Interviu cu Nicolae Manolescu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. -Să zicem că vorbind despre anistorismul criticului literar N. M. mă fac ecoul unor opinii care circulă pe seama dv. (…)

N. M. -Anistorismul meu este o prejudecată la care, din comoditate intelectuală sau prostie agresivă, mulți nu pot sau nu vor să renunțe. (…) Cărțile mele sînt pline de istorie. Maiorescu, Sadoveanu… (…) Și i-am folosit ca să vorbesc despre condițiile criticii ori a literaturii, despre mine însumi, cel de aici și acum, într-o măsură poate mai mare decît depre ei înșiși, cei de altădată.

-În CONTRADICȚIA LUI MAIORESCU îl prezentați pe marele critic obsedat de dorința de „a inaugura” în cît mai mult domenii: critică, oratorie, ortografie, polemică… În cartea dv. M, oscilează între vocația sa de „constructor” și activitatea de „demolare”  a unor valori care nu mai corespund timpului. (…)

-(…) Eu fac distincție între forma propriu-zisă (care e critica lui M., proza lui S.) și tema interioară, pe care, în cazul cărții despre M., o găsești formulate în motto, un text al lui E. Lovinescu: „În materie de cultură, evoluțiile nu sînt perpetui, nici lineare…`”. (…) Pentru a construi solid în cultură e nevoie de stabilitate. Nimic nu mi se pare mai străin de creație decît spiritul de campanie: (…). În literatură singura planificare posibilă este cea pe termen lung.

- De ce ați scris despre Sadoveanu ca despre un autor, care, pe măsură ce înaintează în vîrstă, se retrage din fața vieții și devine stăpânul unui univers imaginar de natură livrescă?

-Am polemizat cu șabloanele, hiperbolele, lozincile, prejudecățile, manualele și, la urma urmei, cu mine însumi. (…) Nu înțeleg unde au văzut unii recenzenți cărții lipsă de respect, iconoclastie etc. Mă și miră la unii critici frica aceasta față de o părere deschisă. L-am coborît pe S.? Am vrut să-l instalez pe un alt soclu pe care rutina noastră nu l-ar vrea dat jos. (…) Dar de coborît, nu critica îl coboară pe S. (sau oricare alt scriitor), ci politica mortificantă a celor care și-l amintesc doar la aniversări.

- Eu am înțeles altfel SADOVEANU, cartea cea mai plină de istorie pe care ați scris-o… dar nu foarte plină, totuși. Am înțelese-o ca pe o examinare a răspunsului pe care le-a dat marele prozator istoriei atît de frămîntate din prima jumătate a secolului nostru. (…) Mi-au plăcut fraze ca acestea: „Ce straniu și tragic lucru: marele S. visa la o utopie a cărții tocmai într-un timp cînd cărțile lui – și ale lui T. Mann și ale altora la care l-am raportat – erau arse în piața publică ori despicate simbolic cu  toporul  de către cei care, auzind cuvântul cultură, le venea să scoată pistolul.`

- (…) Nu mi-au plăcut paginile în care se teoretizează prea mult, ca de pildă, discuția despre roman din capitolul „De ce nu avem roman”. (...)

-(...) Eu sînt un teoretician care se folosește de analize. Un om care nu se poate decide niciodată între „plăcerea” literaturii și „ideile” pe care literatura i le pune la dispoziție ca să teoretizeze.

-(...) Cum au trăit istoria marii noștri prozatori?

