Tarifele hotelurilor stabilite de Primăria Constanța în 1925 („Observator” 2015)

Marieta Ștefan, Prețul cazării la hotel, stabilit de Primărie!, „Observator”, Constanța, iulie 2015
(...)
Chiar și acum aproape 100 de ani, prețurile de cazare la hotel nu erau accesibile oricui. (...) „Primăria a dat o ordonanță prin care fixa prețurile la cazare, pentru a evita specula. Hotelierii erau obligați să afișeze prețurile la recepția hotelului”, ne-a declarat V. Coman, șeful Serviciului Județean al Arhivelor Naționale.
Hotelurile se împărțeau în 4 clase. „Palace”, Regnier” și Grand” erau considerate de lux, „Reginav” și „Bulevard” de cl. I, „Elita”, „High-Life”, „Bristol”, „Regal”, „Central”, „Comercial”, „Princiar”, „Minerva”, „Continental”, „Paris”, „Grivița”, „Carol” de cl. II, iar „Metropol”, „Transilvania”, „Aurel”, „Italia”, „Traian”„ Monastir”, „București”, „Grivița” (str. Ștefan cel Mare), „Babuș” și „Balcani” erau de cl. III. (...) „Prețurile pe camere sunt următoarele: hotelurile de cl . I pt. o cameră cu un pat dela 120-160 lei, pentru o cameră cu două paturi dela 170-240 lei, hotelurile de cl. II pentru o cameră cu un pat dela 60-110 lei, pentru o cameră cu două paturi dela 130-200 lei, hotelurile de cl. III pentru o cameră cu un pat dela 50-60 lei, pentru o cameră cu două paturi dela 100-110 lei”,stătea scris în ordonanță.
Hotelurile de lux aveau dreptul să ia un procent de 15% peste prețurile practicate de hotelurile de clasa I, (...).
(...) Pentru orice pat suplimentar se plătea extra, în funcție de clasificarea hotelului, la fel și pentru o persoană în plus. Baia era plătită separat și electricitatea la fel, iar „pasagerii” plăteau și Taxa Comunală de 10 lei.
Hotelurile cu pensiune aveau tarife oficiale, vizate de Administrația Comunală, iar hanurile aveau „toate una și aceeași clasă”. (...) „Prețul la cameră este de 10 lei pentru o persoană, 10 lei pentru o căruță cu un cal și 20 de lei pentru o căruță cu doi cai”, mai scria în ordonanță.
Sursa: SJAN, fond Primăria Constanța, dosar 21/1925, fila 40.

„Anul editorial 1993” („TOMIS” 1993)

 ***, Anul editorial 1993, „Tomis”, Constanța, decembrie 1993

„Tomis” întreabă, răspund editorii: Thomas Kleininger - Humanitas, Marin Mincu - Pontica, Tiberiu Avramescu - Minerva, Denisa Comănescu - Univers
1. Cum apreciați activitatea editurii unde lucrați la sfârșitul acestui an?
2. Care au fost dificultățile întâmpinate de instituția dumneavoastră în acest interval de timp?

*

Trebuie, cred, să începem așa: specificul oricărei edituri este acela că realizează profit foarte târziu. De aceea, fiecare pas este periculos și trebuie cântărit cu prudență. Așadar, ciclul de revenire este foarte mare, durează mult, iar la noi situația se agravează prin aceea că inflația, pe parcursul acestui ciclu lung, „mănâncă” din profit, trebuie găsite metode pentru a scurta acest ciclu, iar aceste metode dau deseori impresia unei încrâncenări și a unui suflu scurt. Apoi, se poate spune, simplificând, că o editură, nu numai la noi, ci și în occident, lucrează 11 luni fără profit și doar a douăsprezecea lună a anului este cea în care realizează profitul. Am făcut această introducere, pentru că suntem la începutul celui de-al patrulea trimestru și nu se poate judeca încă situația noastră, ci abia după  primele luni ale anului următor. Cum se spune, la noi nu toamna, ci primăvara se numără bobocii, la modul concret, chiar, atunci se dă raportul de activitate în fața adunării generale. Așa încât, dacă este să mă pronunț asupra 

anului editorial o fac incluzând și trei luni din anul precedent.

Anul trecut noi am scos 86 de titluri, iar acesta încercăm să obținem în jur de 100. Creșterea nu mai e atât de spectaculoasă în număr de titluri însă dacă vă gândiți că asta înseamnă două cărți pe săptămână, cred că am atins un nivel destul de important. Pentru a afirma asta, ne comparăm și cu celelalte edituri din țară, unde cifrele sunt în jurul a 30 de titluri la editurile de stat - și e de văzut cum stau lucrurile la cele particulare - și cu editurile din străinătate. Dar presupun că nici editurile care scot cărți „populare” nu au multe titluri, ci vin cu două-trei-cinci și au în schimb tiraje foarte mari. Deci, cât privește numărul de apariții, nimeni nu scoate mai multe decât noi, la ora actuală, în țară, iar în privința „popularității”, noi avem un public care ne este credincios, pe care-l știm, pe care-l simțim ca pe un sprijin permanent.   

Din punctul acesta de vedere, lucrurile par să se fi așezat într-o matcă liniștită, cred că și privind programul se vede o mai clară opțiune, am reușit adică să-l conturăm pe direcțiile știute: istorie, filozofie, religie, economie, memorii, documente, jurnale etc.

