularea ideii specificității naționale. Dezbateri în jurul problemei. „Viața românească” și programul său după război
4.„Sburătorul”. E. Lovinescu
5.Gândirea și „Gândirismul”
6.Avangardismul
7.Patriotismul creației literare (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu)
Capitolul VIII
1.Victoria insurecției naționale revoluționare din August 1944 și consecințele ei asupra culturii și literaturii noastre. Literatura și rezistența antifascistă din timpul dictaturii și războiului
2.Presa și contribuția ei la înfăptuirea idealurilor revoluționare și patriotice ale epocii contemporane.
3.Literatura română în anii revoluției democrat-populare și ai construcției socialiste. Esența revoluționară și patriotică a realizărilor ei. Patriotismul socialist
4.Imaginea patriei în poezia contemporană: problematică, realizări, reprezentanți, perspective
5.Caracterul patriotic al prozei și dramaturgiei contemporane
6.Concluzii
1.Victoria insurecției naționale revoluționare din August 1944 și consecințele ei asupra culturii și literaturii noastre. Literatura și rezistența antifascistă din timpul dictaturii și războiului
2.Presa și contribuția ei la înfăptuirea idealurilor revoluționare și patriotice ale epocii contemporane.
3.Literatura română în anii revoluției democrat-populare și ai construcției socialiste. Esența revoluționară și patriotică a realizărilor ei. Patriotismul socialist
4.Imaginea patriei în poezia contemporană: problematică, realizări, reprezentanți, perspective
5.Caracterul patriotic al prozei și dramaturgiei contemporane
6.Concluzii
Abonați-vă la:
Postări (Atom)