„ În culisele unei decizii „controversate"” (19**?2***)

 ?, În culisele unei decizii „controversate", 19**?20**?

Gheorghe I. Brătianu identifica printre cele două “poziții-cheie" - respectiv poziții geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice - şi Crimeea, care, prin “porturile ei naturale, prin cetățile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziție stăpânitoare peste tot complexul maritim de aici". Referindu-se la deciziile luate în vara anului 1941, respectiv trecerea Nistrului, Mareşalul Ion Antonescu afirma, în august 1943, într-o scrisoare de răspuns adresată liderilor partidelor politice: „În Transnistria, la Odessa și în Crimeea se găseau bazele marinei şi aviației ruseşti. Dacă aceste baze rămâneau în mâna ruşilor, în aceşti doi ani de război, oraşele şi teritoriile noastre ar fi fost continuu bombardate, iar coastele amenințate de o debarcare. (...) Transnistria şi Crimeea au reprezentat și reprezintă zona noastră de securitate militară dinspre “est şi gajul nostru politic". În memorandumul înaintat lui Hitler, la 11 iunie 1941, generalul Ion Antonescu scria:,,Aşezată pe axa euro-asiatică, România este drumul cel mai scurt al Germaniei spre Orientul Apropiat, iar prin prezența sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre şi prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicație cu Europa Centrală și Baltică, dar și un punct strategic, de dominare a libertății Dunării, a strâmtorilor și a Balcanilor. (...) Printr-o colaborare militară statornică cu Germania, România devine un centru strategic și un pas de siguranță atât contra slavilor, cât şi pentru politica din Marea Neagră și Asia Mică. Portul român Constanța poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de mărfuri, dar o bază navală pentru Strâmtori și o bază aeriană pentru Orientul Apropiat. România aspiră la acest rol".

Scrisoarea Conducătorului Statului român reflectă nu numai noua politică externă a României, care încerca să se racordeze la planurile geopolitice ale celui de-al III-lea Reich, ci și o realitate geopolitică și geostrategică întărită de evenimentele din cel de-Al Doilea Război Mondial. Mareşalul Ion Antonescu nu a agreat niciodată ideea de Ucraina Mare şi independentă, pe care o considera a fi “mult mai periculoasă decât Rusia”*. Conducătorul Statului român accepta existenţa unui stat al Galiției care “să facă trăsătura de unire între noi şi germani” pentru a se „trage o linie de despărțire de la Marea Baltică până la Marea Neagră între noi și masa slavă". Generalul Ion Antonescu într-o scrisoare adresată, la 22 iunie 1941, liderului național-țărănist luliu Maniu, afirma: „Pentru noi, vecinătatea slavă, cu pericolul expansiunii panslaviste, dublat de amenințarea comunistă, constituie duşmanul permanent, de care nu ne putem apăra decât sprijiniți pe țara care are permanent aceleaşi interese şi aceleaşi riscuri ca şi noi.” Campania din Basarabia şi Bucovina de Nord a durat 35 de zile** şi a reprezentat “o probă de maturitate şi profesionalism pentru armata română”***.

 Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roşii, exigențele războiului de coaliție şi schimbarea direcției de înaintare a Grupului de Armate „Sud" reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Mareşalul Ion Antonescu scria, într-o scrisoare adresată, în august 1943, liderului liberal Dinu Brătianu, cu referire la decizia de înaintare a trupelor române dincolo de Nistru, următoarele: „L-am trecut din proprie voință, fiindcă aşa îmi impuneau atât teama de consecințele politice care ar fi putut decurge din oprirea la Nistru, cât şi interesele de ordin economic şi militar.”

La 5 septembrie 1941, în ședința Consiliului de Miniştri, Mareşalul Ion Antonescu avea să declare: „Și în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se bateau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? (...) Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Și după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? (...) Ar însemna să dezonorez şi Armata, și poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemților apoi: la revedere! (...) Se înşeală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii”

Evoluţia operaţiilor militare în Basarabia şi după trecerea Nistrului au confirmat faptul că Armata Roșie era pregătită pentru un război ofensiv „contra Germaniei şi Europei”, după cum observa Mareşalul în aceeași ședință. Schimbarea de direcție a atacului german crea un mare pericol geopolitic pentru România întrucât: „Dacă Germania era victorioasă în Rusia - mărturisea Conducătorul Statului român, la procesul din mai 1946, cu referire la trecerea Nistrului și la acceptarea administrării teritoriului transnistrean -, întindea printr-o altă dâră de state etnice germane un brat către Odessa, deci România s-ar fi găsit, în cazul Germaniei victorioase, prinsă în aceste două brațe germane (cel care pleacă din Sudeți prin Slovacia, Ungaria, Banatul românesc şi ajunge la Salonic - n. n.), ceea ce ar fi (...) dus la înghițirea poporului român. Atuncea, ca să avem, la pace, în cazul eventualităţii (...) victoriei germane, un gaj în mâna noastră, ca germanii să nu poată să puie mâna pe Odessa și deci să ne prindă aceste două brațe despre care am vorbit, atuncea am hotărât, în cazul victoriei germane, nu dau Transnistria din mână, pentru că nu vreau să intru în acest cleşte german".*

