„Anul editorial 1993” („TOMIS” 1993)

 ***, Anul editorial 1993, „Tomis”, Constanța, decembrie 1993

„Tomis” întreabă, răspund editorii: Thomas Kleininger - Humanitas, Marin Mincu - Pontica, Tiberiu Avramescu - Minerva, Denisa Comănescu - Univers
1. Cum apreciați activitatea editurii unde lucrați la sfârșitul acestui an?
2. Care au fost dificultățile întâmpinate de instituția dumneavoastră în acest interval de timp?

*

Trebuie, cred, să începem așa: specificul oricărei edituri este acela că realizează profit foarte târziu. De aceea, fiecare pas este periculos și trebuie cântărit cu prudență. Așadar, ciclul de revenire este foarte mare, durează mult, iar la noi situația se agravează prin aceea că inflația, pe parcursul acestui ciclu lung, „mănâncă” din profit, trebuie găsite metode pentru a scurta acest ciclu, iar aceste metode dau deseori impresia unei încrâncenări și a unui suflu scurt. Apoi, se poate spune, simplificând, că o editură, nu numai la noi, ci și în occident, lucrează 11 luni fără profit și doar a douăsprezecea lună a anului este cea în care realizează profitul. Am făcut această introducere, pentru că suntem la începutul celui de-al patrulea trimestru și nu se poate judeca încă situația noastră, ci abia după  primele luni ale anului următor. Cum se spune, la noi nu toamna, ci primăvara se numără bobocii, la modul concret, chiar, atunci se dă raportul de activitate în fața adunării generale. Așa încât, dacă este să mă pronunț asupra 

anului editorial o fac incluzând și trei luni din anul precedent.

Anul trecut noi am scos 86 de titluri, iar acesta încercăm să obținem în jur de 100. Creșterea nu mai e atât de spectaculoasă în număr de titluri însă dacă vă gândiți că asta înseamnă două cărți pe săptămână, cred că am atins un nivel destul de important. Pentru a afirma asta, ne comparăm și cu celelalte edituri din țară, unde cifrele sunt în jurul a 30 de titluri la editurile de stat - și e de văzut cum stau lucrurile la cele particulare - și cu editurile din străinătate. Dar presupun că nici editurile care scot cărți „populare” nu au multe titluri, ci vin cu două-trei-cinci și au în schimb tiraje foarte mari. Deci, cât privește numărul de apariții, nimeni nu scoate mai multe decât noi, la ora actuală, în țară, iar în privința „popularității”, noi avem un public care ne este credincios, pe care-l știm, pe care-l simțim ca pe un sprijin permanent.   

Din punctul acesta de vedere, lucrurile par să se fi așezat într-o matcă liniștită, cred că și privind programul se vede o mai clară opțiune, am reușit adică să-l conturăm pe direcțiile știute: istorie, filozofie, religie, economie, memorii, documente, jurnale etc.

Din punctul acesta de vedere, lucrurile par să se fi așezat într-o matcă liniștită, cred că și privind programul se vede o mai clară opțiune, am reușit adică să-l conturăm pe direcțiile știute: istorie, filozofie, religie, economie, memorii, documente, jurnale etc.

Cum știți, marea dificultate în statele post-totalitare este, pentru producția de carte - difuzarea. Și atunci nu pot să vorbesc despre activitatea editorii fără să spun că am mărit numărul de librării și deci ajungem în mai multe locuri din țară decât până acum. Într-un fel sau altul, ajungem în toate orașele mari, deși nu avem propriile noastre librării în câteva dintre ele, cum ar fi Brașov sau Constanța. Dar căutăm să ajungem, într-un fel sau altul, peste tot. Trebuie să spun că avem și un serviciu de carte prin poștă, care încearcă să comunice cu cititorii prin intermediul presei, unde anunțăm ce titluri disponibile avem și putem expedia la cerere în orice colț al țării. 

Prin urmare, teoretic, orice om poate ajunge la cărțile noastre. Practic, bineînțeles că lucrurile nu stau întotdeauna așa. Din păcate. 

Nu putem deocamdată face tiraje care să treacă mult dincolo de un necesar imediat și problema mare este astăzi că producem cărțile în așa fel încât să se epuizeze imediat. Adică o carte pe care nu o vinzi într-un interval de timp foarte scurt aduce numai pierderi, chiar pierderi, nu pierzi doar banii investiți în ea, ci sunt pagube care provin din depozitare, manipulare, transport etc. 

