Deportarea tătarilor din Crimeea de către Stalin la 18 mai 1944 („Cuget Liber” 2015)

CARMEN MOCANU, Cea mai neagră zi din istoria tătarilor

„Cuget Liber”, Constanța, 18 mai 2015

„2013, anul în care Vladimir Putin a tras Vestul pe sfoară” („DER SPIEGEL” 2013)

 ?, 2013, anul în care Vladimir Putin a tras Vestul pe sfoară, „Der Spiegel”, Hamburg, 17 decembrie 2013

Vladimir Putin conduce Federaţia Rusa de 14 ani, dar 2013 s-a dovedit a fi anul cel mai plin de succese. Revista Forbes l-a plasat in topul celor mai puternici oameni din lume, notând ca ”şi-a întărit controlul asupra Rusiei”. Potrivit Forbes, Putin l-a depăşit pe Barack Obama pentru că a reuşit să se impună de mai multe ori în acest an în faţa preşedintelui SUA.

 

Un Chuck Norris al politicii internaționale…

Intr-adevăr, scrie Der Spiegel, Putin pare să reuşească în tot ceea ce intreprinde în această perioadă. In septembrie a convins Siria să îşi plaseze armele chimice sub control internaţional, pentru ca apoi sa fie distruse, si astfel a reuşit să evite o intervenţie militară americană, făcându-l pe Obama să pară un poliţist global lipsit de putere.

La finalul lunii iulie, Putin a ignorat avertismentele americane şi i-a oferit azil politic lui Edward Snowden. Ulterior, Germania si Franţa s-au arătat revoltate faţa de SUA, în urma dezvăluirilor făcute de la Moscova de fostul angajat NSA. Apoi Putin a avut un rol important in negocierile dintre comunitatea internaţională şi Iran, privind programul nuclear al Teheranului.

Acum, prin presiuni asupra preşedintelui Viktor Ianukovici, Putin a reuşit sa îndepărteze Ucraina de asocierea la UE, nu înainte de a fi făcut acelaşi lucru cu mult mai mica Armenie. Putin a reuşit să distrugă in doar câteva săptămâni ceea ce UE si Kievul construiseră cu migala timp de mai bine de doi ani şi să facă inutil Parteneriatul Estic.

Peste ocean exista voci cu impact public, în special în rândul loggerilor influenţi din SUA, scrie Der Spiegel, care sunt impresionaţi de capacitatea lui Putin de a influenta politică internaţională. Un comentator american il numeşte pe Putin ”un Chuck Norris al politicii internaţionale”.

 

… sau despot de secol XIX

Majoritatea observatorilor occidentali il vad insa pe Putin ca pe un un despot al secolului XIX, care nu are nimic in comun cu modelul european de guvernare. Viziunea sa este una feudala, incluzând lachei care ii satisfac orice dorinta, nu contează cat de arbitrara ar fi, cu o economie care nu serveşte decât interesele politicienilor, totul sub motto-ul ”Ce-i al meu nu poate fi si al vostru”.

Kremlinul încearcă acum sa intimideze Occidentul si in cursa pentru Arctica, acolo unde încearcă sa se înstăpânească pe cele mai mari rezerve de hidrocarburi. Putin i-a cerut ministrului Apărării , in urma cu o săptămâna, sa ”extindă prezenţa militară a Rusiei în Oceanul Arctic”. Aceasta va însemna refacerea celor zece baze militare sovietice din regiune si sporirea numărului de trupe, si nave.

Acum, evenimentele din Ucraina si rolul pe care Putin l-a jucat acolo aduc pe buzele tot mai multor analişti întrebarea: Ce fel de om este Putin si ce doreşte cu adevărat? Este oare cazul Ucrainei momentul de cotitura in relaţiile dintre Est si Vest? Conflictul din Ucraina ilustrează ca nu numai soarta celor 143 de milioane de cetăţeni ai Federaţiei Ruse, dar si a celor din statele vecine depinde de Putin.

In timp ce protestatarii pro-europeni de la Kiev construiau baricade in capitala, cotidianul pro-Kremlin Komsomolskaya Pravda a publicat un articol despre prăbuşirea Ucrainei. Partea de vest a tarii, care a fost sub stapanire habsburgica, a fost colorata in violet, in timp ce partea de est si Crimeea au fost colorate in rosu. A fost momentul in care si un deputat din parlamentul Crimeei i-a cerut lui Putin sa trimită forţe ruse în Ucraina, pentru a proteja tara de agresorii din NATO, agenţii secreţi ai Vestului si de demonstranţii plătiţi.

Moscova a răspuns brutal la criticele lansate de Washington, după folosirea fortei la Kiev, împotriva manifestanţilor. Ministrul de Externe Serghei Lavrov a spus ca nu democraţia este ceea ce ii preocupa pe liderii din Vest, ci doar obţinerea ”trofeului Ucrainean”, prin care sa dea Rusiei o lovitura strategica. Cu doar şase voturi împotrivă din 450, Duma de Stat de la Moscova a adoptat o declaraţie prin care condamna imixtiunea făţişă a politicienilor din Vest in afacerile interne ale Ucrainei. A fost o reacţie la apariţia ministrului german de Externe Guido Westerwelle, a subsecretarului american de Stat Victoria Nuland si a fostului premier polonez Jaroslaw Kaczynski in mijlocul protestatarilor de la Kiev. Deputaţii din Duma de la Moscova au mai notat ca in Ucraina are loc o ”lovitura de stat”. Asta in timp ce televiziunea publica de la Kiev caracteriza UE drept o alianţa ”anti-rusa”, deoarece ignora interesele Moscovei in Ucraina.

 

Armele lui Putin: resurse naturale, separatism și embargouri

Reacţia Bruxelles-ului a lăsat mult de dorit. Liderii europeni au părut şocaţi să vadă ca discuţiile despre tarifele la oţel, vin si grâu pe care le negociau cu fostele republici sovietice din Parteneriatul Estic devin brusc chestiuni geopolitice majore. Iar acest lucru nu trebuia să şocheze, având in vedere politica promovata pana acum de Rusia in aceste state.

Rusia lui Putin a folosit si foloseşte Transnistria pentru a submina suveranitatea Republicii Moldova, deşi niciun stat ONU nu a recunoscut formal independenta Transnistriei. Acum, Putin aminteşte Chişinăului si de sutele de mii de muncitori moldoveni care lucrează in Rusia, dintre care 200.000 nu au permise de rezidenţă valide, avertizând astfel că încă un pas către UE ar însemna închiderea robinetului remitentelor din Rusia, esenţial pentru supravieţuirea economica a Republicii Moldova.

Moscova joaca apoi rolul de protector in Osetia de Sud si Abhazia, doua regiuni ce s-au desprins de Georgia in urma războiului din 2008. Prin aceste regiuni marioneta, Putin îşi asigura influenţa asupra regimului de la Tbilisi. Pentru supunerea Armeniei în faţa Moscovei exista conflictul îngheţat din Nagorno Karabah şi rivalitatea dintre Armenia si Azerbaidjan, atent cultivata de Putin. Astfel, deşi timp de doi ani liderii politici de la Erevan au susţinut ca nu pot adera la Uniunea Vamala Rusia-Kazahstan-Belarus, a fost suficientă o întâlnire intre preşedintele Serj Sargsyan si Putin pentru ca Armenia sa abandoneze tot ce a reuşit să obţină în drumul ei către UE.

Acelaşi scenariu a fost repetat si in Ucraina: ameninţări cu embargo asupra importurilor de vagoane, carne si oţel din Ucraina. Consilierul economic al lui Putin, Serghei Glaziev, a fost trimis la Kiev pentru a explica ce ar însemna dacă Rusia ar  cere Ucrainei datoria istorica de 1,3 miliarde de dolari pe care o are faţă de Gazprom şi pentru a arăta că Ucraina ar avea nevoie de încă 130 de miliarde de euro pentru a-si aduce economia şi sistemul juridic la normele UE. Glaziev a reuşit în misiunea sa şi a fost numit ”Omul anului 2013 in Rusia”, exact în ziua în care începea Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, pe care Moscova tocmai îl dinamitase.