-Romanul nostru interbelic este  adesea, un roman istoric: Ultima noapte de dragoste, …, Pădurea spînzuraților, Răscoala. Fără însă o mare problematizare istorică. (…): Muntele vrăjit a lui T. Mann nu conține, decît în final, imaginea istoriei concrete (primul război mondial), fiind totuși cartea cea mai tulburătoare care s-a scris despre sfîrșitul Europei burghezo-umaniste. În disputa dintre 2 personaje, Settembrini și Naphta, se decide soarta moștenirii europene a 3 secole de umanism. Regăsim idea peste tot la T. M., în conferința despre Goethe sau în proză. Dar Pădurea lui Rebreanu? Imaginea războiului e a Ardealului sub Habsburgi, a conflictului ce se dă în sufletul unui român silit să lupte împotriva românilor, toate acestea se văd, sînt directe și puternice; dar romanul nu trece dincolo de experiența imediată a lui Bologa și nivelul problematic e departe de a fi impresionant. Cum nu e , vai, nici la Camil Petrescu, spirit mai speculativ decît R. Ceea ce lipsește romanului românesc interbelic este teoria: cu alte cuvinte nu istoria ca temă, ci istoricitatea ca idee.

-Cum vi s-a dezvăluit dv. istoria?

-Mi s-a dezvăluit ca o duplicitate. În 1953, cînd am fost primit în UTM, (…). Singura întreb. de care mă temeam era: „De ce port alt nume decît tatăl meu” (Fusesem înfiat.). (…) „Să nu încerci să mă duci că nu ține. Are tac-tu cazan de țuică?” Tata nu avusese niciodată cazan cu țuică, cu atît mai puțin putea să aibă atunci, în locul unde se afla. (...) Aveam 14 ani și trăiam pentru prima oară sentimentul istoriei.

-(…) Fiecare se situează în felul lui în istorie: eu m-am situat scriind. În acest moment a încetat duplicitatea, care era consecința unei neparticipări: scriind, am încetat să mai fiu trăit de un timp, am devenit conștient că-mi trăiesc timpul.

-(…) Să ne amintim cît a zăbovt Lenin în preajma cărților. Esențial este ca lumea cărților să nu te depărteze de lumea reală, ci să te facă s-o înțelegi mai bine. La dv. însă istoria pare mai curînd o experiență cărturărească.

-Nu e o experiență cărturărească, pentru că scrisul e modul meu de a exista. Prin el, am acces la istorie. Înainte de a scrie, mă găseam în preistoria ființei mele. Scrisul m-a socializat, m-a făcut coerent. Esența specific umană fiind una istorică, eu pretind a o fi dobîndit prin scris (alții o dobîndesc prin acțiune). Flacăra are rubrica Faptele și vorbele a lui O. Crohmălniceanu. Titlul (complementaritate, opoziție) mă face să cred că autorul nu se referă în special la scriitori, ci la oameni care uzează întîmplător de cuvinte și se află de aceea cîteodată  în conflict cu faptele lor (e definiția demagogiei).

-Ați scris un eseu frumos și sever despre Procopius din Caesareea, autorul unei istorii secrete, în care prezintă faptele altfel decît în istoria data la iveală. Deci Procopius a mințit? De ce nu-l absolviți? Împrejurările în care a scris l-au silit să adopte o mască. E de admirat  că, pînă la urmă, nu a  acceptat să scrie numai o versiune mincinoasă (acre o fi acea?) și s-a simțit dator să spună și adevărul. Dar scriitorul uzează în chip necesar de cuvinte, și nu doar uneori, ci tot timpul. La el conflictul acesta nu există, căci el e omul cuvintelor: sincer sau demagog exclusiv, criteriul e interior.

-Istoria mincinoasă a lui P. este un panegiric comandat de (și închinat lui) Iustinian, același care devine erou negativ în istoria secretă. M-a deranjat la P. că are două fețe. Un scriitor nu trebuie să aibă decît o singură față.

-Dv. aveți una singură?

-Da.

-Surprinzător răspuns. Nu mă așteptam la el. (…) (…) Ce iubiți dv. mai mult din istoria românilor?

-Revoluțiile. (…) Detest pe conservatori, reacționarismul, istoria devenită muzeu, idolatria. Un personaj istoric este cu atît mai viu cu cît își simte mai devreme și mai radical timpul, cu cît anticipează, cu cît revoluționează. Cîtă revoluție, atîta istorie.

