Parisul anului 1932 versus Parisul anului 1888 (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
Pe drumul de întoarcere în Anglia, poposiră două nopți la Paris, într-un hotel mic, așezat deasupra unui restaurant lîngă gara Saint-Lazare. Aveau foc de lemne în camere și paturi confortabile.
- Numai francezii știu cum trebuie să fie un pat, comentă Adrian.
Bucătăria era menită să-i satisfacă pe turiști sau pe cei ce călătoresc prin locuri unde se poate aprecia o mîncare bună. Chelnerii, care purtau șorțuri, arătau, după cum se exprimase Adrian, ”ca niște călugări ce îndeplinesc un pic de muncă”, turnînd vinul, sau amestecînd cu reverență salata. El și Dinny erau singurii străini atît din hotel, cît și din restaurant și erau aproape singurii străini din Paris.
- Minunat oraș, Dinny. Cu excepția faptului că sînt mașini în loc de flacres (1) și a turnului Eiffel, nu văd nici o schimbare substanțială din `88, cînd bunicul tău era ambasador la Copenhaga și m-a adus pentru prima dată aici. În aer plutește același iz de cafea și același fum al focurilor de lemne; oamenii au aceleași spinări late, și aceiași nasturi roșii la mantale; afară sînt aceleași măsuțe, în fața acelorași cafenele; aceleași ”affiches”; aceleași nostime tejghele de stradă, la care se vînd cărți, aceeași miraculoasă violență în conducerea vehiculelor, același pătrunzător cenușiu franțuzesc, răspîndesc pînă și pe cer; și aceeași expresie morocănoasă, care nu se sinchisește nici cît negru sub unghie de tot ceea ce nu înseamnă Paris. Parisul dă tonul modei, și totuși este cel mai conservator oraș din lume. Se spune că cercurile literare avangardiste de aici consideră că lumea a fost creată cel mai devreme în 1914*, aruncă la gunoi tot ce s-a scris înainte de război, disprețuiesc tot ce dăinuie, sînt alcătuite în cea mai mare parte din evrei, polonezi și irlandezi și totuși au ales drept lăcaș acest oraș imuabil. La fel și cu pictorii și muzicienii, sau toți ceilalți extremiști. Aici se adună și pălăvrăgesc și se istovesc în experimente. Iar bunul și bătrînul Paris rîde și-i dă înainte, la fel de preocupat de realitate, de arome și de trecut cum a fost de cînd lumea. Parisul produce anarhie la fel cum berea produce spumă.
Dinny îi strînse brațul.
- A fost un efort încununat de roade, unchiule. Trebuie să-ți mărturisesc că mă simt mult mai vie aici decît m-am simțit de secloe încoace.
- Ah! Parisul îți răsfață simțurile. (...)

(1) Trăsuri (fr.).
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell**, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 263-264.

NOTE M. T.
* În 1914 a început Primul Război Mondial, care s-a încheiat în 1918.
** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Hoinarii din Australia secolului XIX (FRANKLIN 1901)

<
(…) 
O ajutam pe bunica să-și facă socotelile și să scrie scrisori de afaceri și mă ocupam de hoinarii care veneau cu cerșitul. La Caddagat nu i se refuza niciodată cuiva un blid de mîncare. Asta făcea necesară cumpărarea unei tone de făină în plus pe an  și a aproape încă o tonă de zahăr, ca să nu mai vorbim de ceaiul, cartofii, carnea de vită și altele care se ducea în felul ăsta. Asta fără să punem la socoteală consumul de alimente al celorlalte categorii de călători, de care era plină casa tot anul. Să-i fi pus pe aceștia să plătească pentru casă și masă, familia Bossier ar fi făcut cu siguranță avere. Eu stăteam  de vorbă cu circa cincizeci hoinari pe săptămână și rareori îi vedeam pe unul de două ori. Erau o armată întreagă, ce mai! Suflete fără speranță, fără casă, fără țel, fără rușine, vagabondînd de la nord la sud și de la est la vest -  cîte unii de atît amar de vreme, că-și pierduseră orice ambiție bărbătească și nici nu-și mai doreau altceva.

Erau barbate de toate formaturile, mărimile, vîrstele și felurile – băiețandrul obraznic în floarea tinereții, care prin felul său de a cerși îți arată că umilința situației nu l-a uzat încă, sărmani moșnegi cu un picior în groapă cărora nu le mai rămăsese nici o bucurie pe lume, în afară de bere și de tutun. Erau bărbați zdraveni, în floarea vîrstei, care dorerau cu adevărat să muncească, după cum cereau, și chiulangii netrebnici care trăgeau speranța că nu li se dădea de lucru. Mai erau bolnavii, cei cu școală, ignoranții, schilozii, orbii, cei ticăloși, cei onești, nebunii, sănătoșii. Cîte unii, în stilul cerșetorilor de profesie, invocau asupra mea binecuvîntarea cerului; alții erau posomorîțî și ursuzi iar unii atât de nerușinați și de nerecunoscători , încît spuneau că dîndu-le de mîncare nu-mi făceam decît datoria, căci squatter-ii  trăiesc de pe urma hoinarilor, fiindcă dacă nu monopolizau ei tot pămîntul, ar fi avut și aceștia din belșug. O parte din ultimii citați – aveau în ochi o sclipire care te făcea să te cutremuri uitîndu-te la ei și, în timp ce-și învîrteau spasmodic vîna de bou sau își exersau pumnii, vorbeau ațîțat despre „dărîmarea afurisitelor de îngrădituri”  sau de izgonirea din țară a tuturor squatter-ilor* și împărțirea pămîntului la oameni – arătînd limpede că, deoarece ei eșuaseră, dintr-un motiv sau altul, îi înnebunea să vadă că alții au reușit.

