„Ghiocel” (RUSU 2003)

 Titus Rusu, Ghiocel, „Tomis”, Constanța, septembrie 2003

Motto: „Ce prostie cosmică e dispariția unei femei frumoase. Dispariție fără întoarcere. Fără reflex. Fără apel” - Andre Makine, Testamentul francez

Pe Didina Turturică am cunoscut-o în anul 1952. Timp de cinci am fost colegi la Facultatea de Drept din București. 

Era înaltă printre fetele din acea vreme, subțire, îngrijită, purta un pulover alb strâmt pe corp, modestă și deosebit de politicoasă. Păstrez o fotografie cu ea și cu bunul prieten și coleg Nicu Stancu. Fotografia a fost făcută pe o alee în Cișmigiu, a doua zi după Paște 1953. Tocmai ieșisem de la cursuri. Didina între noi apare distinsă și elegantă chiar, în raport cu celelalte femei surprinse în fotografie și care plăteau tribut sărăciei și prostului gust al epocii. Stalin murise de vreo două luni.

Didina, fiică de învățători, era originară din Râmniceni, județul Buzău. Locuia la Căminul Carpați, în aceeași cameră cu Rodica Moscu, colega mea de bancă și ea fiică de învățători, originară din Vatra Moldoviței, județul Suceava.

Împreună cu Didina, Rodica, Sara Leibiș și Reicher Michel, frecventam concertele simfonice de la Ateneul Român, recitalurile de muzică de cameră de la Dalles, spectacole de teatru, muzeele și expozițiile de artă. 

Mi-amintesc că împreună cu Sara Leibeș am vizitat expoziția retrospectivă a lui Iosif Iser de la Dalles. Sara era o fată durdulie, brunetă, cu doi ochi mari negri, iar părul ca pana corbului îl purta în două cozi lungi. Părea o figură biblică. Eu îi ziceam Sulamia. Eram sub impresia nuvelei Sulamia de Al. Kaprui, pe care o citisem într-un volum publicat de Editura Cartea Rusă. În timp ce vizitam expoziția, maestrul Iser, un bărbat în vârstă, îndesat, cu chelie, a abordat-o pe Sara și au discutat câteva minute. Sara mi-a spus că i-a solicitat să-i pozeze. Mai târziu aveam să aflu că maestrului îi plăceau mult tinerele...

Cu grupul nostru mergeam să ascultăm muzică pe discuri la Universitate, într-o sală de la etajul 4 și la sala ARLUS de pe strada Batiștei. La ARLUS aveam posibilitatea să solicităm lucrări de Bach, Mozart și Beethoven. Sorin Titel, care mai târziu avea să devină un scriitor important, se atașase și el grupului nostru, cerea aproape invariabil să asculte Poemul extazului de Scriabin. Mi-amintesc că, odată, colegul meu de grupă și de cameră de la cămin, Reicher Michel, fiul rabinului de Dorohoi, a cerut să asculte Dansurile polovțiene de Borodin. Michel Reicher mi-a mărturisit după aceea că a cerut Dansurile polovțiene din spirit de frondă față de câțiva ascultători pe care îi credea snobi.

Colegul Nicu Stancu nu era meloman, însă intrase în grupul nostru. Mereu ironic și zeflemist, poate dintr-un sentiment de premoniție, față de Didina era cald și deosebit de atent. Într-o zi de sfârșit de iarnă, în actualul amfiteatru Dongoroz de la Facultatea de Drept, Nicu i-a zis Didinei „Ghiocel”. Din cauză că venea primăvara, dar și a pulovărului alb pe care îl purta, a privirii senine, calde, sincere și prietenești. Și Ghiocel a rămas pentru noi, prietenii.

La absolvirea facultății, în 1957, grupul de prieteni s-a destrămat. Fiecare și-a urmat propriul destin. Didina a fost numită judecător la o instanță în Teleorman, iar după câteva luni a fost transferată la Tribunalul raional Hârșova. 