În felul acesta se creează o stare anormală, o epuizare mult prea rapidă a titlurilor care ar trebui să rămână disponibile pentru cumpărători o perioadă mult mai îndelungată, să se acumuleze într-un fel de bibliotecă latentă pe care orice om s-o poată avea când și-o dorește. Din motive financiare noi nu putem să depozităm cărți și să le ținem la dispoziție pentru o perioadă ceva mai lungă. Pe de altă parte, din motive tehnice, nu se pot face suplimentări de tiraje, și aici ajung la problema principală.

Frustrarea principală ne este pricinuită anul acesta de tipografii pentru că acestea sunt insuficiente. Există încă un monopol al tipografiilor de stat, pentru că o tipografie este o investiție foarte mare pe care nu și-o poate permite decât statul și profitând de această situație, acolo se prestează o muncă foarte scumpă și proastă. Din punct de vedere al calității sunt sub orice critică.

Dar să vă spun, legat de aceasta, și reușita noastră de excepție, care iese puțin din limitele a ceea ce am făcut până acum, este vorba de cele două ediții bibliofile (în jurul cărora a început o întreagă dezbatere în mediile bucureștene) care se cumpără deja, ceea ce înseamnă că există oameni ce le apreciază ca obiecte frumoase, înțelegând în același timp că sunt o investiție foarte bună, cu totul și totul ieșită di comun.

Pentru noi a fost o provocare și un pariu să facem așa ceva, a trebuit să detașăm cu totul un editor, care s-a ocupat exclusiv, tot anul, de obținerea acestor produse, fiindcă lipsesc serviciile esențiale oferite de tipografiile din Occident, lipsește hârtia de excepție, a fost deci un efort imens.

În privința tirajului, aici sunt niște reguli foarte stricte, se scot 100 de exemplare, din care 20 se retrag rămânând să acumuleze în timp o valoare din ce în ce mai mare, toate sunt exemplare semnate de autor, numerotate, executate pe o hârtie și cu o iconografie excepționale.

În ce privește cartea lui Andrei Pleșu, Jurnalul de la Tescani, ilustrată cu 9 gravuri ale lui Horia Bernea - plastician cu cotă foarte înaltă, stranietatea ei constă în faptul că nu au fost puse împreună, cum se întâmplă de multe ori un text și niște gravuri, fie ele și de excepție, ci text și gravuri s-au născut din aceeași experiență comună, a exilului lui Andrei Pleșu la Tescani. Prețul acestei cărți este de 223 mii de lei. Cea de a doua, Oglinzile lui Petru Creția, este ilustrată cu serigrafii ale unor studenți de la Academia de arte plastice și însoțită de o mapă de lucrări ale acelorași, care n-au „încăput” între paginile cărții.

V-am spus toate acestea ca să știți că prin acest efort, noi am obținut un nou standard de calitate, el a funcționat ca un fel de provocare internă. De acum înainte, cărțile noastre ar trebui să fie, sigur, nu bibliofile, dar să aibă un nivel tehnic mai ridicat și un aspect pe măsură. Când vorbești de bibliofilie este absolut obligatoriu să fie frumos. Dar cred că toate cărțile trebuie să fie frumoase, nu pot fi estetice numai înăuntru, o carte nu e un suport  de hârtie pe care vehiculezi niște gânduri înalte și niște sentimente tulburătoare, ci trebuie să existe o concordanță între conținut și materialul propriu-zis. Eu prevăd o schimbare destul de rapidă în domeniul acesta nu numai la noi, ci se vede și pe stradă acum, sunt oameni care au început să tipărească în Occident, sunt coperți care se fac în diverse stiluri, a început o competiție pentru aspect. Ceea ce nu e rău, fiindcă astăzi, când te prezinți cu cărțile astea ale noastre la marile târguri internaționale, deși s-a investit în ele mult efort exact pentru aspect, exact pentru exterior, ele continuă să arate destul de jalnic, în comparație cu ceea ce se face peste hotare. Acolo, grație tehnicilor sofisticate de tipărire, lucrurile au luat un avânt inimaginabil. ȘI e firesc să fie așa, cum este bine să ai mașinile cele mai frumoase, florile cele mai frumoase, este bine pentru suflet să ai cărțile cele mai frumoase.    

