Amintirile unui corespondent de război (ROBLES 1952)

<

(...)
Am fost corespondent de război, toubib (1)! Etiopia (2), Spania (3), Grecia (4), mai știu eu unde? Am văzut cum au fost împușcați negri și albi, spanioli și italieni, arabi, unguri și croați! Totdeauna e la fel! Pentru a-i uita pe toți morții ăștia, nu există decât alcoolul! Foarte bine! În timpul ofensivei de la Bilbao (5) am văzut un individ pe care tocmai se pregăteau să-l împuște. Puștiul lui se ținea agățat de taică-su, care era deja cu spatele la zid. Tatăl îl respingea. Copilul nu voia. Copilul nu voia să înțeleagă. Ei bine, au fost împușcați amîndoi. Nu trebuie să crezi tot ce povestește afurisitul ăla de Malaparte (6). Dar povestea cu evreicele este adevărată. Cele mai frumoase fete ale burgheziei erau băgate în bordeluri pentru trupă. După ce le foloseau o lună, erau împușcate. Am văzut! Cu ochii mei! Am văzut totul. La Adua (7), tancurile treceau peste picioarele prizonierilor. Dezgustător! Și-mi vorbești de ficatul meu! Tocmai de ficat! Glumești! Haide, toubib, vorbește-mi ma degrabă de inima mea, organ nobil! Ei da, cu ea s-a zis! S-a zis cu ea, pentru că a bătut la toate execuțiile, pentru toate grămezile de cadavre!

(...) - Și o să mai fie război, toubib! Mereu războaie! Și știi de ce?...

(...) - Vom mai avea război pentru că lumea e condusă numai de bărbați! Vreau să spun de masculi!

(...) - Femeia, toubib, nu participă niciodată. Vreau să spun... În război, în politică și organizarea societății, bărbații sunt vei care conduc hora! Perfect! Femeia este socotită întotdeauna un animal de plăcere, o mașinărie de fabricat copii sau o slujnică generoasă! Un sex, un pîntec sau brațe de sclavă! Asta depinde de bunul plac al proprietarului! Perfect! Zic că n-ar mai fi războaie dacă bărbații n-ar rămîne mereu între ei, să-și ciocnească capetele lor pătrate sau să se înfrunte ca animalele în arenă! Se întorc apoi la femeile lor, doar ca să le facă, în treacăt, niște copii sau să le mângîie ca pe tîrfe.

(...) - N-ar mai fi război dacă bărbații ar iubi femeile cum ar merita să fie iubite! Dacă între ei și ele ar fi contopire pură, căci cea care te îmbrățișează te face părtaș la viața întregului univers, da, da, te apropie de sublim! Grecii înțeleseseră asta!

(...) - Femeia este în același timp Afrodita și Maria! Perfect! Viața și izbăvirea! Fecunditatea și mîntuirea! Dar bărbații se lasă în voia nebuniei lor! Ei sînt cei care hotărăsc războiul! Și azi nimic nu-i oprește! Omoară femeile cu miile, omoară copii cu miile! Ei adaugă îngrozitoare nenorociri în această mizerabilă viață pămîntească. De parcă moartea n-ar fi la capătul drumului! Dureros! Revoltător!

(...) - În 1944 a fost un bombardament îngrozitor la Torino, adăugă el totuși, cu o voce răgușită. Mii de morți. Dar aproape toți femei și copii. Iată ce fac bărbații. Femei și copii zdrobiți și arși!

(...) - O casă cu o tînără femeie. Doi micuți. Striviți! Înmormîntați de vii! Sufocați! Puișorii mei!

(...) Omul acesta parcă îi străpunsese sufletul cu o sabie. În el sîngera o rană adâncă și arzătoare. Se ridică. Casella dormea deja. (...) Plăti consumațiile și ieși.
(...)
>

SURSA

Emmanuel Robles, Ceasul limpezirilor, Editura Eminescu, 1975, pp. 125-128

NOTE M. T.:

(1) toubib – savant, vraci în arabă; medic în franceză (n. E. R.)

(2) În 1935-1936 Italia condusă de dictatorul fascist Benito Mussolini a cucerit Etiopia, ca urmare a netei superiorități tehnologice.

(3) În 1936-1939 în Spania a avut loc un război civil, câștigat de coaliția de dreapta condusă de generalul rebel Francesco Franco, susținut de Germania nazistă și Italia fascistă, în fața coaliției de stânga, susținută de Uniunea Sovietică stalinistă.