Mi-amintesc că în toamna anului 1958, împreună cu un grup de colegi, am fost trimiși cu camionul la recoltat cartofi, la un Gostat din raionul Fetești. Fiind după amiază, am hotărât să rămânem peste noapte la un hotel din Hârșova, iar a a doua zi să mergem la locul cu pricina.

Am căutat-o pe Didina și împreună am fost la restaurantul Rogojina, unde am stat până târziu, ascultând o muzică languroasă interpretată de o solistă grasă, acompaniată de doi lăutari țigani. Dat fiind faptul că orașul era mic și Didina era cunoscută, am fost în centrul atenției toată seara. 

Ghiocel peste vreo doi ani a fost numită în Tribunalul Medgidia. Acolo era președinte Staicu F. Ionel, om de petreceri lungi, interminabile cu prietenii. (...)       

„Cristi” (RUSU)

 Titus Rusu, Cristi, „Tomis”, Constanța

Judecătorul Petrache Costache era un tip scund, slab, negricios, cu privire ageră, focoasă. Înainte de a fi judecător, a fost plăcintar în gara Ploiești. Vindea plăcinte și gogoși și în trenul personal Ploiești - Râmnicu Sărat și retur. Era țigan, originar din Urlați.

Eu l-am cunoscut prin 1958, când era președintele Tribunalului Raional Hârșova, unde era judecătoare fosta mea colegă și prietenă Turturică Didina, care avea să moară în condiții tragice la Constanța.

Mi-amintesc că Petrache cu Sulic Chirilă, procuror șef al Procuraturii Raionale Hârșova, fost pescar în Delta Dunării. Toți erau terorizați de primul secretar al comitetului raional de partid Coman, brutal și fără scrupule, care purta șapcă chiar în timpul toridei veri dobrogene.

Pe la începutul anilor 60, Petrache a fost transferat la Tribunalul Regional Constanța.

Era un om cumsecade, blând, nu făcea nimănui rău. Nici la procesele pe care le judeca nu făcea excese.

Absolvise câteva clase primare, Școala juridică de un an a Facultății de Drept din București, la fără frecvență.

Se preta la mici ciubucării. O dată a aplicat unui hoț o pedeapsă excesiv de mică, iar mai târziu am aflat că a primit de la cumnatul hoțului, care făcea parte din mafia comerțului constănțean, niște plocoane.

Am impresia că nu avea reprezentarea actului de justiție.

Era în stare să dea orice soluție, să condamne un nevinovat sau să nedreptățească pe cineva într-un proces civil sau de altă natură, dacă ar fi primit ordin de la un tovarăș de la partid sau de la un superior în funcție.

Stătea singur într-o încăpere din sediul actual al Judecătoriei Constanța. Îmi plăcea să studiez dosarele aici, deoarece Petrache era mai mult plecat, iar eu rămâneam singur, în liniște.

În încăperea în care lucra Petrache, exista un birou sculptat, vopsit în negru, o adevărată bijuterie, ce a făcut parte din mobilierul regelui Carol I. Într-o bună zi, piesa de mobilier a dispărut, iar în locul ei era o masă modernă de serie, făcută de Fabrica de mobilă Constanța. M-am interesat de obiectul regal dispărut și mi s-a spus că a fost aruncat, cu ocazia unei curățenii generale care se făcuse în tribunal. Indignat, l-am anunțat pe pictorul Răzvan Neicu, care făcea parte din Oficiul pentru Conservarea Patrimoniului Constanța.

Răzvan, cu colegii din Oficiu, a identificat și a luat în evidență celelalte piese de mobilier regal, care în prezent se află în biroul președintelui Curții de Apel Constanța și al președintelui Tribunalului Constanța. Priveam revoltat superba bibliotecă ce a aparținut lui Carol I, în care erau cărți politice, inclusiv ale lui N. Ceaușescu. Biblioteca purtat trei monograme ale lui Carol I (C-I), care au fost înlocuite prin două litere : T. R. (Tribunalul Regional).