Din punctul acesta de vedere, lucrurile par să se fi așezat într-o matcă liniștită, cred că și privind programul se vede o mai clară opțiune, am reușit adică să-l conturăm pe direcțiile știute: istorie, filozofie, religie, economie, memorii, documente, jurnale etc.

Cum știți, marea dificultate în statele post-totalitare este, pentru producția de carte - difuzarea. Și atunci nu pot să vorbesc despre activitatea editorii fără să spun că am mărit numărul de librării și deci ajungem în mai multe locuri din țară decât până acum. Într-un fel sau altul, ajungem în toate orașele mari, deși nu avem propriile noastre librării în câteva dintre ele, cum ar fi Brașov sau Constanța. Dar căutăm să ajungem, într-un fel sau altul, peste tot. Trebuie să spun că avem și un serviciu de carte prin poștă, care încearcă să comunice cu cititorii prin intermediul presei, unde anunțăm ce titluri disponibile avem și putem expedia la cerere în orice colț al țării. 

Prin urmare, teoretic, orice om poate ajunge la cărțile noastre. Practic, bineînțeles că lucrurile nu stau întotdeauna așa. Din păcate. 

Nu putem deocamdată face tiraje care să treacă mult dincolo de un necesar imediat și problema mare este astăzi că producem cărțile în așa fel încât să se epuizeze imediat. Adică o carte pe care nu o vinzi într-un interval de timp foarte scurt aduce numai pierderi, chiar pierderi, nu pierzi doar banii investiți în ea, ci sunt pagube care provin din depozitare, manipulare, transport etc. 

În felul acesta se creează o stare anormală, o epuizare mult prea rapidă a titlurilor care ar trebui să rămână disponibile pentru cumpărători o perioadă mult mai îndelungată, să se acumuleze într-un fel de bibliotecă latentă pe care orice om s-o poată avea când și-o dorește. Din motive financiare noi nu putem să depozităm cărți și să le ținem la dispoziție pentru o perioadă ceva mai lungă. Pe de altă parte, din motive tehnice, nu se pot face suplimentări de tiraje, și aici ajung la problema principală.

Frustrarea principală ne este pricinuită anul acesta de tipografii pentru că acestea sunt insuficiente. Există încă un monopol al tipografiilor de stat, pentru că o tipografie este o investiție foarte mare pe care nu și-o poate permite decât statul și profitând de această situație, acolo se prestează o muncă foarte scumpă și proastă. Din punct de vedere al calității sunt sub orice critică.

Dar să vă spun, legat de aceasta, și reușita noastră de excepție, care iese puțin din limitele a ceea ce am făcut până acum, este vorba de cele două ediții bibliofile (în jurul cărora a început o întreagă dezbatere în mediile bucureștene) care se cumpără deja, ceea ce înseamnă că există oameni ce le apreciază ca obiecte frumoase, înțelegând în același timp că sunt o investiție foarte bună, cu totul și totul ieșită di comun.

Pentru noi a fost o provocare și un pariu să facem așa ceva, a trebuit să detașăm cu totul un editor, care s-a ocupat exclusiv, tot anul, de obținerea acestor produse, fiindcă lipsesc serviciile esențiale oferite de tipografiile din Occident, lipsește hârtia de excepție, a fost deci un efort imens.

În privința tirajului, aici sunt niște reguli foarte stricte, se scot 100 de exemplare, din care 20 se retrag rămânând să acumuleze în timp o valoare din ce în ce mai mare, toate sunt exemplare semnate de autor, numerotate, executate pe o hârtie și cu o iconografie excepționale.

În ce privește cartea lui Andrei Pleșu, Jurnalul de la Tescani, ilustrată cu 9 gravuri ale lui Horia Bernea - plastician cu cotă foarte înaltă, stranietatea ei constă în faptul că nu au fost puse împreună, cum se întâmplă de multe ori un text și niște gravuri, fie ele și de excepție, ci text și gravuri s-au născut din aceeași experiență comună, a exilului lui Andrei Pleșu la Tescani. Prețul acestei cărți este de 223 mii de lei. Cea de a doua, Oglinzile lui Petru Creția, este ilustrată cu serigrafii ale unor studenți de la Academia de arte plastice și însoțită de o mapă de lucrări ale acelorași, care n-au „încăput” între paginile cărții.

V-am spus toate acestea ca să știți că prin acest efort, noi am obținut un nou standard de calitate, el a funcționat ca un fel de provocare internă. De acum înainte, cărțile noastre ar trebui să fie, sigur, nu bibliofile, dar să aibă un nivel tehnic mai ridicat și un aspect pe măsură. Când vorbești de bibliofilie este absolut obligatoriu să fie frumos. Dar cred că toate cărțile trebuie să fie frumoase, nu pot fi estetice numai înăuntru, o carte nu e un suport  de hârtie pe care vehiculezi niște gânduri înalte și niște sentimente tulburătoare, ci trebuie să existe o concordanță între conținut și materialul propriu-zis. Eu prevăd o schimbare destul de rapidă în domeniul acesta nu numai la noi, ci se vede și pe stradă acum, sunt oameni care au început să tipărească în Occident, sunt coperți care se fac în diverse stiluri, a început o competiție pentru aspect. Ceea ce nu e rău, fiindcă astăzi, când te prezinți cu cărțile astea ale noastre la marile târguri internaționale, deși s-a investit în ele mult efort exact pentru aspect, exact pentru exterior, ele continuă să arate destul de jalnic, în comparație cu ceea ce se face peste hotare. Acolo, grație tehnicilor sofisticate de tipărire, lucrurile au luat un avânt inimaginabil. ȘI e firesc să fie așa, cum este bine să ai mașinile cele mai frumoase, florile cele mai frumoase, este bine pentru suflet să ai cărțile cele mai frumoase.    

Am mers cu cele două cărți la Frankfurt și ele au fost apreciate, dar vreau să vă spun că nu ăsta este lucrul cel mai important, ci este important ce se întâmplă aici, în țară. Atunci când aveam 10 titluri, sau 15 sau 20, ne puteam simți ca o barcă aruncată de valuri încolo și încoace, dar eu sper că acum situația editurii noastre a început să se stabilizeze, și de aceea aș spune că reușita acestui an este păstrarea unui public fidel (în condițiile în care situația economică s-a deteriorat așa de mult) și continuitatea unui efort - în România un lucru destul de neobișnuit. La noi se pornește întotdeauna cu mare entuziasm și la un moment dat se instaurează o mare oboseală.  

Aici, la Humanitas, cred că lucrurile au început să devină ușor impersonale, am devenit, cred, una din acele instituții care funcționează cumva de la sine, fără un efort personalizat.

Este o exagerare amabilă ceea ce spuneți dumneavoastră, anume că Humanitas este singurul lucru bun care s-a întâmplat de la revoluție încoace, după mine s-au întâmplat chiar în cultură, tocmai aici unde confruntarea cu rigorile economiei de piață e atât de dură, lucruri deosebite: filme interesante, experimente extraordinare în teatru, lucruri absolut minunate  

Cred, în general, că imposibilitatea statului de a mai subvenționa cultura și dificultățile care rezultă de aici, sunt o mare șansă, fiindcă se nasc energii creatoare nebănuite, izvorâte tocmai din conștiința acestei crize. 

Alături de toate lucrurile acestea care s-au întâmplat, eu spun că important la noi este că s-a acumulat deja un fel de bibliotecă și că asta nu poate - subteran, să nu schimbe ceva în România, în oamenii tineri, sau în cei mai în vârstă. Este ceva ce nu mai poate fi eludat. Este un stăvilar împotriva restaurației - HUMANITAS.

*

Apreciez ca foarte bună activitatea editurii Pontica în acest an, ținând cont de faptul că fără un sediu - ocupat abuziv de primărie -, fără o tipografie - care este totuși a Universității și există anumite uzanțe, care trebuie respectate, fără un personal corespunzător - avem de fapt doi redactori, un administrator și un om de serviciu - și în condiții pe care nu se poate să nu le știți - a reușit să scoată, totuși, cinci cărți de poezie, respectându-și adică acel pariu cu sine, de a scoate cinci poeți pe an.

Este vorba de aparițiile din colecția de poezie „Euridice”, unde i-am publicat anul acesta pe Alexandru Mușina, Paul Daian, George Popescu, Dan Ciachir - și un al doilea debutant, căci, așa cum avut în prima serie de 5 unul, avem și acum unul, pe Felix Lupu - cu Scriituri simultane. În altă ordine de idei, a a ieșit curând de sub tipar și în câteva săptămâni va fi piață, o nouă carte în colecția „Biblioteca italiană” - este vorba de eseul faimos al esteticianului Gianni Vatimo Sfârșitul modernității - și tot așa este posibil ca până la sfârșitul anului să mai apară un alt eseu al acestui estetician - Dincolo de subiect, o altă carte care a stârnit, la timpul ei, vâlvă în Europa. Sperăm, dacă vom mai avea forțe, tot în „Biblioteca italiană” să publicăm romanul Disprețul al lui Moravia, iar în colecția de critică și teorie literară - unde n-au apărut până în prezent decât două cărți - să publicăm alte câteva titluri. 

Aș putea deci spune că la o editură care nu are nici un fel de posibilități materiale, fiindcă a rămas la stadiul în care era atunci când s-a transformat din editură de stat în societate comercială, în sensul că nu e societate pe acțiuni, nu are decât posibilități de subvenționare care vin de la guvern, nici unul, dar nici unul din factorii locali nesprijinind-o, activitatea n-a mers bine, ci incredibil de bine, în condițiile date. 

Toate cărțile de până acum, pe care le știți, de altfel, au fost subvenționate de stat.

Dumneavoastră spuneți că întreprindeți o anchetă printre editurile prestigioase, de nivel național, că ne socotiți o asemenea editură, ar trebui să știți mai bine decât mine dacă ați mai întâlnit o situație similară, o asemenea reacție de respingere, ca a unui corp străin, de către o urbe, prin forurile diriguitoare, a unei instituții pe care aveți amabilitatea s-o socotiți de nivel național și chiar internațional. Un fel de incompatibilitate cu lucrul de calitate, cu valoarea. Fiindcă lucrurile așa stau: editura Pontica, identificată cu Marin Mincu, nu are la această oră un sediu. Ne-am judecat pentru el, cum știți, procesul a fost câștigat de editură, iar primarul, dl. Cornel Neagoe, nu vrea s-o elibereze. Există o hotărâre judecătorească deci, pe care dl. primar nu vrea s-o pună în aplicare, deși au fost întruniri la nivel de prefect, cu toate forțele implicate, deși s-a spus că trebuie să respecte Constituția, deși e vorba de una din puținele instituții locale de exigență și standard, cum spuneți, naționale, lucrurile au rămas așa cum au fost. În notița din „România liberă” spuneți că ați sesizat o singură inexactitate, aceasta cu statutul juridic al editurii. Nu e o inexactitate, e o infamie extraordinară, și mă mir că dl. Mihalcea a preluat-o și o perpetuează în ceea ce a scris apoi el, că e vorba de un SRL al cărui patron aș fi. În realitate, nu sunt ca și până acum, decât director onorific. De când există această editură, nu mi s-a plătit (nu mi-am plătit) nici un leu măcar, nici pentru deplasări, și nu mi-am plătit nici drepturi de autor pentru traducerea la Umberto Eco.

Ați vrut să știți care sunt marile probleme. Și la noi, ca peste tot, inflația care, pe distanțe în timp de la punerea în vânzare a cărții și până la recuperarea banilor, face să dispară nu numai profitul, ci chiar investiția inițială. La noi însă totul e agravat de lucrul acesta într-un mediu ostil, refractar, nu lui Marin Mincu, ci ideea de cultură și de valoare. În multe locuri, de dragul acestei idei, se fac multe. Aici nu se face nimic și nu se pune pe talerul balanței, nici că primul doctorat la Universitatea din Constanța se dă sub conducerea lui Marin Mincu, nici că la invitația mea va veni la Constanța eminentul romanist Eugen Coșeriu, ca să primească primul titlu de Doctor Honoris Causa conferit de această universitate.  

Nu pot detașa activitatea editurii de a Universității pentru bunul motiv că eu sunt unul și același. Dar să revin. Fără dezastrul creat de inflație și de circuitul greoi al cărții, care face ca banii pentru cartea lui Umberto Eco să nu fi ajuns la noi nici până acum, ne-am fi descurcat totuși. Cum lucrurile n-au stat așa situația editurii este financiar vorbind agonizantă și rezistăm din veniturile aduse încă de acea carte a lui Eco. Altfel, dacă nu va interveni o situație favorabilă, să avem un sediu și să ne putem mișca în mod normal, editura va trebui să sucombe.

M-ați întrebat cine totuși mă sprijină. Nu mă sprijină nimeni decât studenții mei și 60% in cadrele universitare. Dar ei nu sunt „foruri”. Domnul prefect a promis de câteva ori în această vară, în cursul unor întâlniri la domnia sa în birou, cu toate părțile de autoritate locală, s-au spus vorbe multe, dar nu s-a întreprins nimic.

Se pare că, totuși, este așa cum spun: nimeni nu dorește editura Pontica la Constanța. Dovadă că, iată, aceste două cărți, ale lui Alexandru Mașina [Mușina] și Paul Daian, au fost date la „Cuget Liber”, de două săptămâni, domnului Ismăileanu, personal, și n-a apărut despre el nici măcar o notă, n-a apărut nimic, în ciuda promisiunilor.  

De asemenea, problema editurii e grea și în ceea ce privește revista „Paradigma”, concepută, într-o mare parte a ei, ca o oglindă și un comentariu al realizărilor primeia. „Paradigma”, editată de Ministerul Culturii, nu a primit în realitate de la minister decât banii pentru hârtie, astfel încât apare exclusiv pe munca neplătită a celor ce semnează în ea. Nu s-au plătit nici colaborări, nici muncă de redacție. În ciuda faptului că ea a fost deja remarcată și cotată ca remarcabilă, iată, am pus la nivelul forurilor locale problema posibilității ca într-un oraș atât de mare să existe și o a doua revistă de cultură. Au fost niște promisiuni vagi, recunoașteri circumstanțiale, în momentul de față aștept de 3 luni de zile ca dânșii să contribuie pentru tipărirea celui de-al treilea număr, deja făcut, dedicat lui Mircea Eliade. Până în prezent, în mod concret nu au făcut nimic.

Concepută deci să sprijine editura, „Paradigma” nu poate face nimic pentru ea și nici pentru sine.  În momentul în care vor înceta subvențiile, în momentul în care nu vor mai veni banii din vânzările de cărți, și una și alta vor trebui să se sinucidă. Și împreună cu ele, un program editorial dintre cele mai singulare cred, program de promovare a poeților tineri, cu o scriitură modernă, elaborată, care, cum v-am spus, au fost deja remarcați de critică, în prima serie Mariela Rotaru, cu Galeria de singurătate, o carte despre care s-a scris, a fost propusă pentru premiul de debut, și caracterizată printr-o scriitură foarte meditată, exactă, riguroasă. Vreau să spun că poeții tineri de acum nu mai sunt niște instinctivi, ei sunt niște elaborativi, își gândesc bine discursul, și-l construiesc cu mijloace dintre cele mai moderne. Despre celălalt debut ar fi mai interesant însă să aflați, cel de acum Scriituri simultane al lui Felix Lupu, o carte a unui student la Academia de arte plastice, care merge pe filiera hermetismului barbian, conform principiului ut pictura poesis. 

La el se poate vorbi despre o tendință acut postmodernă, fiindcă așa cum știți bine, Ion Barbu constituie unul din reperele textualismului poetic românesc. Deci, Scriituri simultane se înscrie în acest filon al poeziei post-barbiene. Și celelalte apariții din „Euridice” sunt semnificative. Paul Daian a luat premiul la colocviile de poezie de la Piatra Neamț, cu volumul Iohann, Angela Marinescu a luat premiu la Satu Mare, Liviu Avram Stoiciu - premiul Uniunii Scriitorilor.  Avem deci până acum 10 cărți în „Euridice” și manuscrise pregătite pentru tipar pentru încă 20. Suntem singura editură de după 1989 care a scos într-un an jumătate 10 cărți de poezie.