De ce se întîmpla acest lucru într-o țară atît de mare, de tînără și resurse nelimitate? Îmi dădea de furcă această întrebare. Legiuitorii noștri nu sînt în stare sau nu au dorința de a privi lucrurile de față. Nu-și dau osteneala să fie adevărați patrioți și oameni de stat. Australia poate să dea la iveală scriitori, oratori, financiari, cîntăreți, muzicieni, actori și atleți cu nimic mai prejos decît al oricărei națiuni de pe pămîntul acesta. De ce nu e în stare să nască fii adevărați, bărbați! care să aibă atîta suflet, minte, credință, evlavie și patriotism încît să se ridice și să scuture lanțul care ne împresoară tot mai mult cu fiecare zi?
(...)
>

SURSA

Miles Franklin, Cariera mea strălucită**, ed. Univers, București, 1991, pp. 125-126.

NOTE M. T.
* Squatter (eng.) = Persoană care stă ghemuită. În Australia, termenul definea pe colonistul care ocupa fără titlu legal un teren nealocat de autorități sau pe crescătorul de oi și bovine. (http://www.oxforddictionaries.com/definition/english/squatter)
** Colțul Colecționarului - “Strălucita mea carieră” de Miles Franklin -
23 iulie 2010 (http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/stralucita-mea-cariera-de-miles-franklin/)

„Corespondențe spirituale” (BĂLĂNICĂ 1982)

Vladimir Bălănică, Corespondențe spirituale, „Tomis”, Constanța, 1982

Autor cu o impresionantă carte de vizită - volumul de care ne ocupăm este al zecelea „de autor”, la care se adaugă numeroase ediții îngrijite, prefețe, studii introductive și note - Valeriu Râpeanu se dovedește una din cel mai importante personalități culturale actuale. Vocația sa de explorator neobosit prin diferitele domenii ale artei, curiozitatea sa pentru tot ce e nou în cultură, atît la noi cît și aiurea, rafinamentul spiritului său sînt încă o dată probate prin această carte de „itinerarii” (literare, artistice și ... geografice). Adeseori, astfel de volume nu reușesc să fie decît expresia jalnică a unui snobism nedisimulat („priviți pe unde am călătorit eu și ce minunății am văzut!”) sau tomuri școlărești vizînd exhaustivul și a căror informație abundentă își are sorgintea în vreo bibliotecă oarecare („priviți ce multe știu eu despre lucrurile pe care le-am văzut!”). Nimic din toate acestea la Râpeanu. Asemenea marilor noștri oameni de cultură (M. Ralea, G. Călinescu, T. Vianu, M. Malița, Z. Dumitrescu-Bușulenga D. Grigorescu), autorul receptează fără complexe fenomenele culturii apusene „la ea acasă”. Cât de departe ne aflăm de Dinicu Golescu, acela car ejudeca arta occidentală, după cum spune Călinescu, potrivit „criteriului stînjenului și lăcrimării”! Scriitorul contemporan merge azi în Franța, Italia, Germania nu pentru a se uimi, ci pentru a dialoga. Și „Tărîmul unde nu ajungi niciodată” este tocmai o astfel de carte - de dialoguri cu personalități ce au marcat decisiv cultura europeană și universală a zilelor noastre.