Într-o ședință de judecată plicticoasă, nu știu ce i-a venit lui Petrache să-l certe, insultându-l chiar, pe un inculpat, judecat pentru evadare din detenție. Dosarul era simplu și comporta discuții, iar izbucnirea nervoasă alui Petrache, pe care nu mi-o explicam, apărea ca inutilă. Dar inculpatul, și el țigan, i-a răspuns prompt: „Cete dai mare mă, că ai ajuns judecător? Ai uitat când vindeai plăcinți în trinul de Ploiești - Râmnicu Sărat și strigai calde aveți plăcinți și tot tu răspundeai, fierbinți, fierbinți”.

Probabil că Petrache l-a recunoscut pe țiganul inculpat și a vrut să se dea grande. Dar nu i-a mers.

Timp de mai mulți ani Petrache a fost secretarul organizației de partid din tribunal. Pe judecătorii care stăteau rău cu dosarul de cadre, i-a lăsat în pace. Unii au fost ajutați să intre în partid.

Hazlie mi se părea situația că trebuia să depună cotizația de partid la CEC. Intra în panică și se împrumuta. Individul, după ce în casa cotizația lunară, cheltuia banii pe băutură. În fiecare zi mergea la restaurantul „Pescăruș” și bea, sprijinit de tejghea, câteva pahare cu țuică cu rom. Bea în timpul orelor de servici. Cineva a observat că pentru, a acoperi mirosul de băutură,  se parfuma și puțea îngrozitor.

Unii colegi îi ziceau Cristi, de la Cristache.

„Femeile în magistratură” (RUSU 1994)

 Titus Rusu, Justiție și injustiții. Femeile în magistratură, „Tomis”, Constanța, septembrie 1994

Eugen Petit, fost șef de secție la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu o vastă activitate publicistică, a încercat în două articole publicate în „Curierul Judiciar” din 1930 să demonstreze că femeile sunt inapte pentru funcția de magistrat.

În 1932, senatorul Andre Bardon a propus parlamentului francez modificarea legii de organizare judecătorească în sensul admiterii femeilor în magistratură. Propunerea a fost respinsă.

Ca o ciudățenie menționez și prevederea din „Codul Duelului” Verger de Saint-Thomas, care excludea de la duel femeile, atât ca beligerante, cât și ca martore. Se considera că nu îndeplinesc condițiile de „onoare” pentru a participa la „justiția spadei”.

Pentru prima dată în magistratura română au fost numite trei femei: Sanda Rosetti, Yolanda Eminescu și Simona Popescu, prin Decretul nr. 438 din 15 februarie 1945. La solemnitatea de depunere a jurământului, în sala de ședințe a Secției I a Curții de Apel București, au vorbit Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției, și Ella Negruzzi, prima femeie avocat din România, care și-a încheiat alocuțiunea afirmând că „ultimele lanțuri au căzut”.

Prima femeie judecător din Dobrogea a fost Maria Pogăneală, numită la Judecătoria Mixtă Constanța, la 24 iunie 1946. În condițiile în care, cu tact și inteligență, ea a evitat capcanele regimului totalitar, umanizând actul de justiție, timp de zece ani, după care, invocând motive medicale, a trecut în altă funcție.

Prima femeie procuror în Dobrogea a fost Lucia Brișcariu, absolventă a facultății în 1953. Următoare a fost Gabriela Timiraș, în 1955.

În prezent, aproximativ 82% dintre magistrații români sunt femei. Nu este locul să discutăm aici cauzele. Același fenomen se constată în domeniul medical și în învățământ.

În Canada am constatat atât la facultățile de drept, cât și în instanțe, parchete și barouri, că proporțiile dintre bărbați și femei sunt egale.

Până zilele trecute, Ministru de Justiție al Canadei a fost o doamnă, care a fost schimbată ca urmare a remanierii guvernamentale. Ministrul de Justiție al provinciei Quebec este Linda Goupil, o franțuzoaică. În USA ministrul justiției este o femeie. La fel și în Franța. Louise Arbour, procurorul Tribunalului Penal Internațional, este o canadiancă. La 27 mai 1999, Louise Arbour l-a inculpat pe președintele Slobodan Miloșevici pentru crime împotriva umanității. Ea este primul magistrat internațional care a pus sub inculpare un șef de stat aflat în funcție. Louise Arbour se va întoarce în septembrie la Ottawa și îl va înlocui pe judecătorul Peter Cory de la Curtea Supremă a Canadei, care a ieșit la pensie. În locul ei se preconizează numirea doamnei Carla del Ponte, elvețiancă.

