Irina Petraș, Gânduri despre cititor și nu numai..., „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 4.
„Plus que de chair /Il se veut d ecriture”
Alain Bosquet
Nu omul, Cititorul. Cel care își trage iar și iar, veșnic flămând scaunul la buza prăpastiei să asculte o poveste (F. Scott Fitzgerald). Cititorul, condamnatul, crede M. Eliade, dar ce minunată condamnare: să-și procure revelațiile prin cultură, prin cărți în exclusivitate. Cu prețul uriaș și nebănuit de primejdios al îndepărtării de natură, cititorul se abandonează bibliotecii. O vede ca un paradis, alături de Borges, ori labirint cu toane malefice ca-n Il Nome della rosa. I se supune, acceptă regulile jocului. Sfântul Augustin, singur într-o încăpere, murmurând pentru sine cuvintele dintr-o carte deschisă în mâini, inaugura era bogatei solitudini a lecturii. De aici înainte omul se va căuta pe sine și lumea întorcând pagină după pagină cu sentimentul tot mai acut al participării la un act inițiatic. Gutenberg va face ca fenomenul să capete proporții de masă. Boala câtorva aleși se transformă în epidemie. Cea mai benefică dintre epidemii. Una prin care omenirea însăși poate spera să atingă ordinea și armonia unui stup. Doi oameni, străini, trăind la mii de kilometri unul de altul, citesc și recitesc aceeași carte. Se regăsesc în ea, află între paginile ei resurse suficiente să privească viitorul în față. Întâmplarea valorează cât cea mai prietenească strângere de mână!
Cititorul merge pe jos, încet și sigur, asemeni pedestrașului lui Cioran. Așa a cucerit o lume și tot astfel o poate păstra. Civilizația atomică, gata să se autodistrugă prin sat precum cavaleria romană, poate fi ținută în frâu prin lectură. Cititorul este în măsură să apere viața fiindcă mintea sa e vie. Cititorul se asemănă cu o grădină. Nu întâmplător Arcimboldo a pus alături de omul alcătuit din cărți pe cel din fructe și spice. Sunt amândoi simboluri ale vieții, ale rodului, garanții pentru perpetuare a speciei umane.
Lumea fără cap imaginată de un Canetti e o lume în care cărțile sunt arse pe rug. Când bibliotecile nu vor mai fi decât depozite prăfuite în care toate cuvintele au tăcut, faguri fără miere, ultimul cititor va fi fost ucis și planeta va fi a maimuțelor.
Sfârșitul de veac XX e încă unul al lecturii, chiar dacă se lansează, pe mici și mari ecrane, din când în când, câte un „de profundis”. Și, atâta vreme cât mai există Cititorul, nu e totul pierdut pierdut.
Într-o carte despre era personalizării - alt nume, mai propriu, poate, pentru postmodernism - (este vorba despre L era du vide a lui Gilles Lipovetsky), omul contemporan este definit ca dispecer al propriei existențe. O ofertă uriașă și derutantă, o explozie a informației la nivel planetar nu aduce după sine monotonia, uniformizarea, robotizarea, ci, dimpotrivă, individualizarea, singularizarea prin selecție obligatorie. Omul este înainte de toate cel care alege după ce „s-a pus la curent” cu variantele posibile. Mă gândeam citind-o că două, cel puțin, sunt datele staturii sale pe care omul postmodern nu le poate alege, ci îi sunt impuse: apartenența etnică și muritudinea. Revenind asupra gândului dintâi, corecturi însemnate ale perspectivei mi s-au părut necesare. Muritutdinea este o fatalitate, dar numai viața, prin tot ce face împotriva morții, o justifică. Fără zbaterea vie, moartea își pierde semnificația. Absolutul ei este relativizat de forța creatoare hărăzită omului. Așadar, dacă omul nu poate alege să nu moară, poate alege în schimb cum să trăiască în ciuda morții asumându-și limitările acesteia, subminându-le.