Am mers cu cele două cărți la Frankfurt și ele au fost apreciate, dar vreau să vă spun că nu ăsta este lucrul cel mai important, ci este important ce se întâmplă aici, în țară. Atunci când aveam 10 titluri, sau 15 sau 20, ne puteam simți ca o barcă aruncată de valuri încolo și încoace, dar eu sper că acum situația editurii noastre a început să se stabilizeze, și de aceea aș spune că reușita acestui an este păstrarea unui public fidel (în condițiile în care situația economică s-a deteriorat așa de mult) și continuitatea unui efort - în România un lucru destul de neobișnuit. La noi se pornește întotdeauna cu mare entuziasm și la un moment dat se instaurează o mare oboseală.  

Aici, la Humanitas, cred că lucrurile au început să devină ușor impersonale, am devenit, cred, una din acele instituții care funcționează cumva de la sine, fără un efort personalizat.

Este o exagerare amabilă ceea ce spuneți dumneavoastră, anume că Humanitas este singurul lucru bun care s-a întâmplat de la revoluție încoace, după mine s-au întâmplat chiar în cultură, tocmai aici unde confruntarea cu rigorile economiei de piață e atât de dură, lucruri deosebite: filme interesante, experimente extraordinare în teatru, lucruri absolut minunate  

Cred, în general, că imposibilitatea statului de a mai subvenționa cultura și dificultățile care rezultă de aici, sunt o mare șansă, fiindcă se nasc energii creatoare nebănuite, izvorâte tocmai din conștiința acestei crize. 

Alături de toate lucrurile acestea care s-au întâmplat, eu spun că important la noi este că s-a acumulat deja un fel de bibliotecă și că asta nu poate - subteran, să nu schimbe ceva în România, în oamenii tineri, sau în cei mai în vârstă. Este ceva ce nu mai poate fi eludat. Este un stăvilar împotriva restaurației - HUMANITAS.

*

Apreciez ca foarte bună activitatea editurii Pontica în acest an, ținând cont de faptul că fără un sediu - ocupat abuziv de primărie -, fără o tipografie - care este totuși a Universității și există anumite uzanțe, care trebuie respectate, fără un personal corespunzător - avem de fapt doi redactori, un administrator și un om de serviciu - și în condiții pe care nu se poate să nu le știți - a reușit să scoată, totuși, cinci cărți de poezie, respectându-și adică acel pariu cu sine, de a scoate cinci poeți pe an.

Este vorba de aparițiile din colecția de poezie „Euridice”, unde i-am publicat anul acesta pe Alexandru Mușina, Paul Daian, George Popescu, Dan Ciachir - și un al doilea debutant, căci, așa cum avut în prima serie de 5 unul, avem și acum unul, pe Felix Lupu - cu Scriituri simultane. În altă ordine de idei, a a ieșit curând de sub tipar și în câteva săptămâni va fi piață, o nouă carte în colecția „Biblioteca italiană” - este vorba de eseul faimos al esteticianului Gianni Vatimo Sfârșitul modernității - și tot așa este posibil ca până la sfârșitul anului să mai apară un alt eseu al acestui estetician - Dincolo de subiect, o altă carte care a stârnit, la timpul ei, vâlvă în Europa. Sperăm, dacă vom mai avea forțe, tot în „Biblioteca italiană” să publicăm romanul Disprețul al lui Moravia, iar în colecția de critică și teorie literară - unde n-au apărut până în prezent decât două cărți - să publicăm alte câteva titluri. 

Aș putea deci spune că la o editură care nu are nici un fel de posibilități materiale, fiindcă a rămas la stadiul în care era atunci când s-a transformat din editură de stat în societate comercială, în sensul că nu e societate pe acțiuni, nu are decât posibilități de subvenționare care vin de la guvern, nici unul, dar nici unul din factorii locali nesprijinind-o, activitatea n-a mers bine, ci incredibil de bine, în condițiile date. 

Toate cărțile de până acum, pe care le știți, de altfel, au fost subvenționate de stat.

Dumneavoastră spuneți că întreprindeți o anchetă printre editurile prestigioase, de nivel național, că ne socotiți o asemenea editură, ar trebui să știți mai bine decât mine dacă ați mai întâlnit o situație similară, o asemenea reacție de respingere, ca a unui corp străin, de către o urbe, prin forurile diriguitoare, a unei instituții pe care aveți amabilitatea s-o socotiți de nivel național și chiar internațional. Un fel de incompatibilitate cu lucrul de calitate, cu valoarea. Fiindcă lucrurile așa stau: editura Pontica, identificată cu Marin Mincu, nu are la această oră un sediu. Ne-am judecat pentru el, cum știți, procesul a fost câștigat de editură, iar primarul, dl. Cornel Neagoe, nu vrea s-o elibereze. Există o hotărâre judecătorească deci, pe care dl. primar nu vrea s-o pună în aplicare, deși au fost întruniri la nivel de prefect, cu toate forțele implicate, deși s-a spus că trebuie să respecte Constituția, deși e vorba de una din puținele instituții locale de exigență și standard, cum spuneți, naționale, lucrurile au rămas așa cum au fost. În notița din „România liberă” spuneți că ați sesizat o singură inexactitate, aceasta cu statutul juridic al editurii. Nu e o inexactitate, e o infamie extraordinară, și mă mir că dl. Mihalcea a preluat-o și o perpetuează în ceea ce a scris apoi el, că e vorba de un SRL al cărui patron aș fi. În realitate, nu sunt ca și până acum, decât director onorific. De când există această editură, nu mi s-a plătit (nu mi-am plătit) nici un leu măcar, nici pentru deplasări, și nu mi-am plătit nici drepturi de autor pentru traducerea la Umberto Eco.

Ați vrut să știți care sunt marile probleme. Și la noi, ca peste tot, inflația care, pe distanțe în timp de la punerea în vânzare a cărții și până la recuperarea banilor, face să dispară nu numai profitul, ci chiar investiția inițială. La noi însă totul e agravat de lucrul acesta într-un mediu ostil, refractar, nu lui Marin Mincu, ci ideea de cultură și de valoare. În multe locuri, de dragul acestei idei, se fac multe. Aici nu se face nimic și nu se pune pe talerul balanței, nici că primul doctorat la Universitatea din Constanța se dă sub conducerea lui Marin Mincu, nici că la invitația mea va veni la Constanța eminentul romanist Eugen Coșeriu, ca să primească primul titlu de Doctor Honoris Causa conferit de această universitate.  

Nu pot detașa activitatea editurii de a Universității pentru bunul motiv că eu sunt unul și același. Dar să revin. Fără dezastrul creat de inflație și de circuitul greoi al cărții, care face ca banii pentru cartea lui Umberto Eco să nu fi ajuns la noi nici până acum, ne-am fi descurcat totuși. Cum lucrurile n-au stat așa situația editurii este financiar vorbind agonizantă și rezistăm din veniturile aduse încă de acea carte a lui Eco. Altfel, dacă nu va interveni o situație favorabilă, să avem un sediu și să ne putem mișca în mod normal, editura va trebui să sucombe.

M-ați întrebat cine totuși mă sprijină. Nu mă sprijină nimeni decât studenții mei și 60% in cadrele universitare. Dar ei nu sunt „foruri”. Domnul prefect a promis de câteva ori în această vară, în cursul unor întâlniri la domnia sa în birou, cu toate părțile de autoritate locală, s-au spus vorbe multe, dar nu s-a întreprins nimic.

Se pare că, totuși, este așa cum spun: nimeni nu dorește editura Pontica la Constanța. Dovadă că, iată, aceste două cărți, ale lui Alexandru Mașina [Mușina] și Paul Daian, au fost date la „Cuget Liber”, de două săptămâni, domnului Ismăileanu, personal, și n-a apărut despre el nici măcar o notă, n-a apărut nimic, în ciuda promisiunilor.  

De asemenea, problema editurii e grea și în ceea ce privește revista „Paradigma”, concepută, într-o mare parte a ei, ca o oglindă și un comentariu al realizărilor primeia. „Paradigma”, editată de Ministerul Culturii, nu a primit în realitate de la minister decât banii pentru hârtie, astfel încât apare exclusiv pe munca neplătită a celor ce semnează în ea. Nu s-au plătit nici colaborări, nici muncă de redacție. În ciuda faptului că ea a fost deja remarcată și cotată ca remarcabilă, iată, am pus la nivelul forurilor locale problema posibilității ca într-un oraș atât de mare să existe și o a doua revistă de cultură. Au fost niște promisiuni vagi, recunoașteri circumstanțiale, în momentul de față aștept de 3 luni de zile ca dânșii să contribuie pentru tipărirea celui de-al treilea număr, deja făcut, dedicat lui Mircea Eliade. Până în prezent, în mod concret nu au făcut nimic.