 

*Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. I, ediția Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum 10&Europa Nova, 1995, p. 210. Marele pericol la care se gândea Mareşalul Ion Antonescu era legat de crearea unui stat ucrainean independent. Incidentul petrecut între primul primar al oraşului Cernăuți, după eliberarea din vara lui 1941, dr. Octavian Lupu și expertul german Karl Pflaumer, ministru de stat în landul Saxoniei, confirmă temerile Conducătorului Statului român. În clipa în care a dorit să introducă în oraş legea administrativă românească, prin ordonanțe afişate, Pflaumer s-a împotrivit pe motiv că “pentru Bucovina de nord s-ar putea să existe mai mulți optanţi". La 16 iulie 1941, Hitler declara:,,Relațiile noastre cu România sunt bune, dar nimeni nu ştie ce vor fi ele în viitor. Noi trebuie să luăm în considerare acest fapt și să ne facă, în consecință, să determinăm frontierele noastre. Nu trebuie să depindem de bunavointa altor popoare. Relațiile noastre viitoare cu România vor trebui să fie stabilite după acest principiu" (Apud Eugen Preda, Miza petrolului..., p. 85). O hartă a planului lui Alfred Rosenberg privind crearea unei Ucraine Mari la care să fie alipite provinciile istorice româneşti din Est (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herța). Transnistria şi Volânia Orientală, se găsește în Biblioteca Congresului Statelor Unite de la Wasghinton şi a fost publicată în cotidianul Izvestia din 4 mai 1990. Într- un raport al Serviciului Secret de Informații al Armatei Române, din 20 octombrie 1939, privind problema ucraineană și Pactul Molotov - Ribbentrop, se menționa faptul că „Germania nu a înţeles să abandoneze vechile sale planuri de expansiune spre Est, în cadrul cărora problema ucraineană joacă un rol de frunte deși „una dintre clauzele secrete ale Acordului germano-sovietic prevede renunțarea din partea Reichului la agitarea sub orice formă a problemei ucrainene și recunoașterea Ucrainei Sovietice drept singurul stat legal al poporului ucrainean" (Apud Academia Română/Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, Documente SSI privind spațiul sovietic..., p. 75-76). Ofiţerii de informații români avertizau factorul politic de la Bucureşti asupra faptului că Alfred Rosenberg, directorul Oficiului de Politică Externă a NSDAP, avea sub ordinele sale un corp de 300 de experți care se ocupau, în mod exclusiv, cu chestiunile ucrainene. Ideea Ucrainei Mari avea să capoteze și datorită pretențiilor absurde și exorbitante ale naționaliştilor ucrainieni grupați in UPA. La 24 iulie 1941, Mihai Antonescu cerea insistent, ministrului Germaniei la Bucureşti, ca Reichul să nu spijinire încercuirea României de către o Ucraină Mare. Referindu-se la importanța geopolitică a Transnistriei pentru România, Mareşalul Ion Antonescu scria în memoriul depus, la 15 mai 1946, Tribunalului Poporului, următoarele: „Se ştiu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către fiefurile asiatice germane. Una pe dåra de populații germane care din Boemia până în Banat duce la Salonic şi Constantinopol. Altă dără de populații germanice care se întinde din Silezia prin Lemberg, la Odessa. România ar fi intrat într-un clește germanic care ar fi subjugat-o economicește și politicește. Pentru a înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria și în special Odessa" (Apud loan Dan, „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti, 1993. p. 257). La începutul anului 1940, Kurt Welkisch, specialist german în problemele ucrainenilor, comunica superiorilor săi faptul că după dezmembrarea Poloniei în zona de sub ocupația germană, elementele ucrainene sunt protejate iar toate organizațiile ucrainene paramilitare „Sici" din Ucraina Carpatică, care au trecut din Ungaria şi Galiția Orientală în Galiția Occidentală, au fost încorporate in jandarmerie şi poliție. „De asemenea - scria Kurt Welkisch, numerosi naționaliști ucraineni din Galiția Orientală, refugiati in zona germană, au fost numiți primari și funcționari administrativi în Galiția Occidentală". (Apud Vitalie Väratec, Preliminarii..., p. 222). Informații extrem de importante despre raporturile dintre minoritatea ucraineană și autoritățile statului român se pot citi în Pavel Moraru, Bucovina sub regimul Antonescu (1941-1944), vol. I, Editura Prut Internațional, Chişinău, 2004, p. 106-108 şi Idem, vol. II, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2007, p. 93–103 și p. 118-125.