Volumul se deschide cu două eseuri despre scriitori pe care autorul nu i-a cunoscut direct, ci prin intermediul operei lor: Andre Marlaux și Henri de Montherlant. Râpeanu încearcă să reconstituie trăsăturile fundamentale ale unor existențe exemplare în felul lor. Viața și opera lui Marlaux sînt văzute prin prisma implicării în istorie pentru un înalt ideal umanist, pentru apărarea demnității ființei și culturii umane: „Esențial mi se pare că angajarea, aventura lui Marlaux n-au fost o suită de gesturi gratuite, ci acte de adeziune la o condiție umană pe care, de cînd cunoscuse colonialismul, învățase s-o prețuiască tocmai pentru că i se relevase în expresiile ei cele mai atroce, pe cînd lupta împotriva disprețului cu care era tratată în acea vreme ființa umană.” Eseul este în același timp și un omagiu adus acelui tip de intelectual luptător ce se potrivește atît de bine secolului nostru. Reconfortantă și plină de satisfacție este pagina în care se comentează participarea lui Marlaux la sărbătoarea proclamării independenței Republicii Tchad: „Ceea ce mi se pare semnificativ este faptul că asistînd la aceste sărbători ale independenței popoarelor din Africa și Asia. Marlaux nu trăia numai euforia împlinirii unui vis, ci avea revelația unei lumi pe care n-o bănuise în anii luptei sale pentru o altă condiție umană cînd cunoscuse atît de concret munca abrutizată care înjosea orice urmă de demnitate umană. O lume care numi avea concretețea tragică a celei din 1925, ci părea că descinde din reprezentările unui muzeu imaginar ce nu i se relevase pînă atunci. Steegurile care fluturau deasupra Africii și la înălțarea cărora el luase parte nu marcau doar sfîrșitul unu drum parcurs de luptător și scriitor sau mai bine zis de scriitorul-luptător și încheiat de ministrul în haine de gală, ci și începutul unui alt drum”.

Pe de altă parte, la cealaltă extremă, am putea spune, se află Montherlant, cel a cărui existență a fost dominată de o tragică singurătate, cel care și-a „aflat din ce în ce mai mult sensul vieții într-o retragere olimpiană, într-un refuz de a fi alături de oamenii timpului său, de frămîntările lor pe care le-a ignorat, distanțîndu-se din ce în ce mai mult, pînă în momentul în care, singur fiind, n-a mai aflat nici în sine și nici în cei din jur puterea de a înfrînge sau de a suporta cu stoicism, suferința fizică”. 

Dincolo de operă, Râpeanu caută întotdeauna omul, încercînd să-i afle resorturile intime ale existenței. Din acest punct de vedere sînt revelatoare capitolele în care se vorbește despre scriitorii și artiștii pe care i-a cunoscut direct. Ele dau sentimentul de viață trăită, precum  o floare adevărată, vie, ar sta lîngă un buchet de flori artificiale. Nu numai micile gesturi - Francois Mauriac, îngrijorat de „cantitatea uriașă de titluri care se tipăresc în Franța” sau în timpul ocupației naziste hrănind „focul la sobă cu cărțile din bibliotecă” și observînd mucalit că „se întîmpla ca o lucrare voluminoasă, un tom impozant să dea o căldură bună” ori farmecul lui Emmanuel Robles, emoția lui William Gibson, modestia lui Ionel Perlea etc - dar mai ales confesiunile acestor mari artiști, felul în care dezvăluie crezul umanist sînt revelatoare. În dialogurile cu ei, Râpeanu încearcă foarte adesea să cunoască modul în care arta românească este receptată peste hotare. De pildă, discuția cu Marcel Mihailovici și Monique Haas se poartă în legătură cu marele George Enescu. Aflăm astfel lucruri deosebite, cum ar fi faptul că marele compozitor era un om jovial și nu sobru și înțepenit, așa cum ne-am obișnuit să ni-l imaginăm, influențați poate și de o exegeză ce nu concepe geniile decît în postură de sfinx. Totodată, însă, nu-i  mai puțin adevărat, că interlocutorii confirmă ceea ce știam deja, adică puterea extraordinară de muncă a compozitorului român.

Ideea corespondențelor spirituale, atât între epoci, cît și între diverși artiști (pictori, sculptori, muzicieni, scriitori) apare încă odată cu rezonanță deosebită pentru autorul român în capitolul consacrat comentării celor cinci scrisori ale lui Erik Satie trimise lui Constantin Brâncuși: „Îi unea pe amîndoi cred această voluptate a singurătății provenită dintr-un sentiment de superioritate, de încredere în propria creație pe care și unul și altul au avut-o în ciuda eșecurilor, neînțelegerilor, refuzurilor, scandalurilor și chiar o mizantropie, urmare poate a anilor de sărăcie și umilință. Dar și o tenacitate în urmarea drumului vieții presărat și pentru unul și pentru altul cu atîtea obstacole.” Este adevărat că uneori, urmărindu-și ideea, Râpeanu poate ajunge la ipoteze pe care ne vine greu să le acceptăm, cum ar fi aceasta despre Brâncuși: „Obiectele țărănești din atelier nu constituiau - mi se pare - o punte între artist și lumea copilăriei, ci expresia unei anume originalități și chiar a snobismului. Mai fertil ar fi să căutăm corespondențele dintre el și artiștii timpului, cum sînt acelea stabilite de un compozitor de talia lui Satie.”

Problema corespondențelor spirituale nu este un capriciu al autorului, ci o necesitate de prim rang pentru o viziune organică asupra culturii contemporane. Acest lucru este afirmat și de un mare dirijor, Antonio de Almeida: „muzica face parte din cultura omului, nu este un lucru izolat. Un șef de orchestră nu trebuie să aibă numai cunoștințe profesionale, ci și cunoștințe și pasiune pentru celelalte arte.”