Ar mai fi colecția la care eu țin foarte mult, și ea cu un profil care nu se suprapune cu al nici unei edituri din țară, „Biblioteca italiană”, în care au apărut deja trei cărți și sunt în curs de apariție încă două. Este colecția „Hermeneus” cu critică și teorie (alt sector neglijat în ultimii ani), unde pregătim o carte despre baroc a lui Horia Dan Mazilu - Barocul în literatura română - și încă una despre semnele arhitectonice, a unui tânăr de la Facultatea de Arhitectură din București, D. Păcurariu. Vrem să extindem seria de colecții cu aceea intitulată „Universitaria”, care să îmbine interesele editurii cu cele ale Universității, publicând unele lucrări ale universitarilor noștri, demne să intre în circuitul național. Avem în momentul de față o lucrare cu aspecte de cercetare dialectologică a d-lui conferențiar Marin Petrișor, care este deja gata, avem deja un dicționar de termeni filozofici a d-lui conferențiar Ibram Nuredin, va fi o carte a mea de Semiotică a literaturii orale - cuprinzând chiar cursul pe care îl susțin acum la anul I al Facultății de Litere, una de gramatică contrastivă a doamnei prof. doctor Theodora Cristea, pe care ați văzut-o conducând ședința de susținere a primului doctorat la Constanța, o carte despre raporturile dintre Anglia și România propusă de doamna conf. doctor Șandru, o antologie de texte anglo-americane propuse de lector Adina Ciugureanu.        

     

M-ați mai întrebat dacă avem în vedere la Pontica titluri care să se vândă bine și să ne acopere cheltuielile. Nu, nu avem în vedere așa ceva. Pontica nu dă rabat la calitate, nu face concesii de acest fel, este, din acest punct de vedere, elitistă. 

M-ați mai întrebat, de asemenea, în ce raport ne aflăm cu autorii constănțeni. Doi dintre poeții publicați sunt constănțeni, mai avem pregătite pentru tipar și altele, avem și un manuscris al prozatorului Florin Șlapac, sper să ni-l mai conceadă, avem cărțile de estetică și critică de care v-am spus, dar eu am sesizat capcana pe care mi-o întindeți în legătură cu necolaborarea cu constănțeni. Iată răspunsul: toți tinerii mei colaboratori, în afara acelora, asistenți, preparatori veniți din Anglia, Italia, Portugalia - pentru ca studenții să învețe de la sursă limbile respective, toți sunt constănțeni: e vorba de Adina Ciugureanu, Ion Magiru, Ileana Marin, Mona Momescu și alții. Nu locul de origine este criteriul, ci calitatea.

*

Editura Minerva, în ciuda dificultăților reale pe care le-a avut, a reușit să scoată anul acesta (...).

Anchetă: „TOMIS” întreabă (JELA 1993)

 Doina Jela, , „Tomis”, Constanța, XXVIII, (285), decembrie 1993, p. 6-7.

(7) (...) mai mare de titluri decât anul trecut (40 anul trecut și 43 până acum, sperăm 60 până la sfârșitul anului).

Dintre edițiile critice, teritoriul pe care nu ni-l disputăm cu nimeni, am inaugurat anul acesta seria de Opere Călinescu, urmează să iasă până la sfârșitul anului volumul V al Operelor lui Lucian Blaga, sub tipar se află, de asemenea, primul volum de Opere Mircea Eliade, al doilea al lui Ion Vinea, primul la Gala Galaction.

Le-am enumerat pe toate voind să arăt că dintre puținele ediții critice lucrate în ultimul timp se mai află în redacție și sub tipar câteva, pe viitor însă, după știința mea, situația se arată dramatic la acest capitol vital pentru o cultură, al editărilor de opere complete în ediții critice. Adică, acei puțini editori care ar putea să mai lucreze în continuare la ele, sunt fie angajați în alte întreprinderi, mai rentabile, fie în pragul pensiei sau pensionați, fie bătrâni și cu puterile de muncă diminuate, fie în imposibilitatea financiară de a le mai lucra. În condițiile în care o ediție încă se mai plătește la 100-200, maximum 300 mii lei (un salariu de mecanic de locomotivă, deși înseamnă un an sau doi ani sau trei ani de muncă), în condițiile în care și așa, noi n-o putem tipări la Minerva fără subvenție, fiindcă nu obținem niciodată un tiraj de peste 4-5 mii de exemplare, iar la rentabilitate se poate vorbi doar de la 10.000 de exemplare în sus, activitatea de editare a edițiilor critice se află, într-adevăr, în colaps. Fiindcă că, dacă până acum, Călinescu Opere se vindea cu 900, iar cartea costa în realitate 1.500, aveam nevoie de o subvenție de 600 de lei ca să o putem da la un preț mai mic, numai la 1.000 de exemplare ne trebuiau adică peste o jumătate de milion, acum, pentru că nu poți să ceri pe o ediție critică 4.000 de lei, nouă ne trebuie pentru fiecare apariție câte 2-3 milioane, pe care ni le dau Ministerul Culturii, Fundația Soroș și alți sponsori. Și mă întreb cât va dura situația, deși sponsorizare nu înseamnă să ajuți editura, ci să ajuți cititorii.

Dar în condițiile în care kilogramul de hârtie costă 600-700 de lei, manopera a crescut, un ziar a ajuns să coste 100 de lei, e aproape normal ca o ediție critică să coste 4.000, iar cu ajutorul sponsorizării să o poți vinde cu 2.500. E de văzut în ce măsură vor mai fi cititori dispuși să cumpere. Fiindcă aceia care  ne cumpără pe noi sunt elevi, profesori, cercetători, oameni săraci în genere. Adică dacă un roman pornografic o să se vândă cu 4.000, că o să-l cumpere și bișnițarii și cei cu mulți bani, o ediție critică n-o să se vândă, pur și simplu.

Pe scurt, am să vă spun că spaima mea cea mai mare asta este: șocul teribil al prețurilor îl va suferi în primul rând cartea prevăzută cu aparat critic, cererea, și așa mică, va deveni și mai mică (unele comenzi sunt de 4-5000 mii de exemplare, în toată țara!), iar puținii editori vor deveni și mai puțini.

Sigur că avem și colecții și titluri menite să ne susțină financiar, e vorba de colecții noi, „Cartea elevului” și „Cartea de succes”. La prima dintre ele, unde edităm clasici, nu putem pune prețuri mari dat fiind destinatarul, dincolo, unde am scos cărți cu tiraj mare, Karl May - Winnetou, Dickens - David Copperfield și teoretic am putea câștiga, intervine raportul cu difuzare. Lucrăm cu fostele centre de librării, care vând greu, ne recuperăm banii foarte târziu, după 6 luni sau chiar mai mult, astfel încât, cu banii de pe două cărți nu mai reușim să scoatem una singură.

Astfel că, dacă editorul îmi încredințează manuscrisul astăzi, eu nu pot să-i promit că apare la anul sau peste doi ani, ci când am bani, iar asta îl împiedică pe el să mai lucreze, fiindcă și în cazul lui investiția e foarte mare. Dacă o pagină de bătut la mașină este 100 de lei, 500 de pagini înseamnă 50.000, iar dacă o bați de două ori... Or, eu îi dau 2-3 sute de mii pe toată munca de 3-4 ani... În plus, este ceea ce v-am spus, s-au împuținat cercetătorii, mulți sunt în vârstă, iar generația tânără, în domeniul acesta, nu există. N-au fost cursuri speciale la facultăți care să se ocupe de pregătirea filologilor. Există o generație, formată de Minerva, care nici ea nu mai este foarte tânără, însă, ci deja în pragul pensiei, nu mai are putere de muncă și nici entuziasm. Primejdia este că într-un an-doi, chiar dacă s-ar găsi subvenții pentru ediții critice, să nu mai fie editori.

La ce lucrăm acum, totuși? Nicolae Mecu pregătește volumul II din Călinescu, volumul I din Gala Galaction este sub tipar, fiindcă am avut posibilitatea să xeroxăm edițiile vechi, să nu le batem la mașină să ne coste o avere; Institutul de Literatură ne-a acordat volumul I din Opere de Vasile Voiculescu, lucrat în cadrul institutului, cu oameni plătiți de institut, cu salariu, nu e deci investiția noastră. În rest, ediții care stau, care așteaptă ca editorii să-și facă timp să le continue: Ediția Rebreanu de Nicolae Gheran, de pildă.

Trebuie să vă semnalăm o apariție extrem de interesantă: Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei a lui Axinte Uricariu, vol. I, va apărea în două volume, până acum nu a apărut decât fragmentar, acum apare pentru prima dată într-o ediție științifică integrală și e îngrijită de Gabriel Ștrempel de la Biblioteca Academiei. O altă carte de referință cuprinzând agendele literare ale lui Lovinescu, puse la dispoziție de doamna Monica Lovinescu, îngrijite de doamna Gabriela Omăt care lucrează la noi și însoțită de notele și comentariile lui Al. George, din care n-a apărut decât primul volum, se află și ea într-un impas. Ar trebui să scoatem 5-6 volume, primul, referitor la ședințele Sburătorului între 1923-1926 nefiind decât începutul unor notații pe care Lovinescu le-a continuat până în anul morții, 1943. Or, domnul Al. George, care este un distins critici și istoric literar, prozator și eseist, având și el peste 60 de ani, ne-a anunțat că n-ar mai vrea să facă notele, vrea să-și scrie, în anii care i-au mai rămas de trăit, opera proprie. Să vedem dacă, totuși, n-o să accepte să facă mai departe aparatul critic, pe cine o să găsim să facă operația aceasta foarte grea (sunt de identificat momente, scriitori), întrucât Gabriela Omăt, care e remarcabil de pregătită, n-a umblat în profunzime, totuși, în perioada interbelică, așa cum a făcut-o Al. George.

Am mai avut apariții remarcabile, cum ar fi volumul lui Varlaam Șalamov, într-un tiraj, din păcate redus, de 4.000 de exemplare, oamenii primesc cu răceală tot ce are nume rusesc, deși știm ce fel de rus este Șalamov.

Am mai scos Istoria civilizației românești de Lovinescu, dar am greșit puțin tirajul în sens invers, ar mai fi mers peste cele 5000 de exemplare, încă vreo mie.

Și la P. P. Negulescu - Geneza și formele culturii - s-a cerut un număr mai mare de exemplare decât am apreciat noi, la fel la Mircea Florian  - un studiu de prin 1940 Misticism și credință. O altă lucrare de mare interes Istoria românilor pentru poporul români, de Nicolae Iorga, o sinteză a lui apărută în 1906, noi am reprodus ediția a șasea sau a șaptea din 1936, alta este o antologie a scriitorilor popoarelor neruse din fosta URSS, un roman al lui Bălăiță - Lumea în două zile și cartea lui N. Manolescu reeditată Sadoveanu sau utopia cărții, Vocile nopții a lui A. Buzura. Cea mai mare parte s-au tipărit cu subvenții de la Ministerul Culturii, au apărut astfel doar în bPT peste 20 de volume.