 

Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, avea să exprime, la 9 august 1941, în fața lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti, poziția Guvernului român privind trecerea Nistrului și problema teritorială: „România are, desigur, interesul de a dezvolta acțiunea sa militară şi peste Nistru: întâi, pentru a consolida frontiera românească, distrugând fortificațiile sovietice făcute la granița noastră nistriană; al doilea, pentru a proteja populația noastră românească aflată peste Nistru; al treilea, pentru a avea un gaj, pe care să-l deţină România, atât pentru rațiuni politice, pentru ca prin această prezență să garanteze mai bine soluțiile păcii la graniţele de mâine ale Țării Româneşti, cât şi din punct de vedere economic, acest gaj să poată duce la despăgubirea României pentru pagubele suferite de la ruşi, începând cu tezaurul evacuat în 1917 la Moscova și până la ultimele distrugeri.” Şeful diplomației româneşti a insistat asupra faptului că România nu renunţă la drepturile sale asupra Transilvaniei deşi va participa la “soluționarea problemei ruse, exercitând un rol direct în soluțiunile ce se vor da fie la împărțirea teritoriului rus, fie la supunerea lui unor zone de influență”. Mihai Antonescu a conchis, la finalul întrevederii cu ministrul german, că “târguiri internaționale pe drepturi istorice şi vitale ale unui neam nu se pot face" iar acest lucru a devenit o constantă în conduita diplomaţiei antonesciene. Un asemenea punct de vedere a fost reiterat, la 11 septembrie 1941, în faţa ministrului american la Bucureşti, Franklin Mott Gunther: „Nu se poate - afirma ministrul de externe român - să existe nici o compensație între drepturile de la Răsărit și între drepturile de la Apus. Poporul român nu poate considera nici o ipoteză de discuție măcar în această privință, drepturile noastre asupra Ardealului fiind temelia politicii noastre externe".

Întregul efort politico-diplomatic şi militar al Mareşalului Ion Antonescu viza asigurarea unui loc cât mai privilegiat la viitoarea “masă a păcii", unde spera că vor fi reconsiderate interesele și aspirațiile poporului român iar teritoriile pierdute în vara anului 1940 se vor întoarce la patria mamă. „Pactul Tripartit nu cuprinde însă o reglementare a problemelor litigioase. El cuprinde numai principiile unei viitoare reglementări (...) Am obținut cât se poate obține în circumstanţele actuale, toate asigurările că drepturile noastre vor fi satisfăcute şi că «eforturile și loialitatea noastrăvor fi răsplătite». (...) Experiența catastrofală a lugoslaviei și Greciei demonstrează îndeajuns că politica realistă a României a avut deja unul din rezultatele cele mai importante: conservarea patriei. Credem că aceeași politică va realiza și mărirea ei", afirma Mareşalul Ion Antonescu, la 22 iunie 1941, într-o scrisoare de răspuns adresată liderului national-țărănist Iuliu Maniu.

Trecerea Nistrului și prelungirea războiului aveau să genereze o puternică fractură în sânul societatea românească și să constituie motive de permanentă divergență între Conducătorul Statului și liderii partidelor „istorice". Impresionantul număr de memorii (16 după 22 iunie 1941)* pe care liderii respectivelor partide le-au depus pe masa de lucru a Mareşalului confirmă, la o atentă citire a lor, o imensă neînțelegere pentru marile prefaceri geopolitice ale momentului istoric. Schimbul de opinii și răspunsurile extrem de dure ale Mareşalului Antonescu reflectă faptul că cele două părți se aflau, după evenimentele din vara și toamna anului 1940, pe poziții și viziuni ireconciliabile. Nimic, dar absolut nimic nu avea să modifice raporturile celor două părţi, iar evenimentele petrecute la 23 august 1944 sunt o consecință a acestei imposibile înțelegeri. Partidul Național Țărănesc şi cel Național Liberal, dar mai ales Iuliu Maniu, aveau să facă obiectul unei atenții speciale din partea Special Operations Executive al Marii Britanii. Memorandumul Cabinetului britanic, din 8 mai 1940, consemna faptul că principalul obiectiv în România era ridicarea românilor la o rezistență pasivă și chiar la sabotaj activ. Iuliu Maniu avea să fie, pentru Special Operations Executive, “omul tuturor speranțelor" iar mai apoi „al marilor deziluzii"