În România a fost o singură femeie ministru al justiției, Maria Bobu, numită pe criterii politice, fiind soția lui Emil Bobu. Maria Bobu făcea parte dintre cei despre care regretatul coleg Aurică Taină spunea că (...). Dima Nistor, fost judecător la Tribunalul Militar Constanța, apoi avocat, care fusese coleg cu soții Bobu la Școala Juridică din București, povestea că tovarășa ministru a fost, în tinerețe, servitoare la Buzău.

Fostul colonel Oleg Gordievski a scris că în KGB au existat numeroase femei, printre care și juriste. În 1990 a fost aleasă Miss KGB în persoana Katiei Maiorova, prima deținătoare din lume a titlului de „regină a frumuseții a serviciilor secrete”. Domnișoara Maiorova purta o vestă antiglonț cu grația unui manechin și era capabilă să-și anihileze adversarul cu „o lovitură de karate în cap”.

Fostul ministru al justiției, Gavrilă Chiuzbaian, a organizat câteva concursuri de Miss Justiție la Sinaia. Sindrofia de la Sinaia alimenta și rubrici din „Academia Cațavencu”, cea mai amuzantă fiind „Jurnal de bordel”, semnată de Nutzy Spaima Constituții. Într-un text se conchidea: „Dura lex, sed lex, domnule ministru”. Nu mică mi-a fost surpriza când am aflat că Nutzy Spaima Constituții nu era pseudonimul lui Mircea Dinescu, ci a lui Ioan Groșan, autorul volumelor „Caravana cinematografică” și „Trenul de noapte”, pe care le citeam la apariție cu plăcere.

Recent au fost condamnați doi generali de către Secția Penală a Curții Supreme de Justiție. Completul de judecată care i-a condamnat pe cei doi generali a fost compus din Mihai Ciubotaru, președinte, Cornelia Marica și Margareta Teodorescu, judecători. Nu ne îngăduim să facem aprecieri asupra legalității și temeiniciei sentinței. Credem însă că este prima dată când, în conformitate cu legea, generali ai unei armate au fost condamnați de judecători femei.

Aș vrea să menționez câteva doamne magistrat care au onorat locul pe care l-au ocupat în justiția română. Mai întâi, fosta mea colegă de facultate și prietenă Turturică Didina, judecătoare la Tribunalul Orășenesc Constanța, al cărei soț, Staicu Ionel, și el judecător, a fost arestat pe nedrept. Neputând suporta nedreptatea și presiunea socială, la începutul anului 1963, Didina a tăiat cu lama venele de la mâinile fetiței, care avea câteva luni, apoi și le-a tăiat și ea, murind amândouă. Tragedia a zguduit Constanța. Staicu Ionel a fost pus în libertate după doi ani, în sarcina lui neputându-se reține nici o faptă penală. Omul era nevinovat.

Doamna procuror Doina Condulimazi, în prezent pensionară, și-a pus în slujba adevărului inteligența, imensa putere de muncă, pregătirea juridică și o conștiinciozitate ieșită din comun ca procuror de ședință.

Rodica Moscu, fiică de învățători din Vatra Moldovei, cu lecturi alese, iubitoare de muzică simfonică și artă plastică, seamănă cu un personaj romantic dint-o piesă a lui Anton Cehov. Și-a pus inteligența sensibilitatea, instinctul juridic, cultura, imaginația și farmecul în serviciul dreptății. Este judecător la Curtea Supremă de Justiție.

Tânăra doamnă Elena Vlad, procurorul șef al Secției Judiciare de la Parchetul Curții de Apel Constanța, delicată și dreaptă ca un principiu...

S-a înșelat distinsul jurist Eugen Petit. Viața a dovedit că femeile sunt apte pentru funcția de magistrat.