„Piloții orbi” (ELIADE 1937)

 Mircea Eliade, Pilotii orbi, Vremea, nr. 505, 19 septembrie 1937

 Imoralitatea clasei conducãtoare  românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918  încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã  s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã  s-au nationalizat profesiunile libere – toate aceste  crime împotriva sigurantei statului si toate aceste  atentate   contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea  victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916-1918 – lãsând sã se astearnã  uitarea asupra întunecatei epoci care a  urmat unirii tuturor românilor. Dar cred cã este o crimã  care nu va mai putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape  douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu  numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea  noastrã o epocã sigurã de pace  atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu  statornicã voluptate la surparea lentã a statului  românesc modern.  Clasa noastrã conducãtoare, care a avut  frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate  înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în  fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala  incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi  existenta istoricã a neamului românesc:  oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd. Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si  mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata  Europã – luntrea statului nostru este condusã de niste  piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã  care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme  moarte. Nici   nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii  tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism  între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din  istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi  de popoare vecine. Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de  stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de  afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor.Numai istoria stia cã  nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de aceea capitalã: instinctul statal. Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi,  la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze.       

Sã amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi.  Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc  aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã izbucnise cu violentã. Cu toate acestea, stiind cã adevãrata granitã nu e cea însemnatã pe hãrti, ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut  tot ce le-a stat în putintã ca sã deznationalizeze  judetele românesti. Si se pare cã au reusit. În orice  caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferinta pãcii….  

La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svãbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern român -na fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i-am fi putut avea ca sã contrabalansãm elementele maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace sasii si svabii au fost  necontenit umiliti – iar ungurii favorizati. (Ce imbecil  complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de  unguri!)  În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi  putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putintã ca sã accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Si astãzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastrã.      

Ungurii au colonizat granita încã din 1920, desi si astãzi se gãsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt  românesti. În schimb, am stat cu mâinile  în sân si am privit cum se întãreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat  complet, cum Tara Oasului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut  colonizãri de plugari evrei în Maramures, cum au trecut  pãdurile din Maramures si Bucovina   în mâna evreilor si maghiarilor etc., etc.  Cei 10.000 de tãrani români veniti din Ungaria continuã sã moarã de foame. 

Am luat sate de români din  Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm pe bãnãteni acolo unde sunt si sã aducem la frontiera  bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãtene cersesc în Balcic…    Dintre toate minoritãtile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari  sã-si cumpere si sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii.  Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai înspãimântãtoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã  cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile  unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile  Dunãrii cu grãdinari bulgari. 

În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolutã în toate orasele Basarabiei. Ceva mai  grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã-si dea  mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul  de unire a celor douã populatii slave – pe pãmânt  românesc. Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii  reprezentau 68% din populatie. Astãzi, dupã statisticile  oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele politice românesti, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei  prin încurajarea agitatiilor separatiste   – asa cum au fãcut guvernele austriece pânã la  rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã  în români si în poloni – s-au multumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.    În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii  bucovineni de atunci au stiut sã se apere  (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii,  dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru  revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arãtat  prietenia fatã de acesti slavi lãsându-i sã se  înmulteascã peste mãsurã în Bucovina si sã coboare  cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de  la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la  seminarul de geografie din Berlin hãrti ale   viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate  Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când  stiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atentia asupra hãrtilor profesorului ucrainean (profesor la  universitatea din Varsovia) a izbutit sã   le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi  dovada, dacã va fi nevoie. 

Inutil sã mai continui. Si am fost stãpânit de acest înspãimântãtor  sentiment al inutilitãtii în tot timpul cât am scris  paginile de fatã. Stiu foarte bine cã ele nu vor avea nici  o urmare. Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã  “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti  tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã  rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind   100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si  bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si  bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute  fãtis, cu închisoarea, chiar satele  germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când  cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!   Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice  cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã  pãtura conducãtoare   nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai  vede.  

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii  acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi  apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit  cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea  miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe  obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au  cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din  rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile  lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir  vitalitatea, tenacitatea, geniul.  

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã  pânã-n mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu  sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec   nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã  facã alte legi. Acelasi joc si acelasi lucru, ca si când  am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea  înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când  vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu  mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si  Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã  se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba  nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de   protectia muncii nationale.  

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu  pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu  piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii, cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu  si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã  apese neamul nostru o datã cu introducerea secarei (la  sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul  grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul  – slãbind considerabil rezistenta   tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a  adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea  pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si  “cultura” în Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi  au intervenit si aici, cu imensa lor   putere politicã si administrativã. Toatã Muntenia si  Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele  începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea  porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. 

Pilotii orbi  au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav  faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste  (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi de  peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde  numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai  mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când  populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând cã un neam nu se  regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã  substantialã. 

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca  sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum  câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de  la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de  tuicã. Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul   sau ca rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã  legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit. ...

Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si  când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul   instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul  statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu  aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile  care dispar lãsând locul altor  neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în  aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.  Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã nu are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor  rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei  sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre  calitãtile unor oameni strãini - nu mai are mult de  trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria… Cãci pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã   deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul  cã nici un om politic  român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce  înseamnã un stat. Si  asta e destul ca sã începi sã plângi.