 

* Valoarea protestatară prin acţiunea celor două partide se reducea la acțiunea unor fițuici-manifeste pe care la trimeteau la Preşedenția Consiliului de Miniştri spre a le putea specula mai târziu ca «acte istorice... Dar care era atunci importanța ce o dădeau acestor «scrisorele»? Dacă am căuta să facem un tablou al victemelor celor două partide în raport cu măsurile represive de razboi, nu am avea cu ce să-l completăm. În schimb însă, putem scrie registre întregi cu numele organizațiilor bancare şi industriale care au profitat de pe urma «Românizării», camuflajul întreprinderilor evreieşti, afacerile cu germanii şi îmbogățiții de război din cele două partide...", mărturisea Eugen Cristescu la procesul din mai 1946 (Apud Horia Brestoiu, O istorie mai puțin obişnuită, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 141).

 

 

În vara şi toamna anului 1940, când poziția Marii Britanii, în Sud-Estul Europei, era puternic subminată, Iuliu Maniu era văzut ca omul providențial (“Maniu sau nimic!"), astfel încât se şi întocmise un plan pentru scoaterea acestuia din țară. Deşi ministrul Marii Britanii la Bucureşti, Sir Reginald Hoare, avea să telegrafieze Cabinetului britanic, că Maniu era complet lipsit de inspirație și prea obsedat de problemele constituționale şi legale şi de tipul de negocieri-cerşeală practicate în imperiul austro-ungar, SOE dorea să-l evacueze în Orientul Mijlociu. Activitatea subversivă pe care ar fi putut-o organiza în interiorul țării, cu o mai mare eficiență de acolo, era principalul obiectiv al serviciului secret britanic. În depoziția pe care a făcut-o în fața anchetatorilor sovietici, între 1 şi 6 august 1946, fostul adjunct al şefului Secției Contraspionaj a Abwehr-ului din România, căpitanul Alfred Petermann, mărturisea, cu referire la relațiile dintre liderul național- țărănist şi Intelligence Service, următoarele: „După informațiile noastre detaliate, pe care le-am înaintat la Berlin, privind rezultatele anchetei în cazul De Chastelain şi al acoliților lui, şeful Secției 3 a Abwehrului, colonelul Bentivegny, a propus să se ceară autorităților române arestarea imediată a lui Maniu, ca agent dovedit al serviciilor britanice.”

Răspunsul autorităților române a fost stupefiant pentru partea germană:,, (...) nu ne îndoim că Maniu este agent al Intelligence Service-ului, dar nu poate fi arestat, pentru că se bucură de o mare popularitate în rândul poporului român şi arestarea sa poate avea consecințe nedorite pentru guvernul român”. Rămâne extrem de interesant faptul că britanicii nu l-au considerat niciodată pe Iuliu Maniu ca fiind mai mult decât un conducător al unei organizații de rezistență, şi nu conducător al unui guvern român în exil. După ruperea relațiilor diplomatice româno-britanice, la 15 februarie 1941, ca urmare a folosirii României ca bază militară germană fără nici un cuvânt de dezacord din partea Guvernului român, rezidenții SOE s-au refugiat la Istanbul. Vechea capitală a Imperiului Otoman avea să devină cartierul general al Secției a III-a a SOE pentru România, care coordona acțiunile de spionaj și război psihologic din spațiul românesc. Locotenent-colonelul de rezervă A. G. Gardyne de Chastelain (nume de cod D/H 13) a fost rezidentul britanic care a coordonat activitatea agenților secreti britanici din rândul cetăţenilor români*. În ciuda loviturii pe care Serviciul Special de Informații a administrat-o Special Operations Executive, respectiv arestarea grupului de spionaj Rică Georgescu - Ion Popovici, Opoziția din România se va afla într-un contact permanent cu spionajul britanic, sub discreta supraveghere a autorităților statului. Această strânsă legătură cu serviciul secret britanic avea să-i influenţeze pe liderii celor două partide în relația cu conducătorul Statului şi în perceperea politicii acestuia.

Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului și-a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost „discret" alimentate de serviciul de spionaj şi propagandă britanic, cu efecte asupra interesului național major. Protecția celor doi lideri, împotriva germanilor şi-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat ce au impus o astfel de conduită Mareşalului Ion Antonescu. S-a urmărit, astfel, satisfacerea unui interes național major, respectiv ieșirea din război în condiții onorabile şi reîntregirea țării. Evoluția operaţiunilor militare, marile jocuri" inițiate de serviciile secrete aliate şi profunda neînțelegere a cursului evenimentelor de către oamenii politici români au contribuit la eșecul unui asemenea efort.