-Bălcescu, un personaj fascinant.

-Intransigența morală. Refuzul tranzacțiilor. Puritatea sufletească. Nimbul eroic.

-Ce personaj din istoria noastră detestați?

- Pe Constantin Cantemir, fiindcă a pus să fie omorît Miron Costin. Unul din marii cărturari ai sec. XVII ucis din porunca unui domn care abia știa să iscălească! A regretat apoi, ni se spune…

-Care e condiția ca un personaj istoric să fie viu în conștiința noastră?

-Condiția este ca să nu–l privim ca pe un obiect de aniversare. (…) Aniversările oficializează. (…) Și, dealtfel, eu nu am ceea ce se cheamă „sentimentul trecutului”. Trecutul e necontenit prezent în mintea mea.

-Ce ați învățat din istoria trăită, din istoria citită?

-Că totul se repetă și că totul e nou. Că toate greșelile sînt justificabile, dar nici una nu se uită. Că toți eroii au momente de slăbiciune și toți lașii momente de eroism, dar că pînă la urmă eroii rămîn eroi și lașii, lași. Că nu noi ne stabilim resposabilitățile, dar că sîntem responsabili de tot ceea ce se întîmplă. Că istoria e o continuă invitație la alegere, dar că nu sîntem totdeauna liberi să alegem.

-Vă invidiez pentru răspunsul ăsta. (…) Mi-ați spus acum cîteva zeci de minute că astăzi ați scrie altfel despre Maiorescu. Înseamnă că peste alți cîțiva ani ați scrie din nou în alt chip.

-Întocmai.

-Înseamnă că toată viața n-ați scrie decît varianta unei singure cărți.

-Idealul meu este să scriu mereu o altă carte despre mereu același autor.

-Spiritul critic pretinde o educație prealabilă și un exercițiu. Criticul este un profesionist: citind într-un anume fel, învață și pe alții să citească. (…) O greșeală este, firește, și aceea inversă de a considera această operație critică drept o instrumentalizare a conștiinței publice: cu alte cuvinte, de a furniza de-a gata explicații bune pt. toți în orice moment. Critica trebuie să stimuleze ideea de creație, care e inițiativă, libertate a omului.

-Istoria poate fi vinovată față de un individ, față de un popor?

-Istoria nu poate fi niciodată vinovată. Ea e așa cum o fac popoarele și indivizii.

-Adică dacă un popor sau un individ pot fi vinovați față de istorie? Tacit povestește despre nebuniile lui Nero. Suetoniu spune că împăratul Caligula ar fi exclamat în setea lui de crime: „Oh, de ce n-are poporul roman decît un singur gît?” Sînt N. și C. vinovați? Sînt romanii vinovați că au acceptat cu lașitate tirania unor demenți? T., în amărăciunea lui patetică, S. în lapidaritatea lui par a-i învinovăți și pe unii pe alții. Dar ei sînt moraliști (mai ales T.) ai istoriei. Întrebarea este dacă noțiunea de vinovăție, așa cum o pui, are vreun sens. Eu cred că nu: în istorie contează doar ce s-a întîmplat și a stabili post festum vinovății e a introduce morala în real. Ceea ce nu înseamnă că indivizii ori popoarele nu sînt responsabili față de istorie. (...): toți sîntem responsabili de tot. Și eu cred că e mai firesc să educăm acest sentiment concret decît să stabilim abstracte vinovății ulterioare.

-Ce preferați: să fiți martor al istoriei sau participant la făurirea ei?

-Interesează ce sîntem, nu ce preferăm să fim. Îmi place să mă cred un martor implicat. (…) Dar de vom mai fi citiți mîine, s-ar putea să ni se recunoască un mic rol (nu vorbesc de mine ca individ, ci de scriitori). (…): știu eu? Fericiți cei care știu.”