(4) În octombrie 1940, Mussolini, invidios pe succesele lui Hitler în nordul și vestul Europei, a invadat fără succes Grecia.

(5) Bilbao – oraș în Spania.

(6) Curzio Malaparte (1898-1957) – scriitor, ziarist, diplomat și politician italian. În calitate de teoretician al fascismului a intrat în conflict cu Mussolini prin publicarea în Franța în 1931 a volumui Tehnica loviturii de stat, fapt pentru care a fost închis.

(7) Adua – oraș în Etiopia. În 1896 armata italiană a suferit aici o gravă înfrângere în fața etiopienilor, fapt care a dus la eșecul primei încercări a marii puteri europene de a cuceri această țară din Africa de Est, una din cele două țări africane independente alături de Liberia.

„Corespondențe spirituale” (BĂLĂNICĂ 1982)

Vladimir Bălănică, Corespondențe spirituale, „Tomis”, Constanța, 1982

Autor cu o impresionantă carte de vizită - volumul de care ne ocupăm este al zecelea „de autor”, la care se adaugă numeroase ediții îngrijite, prefețe, studii introductive și note - Valeriu Râpeanu se dovedește una din cel mai importante personalități culturale actuale. Vocația sa de explorator neobosit prin diferitele domenii ale artei, curiozitatea sa pentru tot ce e nou în cultură, atît la noi cît și aiurea, rafinamentul spiritului său sînt încă o dată probate prin această carte de „itinerarii” (literare, artistice și ... geografice). Adeseori, astfel de volume nu reușesc să fie decît expresia jalnică a unui snobism nedisimulat („priviți pe unde am călătorit eu și ce minunății am văzut!”) sau tomuri școlărești vizînd exhaustivul și a căror informație abundentă își are sorgintea în vreo bibliotecă oarecare („priviți ce multe știu eu despre lucrurile pe care le-am văzut!”). Nimic din toate acestea la Râpeanu. Asemenea marilor noștri oameni de cultură (M. Ralea, G. Călinescu, T. Vianu, M. Malița, Z. Dumitrescu-Bușulenga D. Grigorescu), autorul receptează fără complexe fenomenele culturii apusene „la ea acasă”. Cât de departe ne aflăm de Dinicu Golescu, acela car ejudeca arta occidentală, după cum spune Călinescu, potrivit „criteriului stînjenului și lăcrimării”! Scriitorul contemporan merge azi în Franța, Italia, Germania nu pentru a se uimi, ci pentru a dialoga. Și „Tărîmul unde nu ajungi niciodată” este tocmai o astfel de carte - de dialoguri cu personalități ce au marcat decisiv cultura europeană și universală a zilelor noastre.

Volumul se deschide cu două eseuri despre scriitori pe care autorul nu i-a cunoscut direct, ci prin intermediul operei lor: Andre Marlaux și Henri de Montherlant. Râpeanu încearcă să reconstituie trăsăturile fundamentale ale unor existențe exemplare în felul lor. Viața și opera lui Marlaux sînt văzute prin prisma implicării în istorie pentru un înalt ideal umanist, pentru apărarea demnității ființei și culturii umane: „Esențial mi se pare că angajarea, aventura lui Marlaux n-au fost o suită de gesturi gratuite, ci acte de adeziune la o condiție umană pe care, de cînd cunoscuse colonialismul, învățase s-o prețuiască tocmai pentru că i se relevase în expresiile ei cele mai atroce, pe cînd lupta împotriva disprețului cu care era tratată în acea vreme ființa umană.” Eseul este în același timp și un omagiu adus acelui tip de intelectual luptător ce se potrivește atît de bine secolului nostru. Reconfortantă și plină de satisfacție este pagina în care se comentează participarea lui Marlaux la sărbătoarea proclamării independenței Republicii Tchad: „Ceea ce mi se pare semnificativ este faptul că asistînd la aceste sărbători ale independenței popoarelor din Africa și Asia. Marlaux nu trăia numai euforia împlinirii unui vis, ci avea revelația unei lumi pe care n-o bănuise în anii luptei sale pentru o altă condiție umană cînd cunoscuse atît de concret munca abrutizată care înjosea orice urmă de demnitate umană. O lume care numi avea concretețea tragică a celei din 1925, ci părea că descinde din reprezentările unui muzeu imaginar ce nu i se relevase pînă atunci. Steegurile care fluturau deasupra Africii și la înălțarea cărora el luase parte nu marcau doar sfîrșitul unu drum parcurs de luptător și scriitor sau mai bine zis de scriitorul-luptător și încheiat de ministrul în haine de gală, ci și începutul unui alt drum”.