Pe de altă parte, apartenența etnică poate fi considerată și ea o fatalitate. Importanța care se acordă în vremea din urmă, pretutindeni, diasporei e semnul acestei recunoașteri. Oricâte ajustări ai aduce ființei tale, ea păstrează însemnele apartenenței la o etnie. În era postmodernă, mai mult ca oricând, a ști înseamnă a-ți aduce aminte și a fi înseamnă a avea memorie. Prezentul nu se întrupează decât prin tot ce s-a conservat din tot trecutul. El este o răsfrângere a „bibliografiei” existențiale atât la nivel de individ, cât și la nivel de popor. Etnia nu este o fatalitate, constructivă prin simpla ei proclamare. Nu are sfințenie apriorică și nu reprezintă o soluție prin exaltarea ei verbală. Ești român prin cunoașterea și recunoașterea autorității unui trecut cultural și prin înfăptuirea pe care i-o adaugi. Ești român prin fapta ta specifică deschisă către lume. Prin ceea ce E. Lovinescu numea „a-ți fixa sufletul”. În absența unei memorii culturale constructive se ivește primejdia mesianismului rasial, acel „fenomen disgrațios și mătăhălos” respins de L. Blaga. Cu alte cuvinte, apartenența etnică este și ea, în cele din urmă, o chestiune de alegere. E o latentă, inoperantă altminteri decât prin realizarea ei conștientă, prin actualizare responsabilă și atentă la conexiuni. Trecutul unui neam, oricât de glorios, nu justifică, în mod automat, prezentul, ci-l construiește dacă memoria colectivității etnice știe să acționeze seminal. Nu încremenirea sub faldurile trecutului poate asigura consistența prezentului etnic (național), ci acel „zbor cu spatele” al îngerului lui Walter Benjamin. Îți aduci aminte, deci ești. Recuperarea trecutului nu înseamnă idealizarea lui, ci trăirea responsabilă în prezent conștient de rădăcini, fondat și cu temei.
Alain Finkielkraut - autorul Înfrângerii gândirii - era întrebat, de curând, cum vede noua Europă. Lucid, atrăgea atenția asupra pericolului instaurării unui nou „vis american”. Invocarea entuziastă a unei Europe noi și unite nu reprezintă soluția. Cel puțin deocamdată. Europa este alăturare și întrepătrundere de culturi naționale. Să negi acest lucru prea devreme să anulezi esența însăși a Europei. Estul european poate rata o șansă rară dacă nu va ști să fructifice prețuirea culturii prin care a rezistat decenii în șir. Nu farduri apusene vor putea salva bătrânul continent. Economicul nu are memorie și deci nu poate fi. Cultura, în schimb, este. Încă o vreme de acum înainte ea se va mișca în cadre naționale, oricât de planetară este exploatarea informației. Și,atunci, apartenența etnică este o răspundere și un răspuns. Și ea înseamnă alegerea de a fi.
Cititorul, cel-ce-gândește-singur, n-a fost niciodată sclav. El celebrează cartea - speculum humanae salvationis - adică eliberarea ca proces, nu ca împlinire. Principiul cunoașterii actuale - „Omul devine ceea ce vede” - l-aș citi astfel: „omul devine ceea ce citește”. Și, în hățișul editorial actual, aș relua îndatorirea continuă în programul ASTREI transilvănene: să ne dea o mână de ajutor publicul cetitor, arătându-i cărarea cea bună, ca cetitorul să nu se dea cu capul de gard, cetind toate năzbătiile”. Cei „buni conducători de carte” - scriitori, editori, profesori - au, vorba lui Eminescu, de „combătut întunericul”.
În Evul Mediu, funcționa o lege potrivit căreia știutorii de carte nu puteau fi omorâți! Să ne fie, oare, la îndemână să devenim nemuritori în vreme ce ne trecem cu ochii lipiți de seriale TV și benzi colorate?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu