„Filosofia românească la judecata neototalitaristă (III)” (CAZAN 1996)

prof. univ. dr. Gh. Al. Cazan, Filosofia românească la judecata neototalitaristă (III), „Tomis”, Constanța, 1996

Nu există filosofie românească! Morții sunt, adeseori, mai puternici decât viii, fie aceasta pentru că valoarea operei unora dintre cei care nu mai sunt în viață a fost consfințită istoricește. Or, cum valoarea operei cumva nu convine totalitarismului, atunci ea trebuie supusă criticii până la a răsturna total și a o prezenta, împotriva adevărului ei, ca non-valoare sau pseudo-valoare sau ca una al cărui autor a fost „duplicitar ”, „colaboraționist” etc, așa încât valoarea însăși este prezentată cu atributele autorului.

Cu morții care nu-i convin, totalitarismele au procedat totdeauna cu măsuri abnorme, ilogice, barbare. Am văzut cum s-a procedat cu filosofii și filosofia românească în septembrie 1940 sau după reforma învățământului din 1948.

În „noul” timp, adică după decembrie 1989, câțiva intelectuali din domeniul „științelor umaniste” s-au reprofilat în privința orientărilor lor. S-a petrecut cu ei Fenomenul Damascului. Asemenea Sfântului Pavel, care din asupritor al creștinilor a devenit, peste noapte, prin iluminare, un fervent apostol al lui Isus. Numărul Pavelilor a crescut impunător și, sigur, s-a recrutat, într-o anumită măsură, din foștii activiști din domeniul ideologiei ceaușiste, din rândul foștilor secretari de partid., fie că au fost cu propaganda, fie că fost secretari fără alte determinări, deci care conduceau, efectiv, un anume organ de partid (unitate, birou). Ori când n-a făcut parte din categoriile de mai sus, au putut fi totuși întâlniți printre profitorii regimului. Unii au stat zeci de ani în institute de cercetare și în învățământul superior fără a da nimic semnificativ în filosofie. Poate din când în când câte o broșurică despre Știință și religie sau despre Revoluția săvârșită de marxism în filosofie (și astea proaste!) sau, după caz, câte o teză de doctorat pe care, apoi, cu ajutorul unor jurnaliști nepricepuți în ale filosofiei, au ridicat-o la rangul de mare filosofie. Majoritatea lor au fost bursieri ai statului român sau ai altor state, beneficiari, deci ai unor stagii de formare profesională în străinătate. pe când majoritatea carelor didactice și a cercetătorilor din domeniul filosofiei aveau interdicție de specializare în străinătate (mai ales după 1973), ei obțineau vize de plecare în străinătate în fiecare vară.

Coincidența face c a un Pavel care poartă chiar acest nume, activist altădată la un CC al UTC, jurnalist la reviste comuniste, om care alerga să ia cadrelor didactice interviuri despre personalitatea de excepție a lui N. Ceaușescu, s-a reconvertit, și el, și a devenit din apologet al regimului comunist, nu doar critic al acestuia, ceea ce nu este rău, ci un totalitarist pentru care lumea are o singură dimensiune, oamenii trebuind să creadă neapărat în ce propagă neofitul în ale democrației etc.

Din punctul său de vedere, pe care cred că îl reproduc corect, nu există filosofie românească, iar dacă s-ar încerca să se acorde demnitatea de filosof unor români, atunci  „poate”, zice el, că Blaga sau Noica ar merita-o. Deci Blaga sau Noica sunt considerați, cu îngăduință, ca unii care „poate” ar merita titlul de filosofi.

În paranteză fie spus, distanța dintre Pavel Apostol care îl desființează pe Blaga (în Revista de filosofie, 1958) și noul Pavel care crede că lui Blaga i se poate atribui vocabula poate în privința calității de filosof, distanța nu pare a fi prea mare. Să zicem că acești Paveli țin de destinul istoriei filosofiei românești, ar fi prea mult.

Într-o altă intervenție de-a sa, de data aceasta la cartea lui Ion Ianoși, O istorie a filosofiei românești (în relația ei cu literatura) (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996), același Pavel dă intervenției sale un titlu pe care l-a vrut deopotrivă subtil și ironic, ceva în sensul O istorie despre ceva care nu există, un titlu care nu poate fi decât o prostie ori, ceea ce este mai credibil, o stratagemă vicleană de a intra în grațiile celor care i-ar fi putut favoriza ascensiunea. Ceea ce, fie vorba între noi, s-a și întâmplat.

Pentru Dan Pavel, filosofia românească și istoria ei nu există și atât. S-a hotărât omul să declare inexistența filosofiei românești și a făcut-o în afara oricărei îndoieli și dincolo de rezultatele cercetărilor în acest domeniu. Propagandistul de altădată a ieșit din nou la iveală, nu s-a schimbat în privința naturii sale, cum nici procedeele nu și le-a modificat. Cântă și desființează, în continuare, cum  știe, atâta doar că altul este obiectul cântecului și altul al desființării. Pentru el, D. Cantemir, T. Maiorescu, V. Conta, C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Mircea Florian etc nu au existat, numele lor par fi pure ficțiuni, sau dacă vor fi existat, opera lor nu poate fi apreciată ca filosofie. Unei asemenea „exegeze” nu i se poate opune nici o argumentare pentru că ea este viciată prin intenție, denaturată prin voințe arbitre și nu rezultă, cum se observă, din vreo argumentare fie ce cât de slabă.

Noul-vechi Pavel dă verdicte, sancționează, desființează istoria filosofiei românești, pentru a fi și el la modă, căci despre originalitate nu poate fi vorba de vreme ce ideea are statute vechi. orice altă idee ce nu cade pe credința lui, ale cărei izvoare numai merită cercetări, este declarată nulă, iar autorul este aruncat la coșul cu vechituri. Argumentele nu au ce căuta într-un asemenea loc unde sloganul se lăfăie într-o libertate absolută.

El este, însă, jurnalist de profesie sau cel puțin așa a fost înainte de decembrie 1989, așa încât s-ar putea crede că afirmațiile sale despre filosofia românească sunt o licență peste care se poate trece fără comentarii prea largi.

Mai gravă nu se pare ideea inexistenței istoriei filosofiei românești când vine de la oameni considerați autorități în filosofie.