Pe de altă parte, la cealaltă extremă, am putea spune, se află Montherlant, cel a cărui existență a fost dominată de o tragică singurătate, cel care și-a „aflat din ce în ce mai mult sensul vieții într-o retragere olimpiană, într-un refuz de a fi alături de oamenii timpului său, de frămîntările lor pe care le-a ignorat, distanțîndu-se din ce în ce mai mult, pînă în momentul în care, singur fiind, n-a mai aflat nici în sine și nici în cei din jur puterea de a înfrînge sau de a suporta cu stoicism, suferința fizică”. 

Dincolo de operă, Râpeanu caută întotdeauna omul, încercînd să-i afle resorturile intime ale existenței. Din acest punct de vedere sînt revelatoare capitolele în care se vorbește despre scriitorii și artiștii pe care i-a cunoscut direct. Ele dau sentimentul de viață trăită, precum  o floare adevărată, vie, ar sta lîngă un buchet de flori artificiale. Nu numai micile gesturi - Francois Mauriac, îngrijorat de „cantitatea uriașă de titluri care se tipăresc în Franța” sau în timpul ocupației naziste hrănind „focul la sobă cu cărțile din bibliotecă” și observînd mucalit că „se întîmpla ca o lucrare voluminoasă, un tom impozant să dea o căldură bună” ori farmecul lui Emmanuel Robles, emoția lui William Gibson, modestia lui Ionel Perlea etc - dar mai ales confesiunile acestor mari artiști, felul în care dezvăluie crezul umanist sînt revelatoare. În dialogurile cu ei, Râpeanu încearcă foarte adesea să cunoască modul în care arta românească este receptată peste hotare. De pildă, discuția cu Marcel Mihailovici și Monique Haas se poartă în legătură cu marele George Enescu. Aflăm astfel lucruri deosebite, cum ar fi faptul că marele compozitor era un om jovial și nu sobru și înțepenit, așa cum ne-am obișnuit să ni-l imaginăm, influențați poate și de o exegeză ce nu concepe geniile decît în postură de sfinx. Totodată, însă, nu-i  mai puțin adevărat, că interlocutorii confirmă ceea ce știam deja, adică puterea extraordinară de muncă a compozitorului român.

Ideea corespondențelor spirituale, atât între epoci, cît și între diverși artiști (pictori, sculptori, muzicieni, scriitori) apare încă odată cu rezonanță deosebită pentru autorul român în capitolul consacrat comentării celor cinci scrisori ale lui Erik Satie trimise lui Constantin Brâncuși: „Îi unea pe amîndoi cred această voluptate a singurătății provenită dintr-un sentiment de superioritate, de încredere în propria creație pe care și unul și altul au avut-o în ciuda eșecurilor, neînțelegerilor, refuzurilor, scandalurilor și chiar o mizantropie, urmare poate a anilor de sărăcie și umilință. Dar și o tenacitate în urmarea drumului vieții presărat și pentru unul și pentru altul cu atîtea obstacole.” Este adevărat că uneori, urmărindu-și ideea, Râpeanu poate ajunge la ipoteze pe care ne vine greu să le acceptăm, cum ar fi aceasta despre Brâncuși: „Obiectele țărănești din atelier nu constituiau - mi se pare - o punte între artist și lumea copilăriei, ci expresia unei anume originalități și chiar a snobismului. Mai fertil ar fi să căutăm corespondențele dintre el și artiștii timpului, cum sînt acelea stabilite de un compozitor de talia lui Satie.”

Problema corespondențelor spirituale nu este un capriciu al autorului, ci o necesitate de prim rang pentru o viziune organică asupra culturii contemporane. Acest lucru este afirmat și de un mare dirijor, Antonio de Almeida: „muzica face parte din cultura omului, nu este un lucru izolat. Un șef de orchestră nu trebuie să aibă numai cunoștințe profesionale, ci și cunoștințe și pasiune pentru celelalte arte.”