Segmentul pe care Minerva nu-l dispută cu nimeni este, din păcate, acela despre care v-am spus că e în criză: numai noi și Editura Academiei scoatem ediții critice, iar Editura Academiei se zbate în greutăți și mai mari. Cu edițiile Eminescu și Kogălniceanu pe care trebuie să le continue văd că merg destul de greu, iar altele nu știu dacă au mai inițiat. Dacă noi mai câștigăm cu David Copperfield sau Winnetou, nu văd cum ar câștiga ei cu Dicționarul limbii române.

Din motivele expuse până acum e posibil ca peste o vreme să nu mai existe manuscrise. Am înțeles, totuși, ca să introducem și o notă de optimism, că Ministerul Culturii, acesta în care se schimbă câte ceva, intenționează să facă o selecție de editori la Universitatea care s-a înființat, sau urmează să se înființeze, la Alba Iulia. Și ca să continuăm pe această notă de optimism, pregătim pentru de la București de la anul o carte cu totul și cu totul specială - prima monografie serioasă a diaconului Coresi cu Ion Gheție și Alexandru Mareș de la Institutul de Lingvistică din București, o lucrare științifică de 5600 de pagini. Tot pentru salon, pregătim scrierea lui Dimitrie Cantemir Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor, un manuscris pe care l-am procurat de la Biblioteca Țarilor din Moscova, s-ar putea să fie chiar manuscrisul lui Cantemir, noi îl prezentăm pentru prima dată în România, în rusă și în română.

Inițiem Mihail Sebastian, Opere, vol. I este de publicistică, vom continua cu Scrisori primite de Tudor Vianu II, perioada 1939-1949 (vreau să vă spun că am citit manuscrisul ca pe un roman polițist, mai ales epoca de instaurare a regimului comunist), scrisorile primite de la prieteni cu îngrijorările lor și cartea e un barometru al epocii extrem de sensibil, care va deveni și mai interesant spre anii 52-53, când Negoițescu și alți prieteni tineri se arată îngrijorați de ce i se pregătea lui Tudor Vianu. Vrem să scoatem lucrarea lui Verissimo, marele brazilian, numai că primele două volume ale noastre reprezintă abia volumul I al trilogiei sale Timpul și vântul.

Mi-e teamă, însă, că în fața prețurilor foarte mari, oamenii vor înceta în iarna asta să cumpere carte. Mi-e teamă că va fi o asemenea cădere a cererii de carte, încât va pune în pericol existența editurilor, chiar și acestea de importanță națională. Pentru că în momentul în care nu poți fi sigur de un tiraj de 10.000 la BPT și de 2.000 la Opere, activitatea editurii se oprește. Iar semnalele care-mi vin de la centrele de librării sunt descurajatoare. Sunt județe unde cartea Minerva nu ajunge. Sunt județe care n-au comandat nici o carte la noi. Ploieștiul nu are nici un Iorga, care este din Văleni, nu? Sunt județe cu care colaborăm bine, printre care și al dumneavoastră. Cel mai bine colaborăm cu Bucureștiul, Iașul, Clujul, Hunedoara, Deva, Târgu Mureș, Constanța, Brașov. Ne bizuim pe ele. Ne mai bizuim pe biblioteci orășenești și județene. Atât.

*

Editura Univers a avut anul acesta câteva importante succese, respectiv a reușit să publice în colecția Recuperări volumul întâi de eseistică a lui Toma Pavel, intitulat Mirajul lingvistic, iar în colecția Ithaca - a scriitorilor români în exil, Incognito al lui Petru Dumitriu. Aceste două colecții sunt destinate să recupereze în cadrul culturii române la locul lor firesc scriitorii români din diaspora, ca și eseiști și critici, parte dintre ei profesori de prestigiu la mari universități din America și Europa, cum este Toma Pavel și, iată, George Banu, reputat profesor din diasporă, căruia îi apare în aceste zile la noi Teatrul memoriei.

La marea expoziție de carte de la Frankfurt, care anul acesta a fost dedicată Olandei și Țărilor de Jos - și știți, probabil, că țara care se află în anul respectiv în centrul atenției beneficiază de o mare expoziție în Congres Hall, unde expune atât cele mai bune apariții în limba respectivă, cât și traduceri în alte limbi - România a fost reprezentată prin editura Univers în acest pavilion de prim plan, fiindcă exact în ajunul plecării am scos trei autori olandezi importanți. Este vorba de Cees Noteboom cu romanul Următoarea poveste, Hanah Adner cu Amurgul Templierilor și Marga Minco cu O casă goală. În total, editura Univers a fost prezentă la târg cu 11 titluri, dar prezeența chiar în standul central, faptul că unul dintre autori, Cees Noteboom, ne-a vizitat cu mare plăcere în micul spațiu rezervat în expoziție, a constituit un succes pentru Univers, adică, de fapt, pentru România.

Anul acesta, în plus, cărțile noastre au arătat mai bine decât anul trecut și a fost primul an în care editura Univers a avut un stand propriu. Am primit acolo o mulțime de editori străini, atât din Occident, cât și din Europa Centrală și de Est, agenți literari, scriitori, care au fost foarte interesați de programul editorial și de perspectivele noastre.