Concepută deci să sprijine editura, „Paradigma” nu poate face nimic pentru ea și nici pentru sine.  În momentul în care vor înceta subvențiile, în momentul în care nu vor mai veni banii din vânzările de cărți, și una și alta vor trebui să se sinucidă. Și împreună cu ele, un program editorial dintre cele mai singulare cred, program de promovare a poeților tineri, cu o scriitură modernă, elaborată, care, cum v-am spus, au fost deja remarcați de critică, în prima serie Mariela Rotaru, cu Galeria de singurătate, o carte despre care s-a scris, a fost propusă pentru premiul de debut, și caracterizată printr-o scriitură foarte meditată, exactă, riguroasă. Vreau să spun că poeții tineri de acum nu mai sunt niște instinctivi, ei sunt niște elaborativi, își gândesc bine discursul, și-l construiesc cu mijloace dintre cele mai moderne. Despre celălalt debut ar fi mai interesant însă să aflați, cel de acum Scriituri simultane al lui Felix Lupu, o carte a unui student la Academia de arte plastice, care merge pe filiera hermetismului barbian, conform principiului ut pictura poesis. 

La el se poate vorbi despre o tendință acut postmodernă, fiindcă așa cum știți bine, Ion Barbu constituie unul din reperele textualismului poetic românesc. Deci, Scriituri simultane se înscrie în acest filon al poeziei post-barbiene. Și celelalte apariții din „Euridice” sunt semnificative. Paul Daian a luat premiul la colocviile de poezie de la Piatra Neamț, cu volumul Iohann, Angela Marinescu a luat premiu la Satu Mare, Liviu Avram Stoiciu - premiul Uniunii Scriitorilor.  Avem deci până acum 10 cărți în „Euridice” și manuscrise pregătite pentru tipar pentru încă 20. Suntem singura editură de după 1989 care a scos într-un an jumătate 10 cărți de poezie.

Ar mai fi colecția la care eu țin foarte mult, și ea cu un profil care nu se suprapune cu al nici unei edituri din țară, „Biblioteca italiană”, în care au apărut deja trei cărți și sunt în curs de apariție încă două. Este colecția „Hermeneus” cu critică și teorie (alt sector neglijat în ultimii ani), unde pregătim o carte despre baroc a lui Horia Dan Mazilu - Barocul în literatura română - și încă una despre semnele arhitectonice, a unui tânăr de la Facultatea de Arhitectură din București, D. Păcurariu. Vrem să extindem seria de colecții cu aceea intitulată „Universitaria”, care să îmbine interesele editurii cu cele ale Universității, publicând unele lucrări ale universitarilor noștri, demne să intre în circuitul național. Avem în momentul de față o lucrare cu aspecte de cercetare dialectologică a d-lui conferențiar Marin Petrișor, care este deja gata, avem deja un dicționar de termeni filozofici a d-lui conferențiar Ibram Nuredin, va fi o carte a mea de Semiotică a literaturii orale - cuprinzând chiar cursul pe care îl susțin acum la anul I al Facultății de Litere, una de gramatică contrastivă a doamnei prof. doctor Theodora Cristea, pe care ați văzut-o conducând ședința de susținere a primului doctorat la Constanța, o carte despre raporturile dintre Anglia și România propusă de doamna conf. doctor Șandru, o antologie de texte anglo-americane propuse de lector Adina Ciugureanu.        

     

M-ați mai întrebat dacă avem în vedere la Pontica titluri care să se vândă bine și să ne acopere cheltuielile. Nu, nu avem în vedere așa ceva. Pontica nu dă rabat la calitate, nu face concesii de acest fel, este, din acest punct de vedere, elitistă. 

M-ați mai întrebat, de asemenea, în ce raport ne aflăm cu autorii constănțeni. Doi dintre poeții publicați sunt constănțeni, mai avem pregătite pentru tipar și altele, avem și un manuscris al prozatorului Florin Șlapac, sper să ni-l mai conceadă, avem cărțile de estetică și critică de care v-am spus, dar eu am sesizat capcana pe care mi-o întindeți în legătură cu necolaborarea cu constănțeni. Iată răspunsul: toți tinerii mei colaboratori, în afara acelora, asistenți, preparatori veniți din Anglia, Italia, Portugalia - pentru ca studenții să învețe de la sursă limbile respective, toți sunt constănțeni: e vorba de Adina Ciugureanu, Ion Magiru, Ileana Marin, Mona Momescu și alții. Nu locul de origine este criteriul, ci calitatea.

*

Editura Minerva, în ciuda dificultăților reale pe care le-a avut, a reușit să scoată anul acesta (...).