M-ați întrebat de dificultăți. Pentru noi, editură profilată pe traduceri din marea literatură străină, problema este nu obținerea copy-right-ului fără bani, așa ceva nu mai există de mult,  copy-right fără bani, acesta se plătește și se plătește în valută, (...) schimbării banilor la fixing. Este puțină valută în țară, de aceea se așteaptă luni de zile banii, iar când se schimbă, se schimbă puțin. Se mai întâmplă și să nu reușești să te încadrezi în timp și în cazul acesta pierzi contractul!

O altă dificultate ar fi definirea vagă a cadrului juridic de privatizare a întreprinderilor mici și mijlocii prin metoda MEBO. Univers intenționează în 1994 să se privatizeze, din societate comercială ci capital de stat să devină societate pe acțiuni. Cum vedeți, până acum greutățile ne vin din interior, deși relațiile noastre privesc exteriorul. 

Politica noastră din 1990 încoace a fost să publicăm serii de autori. Am început cu Orwell, Kundera, Fowles. Colaborăm bine cu Milan Kundera, firește. El și-a cedat drepturile de autor, substanțiale, asociației orbilor din România, dar celorlalte exigențe ale sale, pe care le vehiculează presa, mari într-adevăr, le facem față. Adică nu publicăm ediția românească înaintea celei standard de la Brno, noi suntem la cel de-al treilea volum, care acolo a apărut deja. Traducem din originalul ceh, confruntăm cu ediția franceză și publicăm doar după ce ediția noastră e autorizată de el. Cartea care urmează acum din bibliografia acestui scriitor ceh care trăiește la Paris, se numește La vie est ailleurs.

La Univers tirajul mediu este de 10 mii de exemplare, dar avem și cărți cu 30 mii. Așa cum avem și cărți de critică cu tiraj mai scăzut.

Cu toți autorii intenționăm, în principii, să facem serii de autori, chiar reeditând, de pildă, vom reedita la Faulkner formidabila traducere a lui Mircea Ivănescu la Zgomotul și furia, dar la acest autor avem deocamdată titluri niciodată traduse în românești, cum a fost anul trecut Gambitul calului, inedit la noi. Urmează alte două volume în versiune românească, pe care nu vi le spun, o să vedeți imediat de ce, de frica piraților.

Avem, trebuie să mai adaug, o quasiindependență... totală, în sensul că avem departament financiar propriu, de când am devenit societate comercială a trebui să ni-l formăm și să-l lărgim, ne-am format un alt departament de promovare publicitară și de distribuție. Iar aici din nou o dificultate „internă” - librăriile care funcționează îngrozitor. Librăriile care nu mai reușesc să fie ce erau altădată, loc de atracție pentru public, au devenit acum jumătate papetărie, iar din jumătatea asta, jumătate este spațiu de vânzare a țigărilor, băuturilor și așa mai departe. Nu mai sunt atractive, nu arată frumos, nu au materiale publicitare care să cheme cumpărătorul, nu au metode mai speciale de a vinde, de pildă, la sărbători se pot fixa prețuri ceva mai mici, se pot face pachete cu 2-3 cărți, există o mie și una de modalități de implicare a librăriilor în destinul cărții. Angrosiștii nu cumpără decât cărți de mare succes, în general literatură proastă. Distribuția organizată de rețelele de stat Arcadia și Cultura Națională funcționează rău, cartea nu ajunge în orașele îndepărtate de capitală. Noi ne-am putea transporta și singuri cartea, avem un departament destinat acestei activități, dar cum v-am spus, acolo ne lovim de refuzul particularilor de a achiziționa carte de calitate, în favoarea celei proaste, de succes.

Avem și cărți care concurează bine pe Sandra Brown, cum spuneți, cele două titluri publicate anul trecut, ale lui John Fowles, Turnul de abanos și Colecționarul.

La cartea de succes, ce ne omoară pe noi și de asta am lăsat-o la urmă, este pirateria. Ni s-a întâmplat de două ori. O dată cu editarea cărții Dracula a lui Stocker, un editor din Craiova a luat cartea așa cum apăruse deja la UNIVERS și a publicat-o în editura proprie fără să ceară permisiunea ni-mă-nui, nici traducătorului și, mai ales, editurii, așa că a ieșit la vânzare aproape concomitent, aducându-ne un prejudiciu financiar imens. Mai grav a fost ce s-a întâmplat cu Colecționarul. Noi avem copy-right-ul întregii opere a lui Fowles, iar editorul pirat, vechi poet de curte cunoscut înainte, proprietar azi al unei edituri particulare, Evenimentul, s-a dus la agentul englez și a cumpărat copy-right-ul pentru limba... moldovenească. Paul Tutungiu, fiindcă despre el este vorba, a pretins adică, exact ca rușii în timpul comunismului, care intenționau să deznaționalizeze populația românească de acolo - că există o limbă moldovenească, vorbită de niște bieți oameni pe care traducerea cărții i-ar ajuta imens să iasă de sub îngrozitoarea asuprire etc etc. Agentul englez, inocent, s-a uitat pe hartă, a văzut că există o Republica Moldova, nu s-a uitat că limba oficială e româna, i-a dat copy-right-ul, el a publicat cartea la București, a vândut-o prin Arcadia și în momentul în care am încercat, prin Ministerul Culturii, să oprim această difuzare ilegală și acest rapt, Arcadia n-a înțeles. N-a înțeles doar prejudiciul financiar și ilegalitatea, ci imensa ofensă adusă limbii române de această escrocherie, demnă, ce-i drept, de marii șarlatani: să inventezi o limbă inexistență, servind interesele cel mai antinaționale, pentru a câștiga niște bani. Îl vom da, firește, în judecată, dar fapta rămâne faptă și rămâne chiar... ideea ei!