 

Putin se vrea noul simbol al conservatorismului

”Lui Putin i-au ajuns 20 de minute cu Obama, la summitul G20 de la Sankt Petersburg pentru a evita bombardarea Siriei si pentru a deschide calea unei soluţii paşnice în cazul armelor chimice”, notează un diplomat de rang inalt de la Moscova. Potrivit unui raport încă nepublicat al Institutului pentru Studii Strategice (cel mai important think tank de la Moscova), în posesia căruia a intrat Der Spiegel, autoritatea lui Putin este atât de mare în aceasta perioadă, încât ”ar putea influenţa un vot în privinţa Siriei în Congresul SUA”. Raportul mai arata ca Putin este noul lider mondial al conservatorilor, deoarece populismul de stânga, promovat de preşedintele Obama sau de preşedintele Francois Hollande, se dovedeşte falimentar. Raportul mai arata ca lumea trece printr-o perioada în care oamenii prefera stabilitatea şi securitatea în locul experimentelor ideologice, prefera valorile tradiţionale ale familiei în locul căsătoriilor între persoane de acelaşi sex si prefera statul-naţiune în locul imigraţiei.

Cu alte cuvinte, lumea ar prefera exact valorile susţine in discursurile lui Putin.

 

O Rusie care arată bine doar pe hârtie

Însă puterea Rusiei nu este nici pe departe cea pe care o oferă imaginea preşedintelui Putin. Rusia arata bine doar pe hârtie: deficitul public este de doar 14% din PIB, fata de 80% în Germania. Dar economia nu mai creşte decât cu 1,3% pe an, iar puterea Rusiei ei se bazează aproape exclusiv pe arsenalul ei nuclear si pe exportul de petrol si gaze, atât timp cat preţul barilului de petrol rămâne la peste 100 de dolari. Apoi, însuşi Putin a atras atenţia asupra pericolului reprezentat de birocraţia mult prea numeroasa, incompetentă şi coruptă.

In Rusia se dezvolta ideea ca ţara este un ”imperiu neliberal”, opus ”imperiului liberal” teoretizat de Anatoli Ciubais (arhitectul privatizării economiei ruse in anii ’90). Acum, imperiul liberal este UE. ”Imperiul ne-liberal este conceptul care ajuta in a explica de ce Rusia se îndepărtează de UE, care ar susţine nişte valori subversive, iar aceasta interpretare ajuta Kremlinul să menţina iluzia ca Rusia joacă în aceeaşi liga cu America, China si UE”, spune Vladimir Frolov, analist politic din Moscova, citat de Der Spiegel.

O privire la cei angajaţi să facă propaganda pentru un asemenea model arăta cam ce fel de construcţie este Rusia lui Putin. Noul director al holdingului media Russia Today, Dmitry Kiselyov, considera ca homosexualilor ar trebui sa li se interzică sa doneze sperma, iar inimile lor ar trebui sa fie arse, in caz ca mor in accidente rutiere, deoarece ele nu merită să bată pe mai departe în pieptul unor oameni ce au nevoie de transplant… Acelaşi personaj mai asemăna programul UE de bailout pentru Cipru cu exproprierea evreilor de către Hitler.

 

Marile erori ale UE și ale Germaniei

Puterea actuala a Rusiei se bazează nu pe propriile puteri, ci pe slăbiciunile Vestului. Iar politica UE fata de Ucraina este un exemplu bun.

Germania si UE au încercat sa apropie Ucraina de Bruxelles prin cateva zeci de legi pe care i l-au propus spre semnare lui Ianukovici. Însă, în loc sa ofere Ucrainei fonduri si o perspectiva clara a aderării la UE, liderii europeni i-au cerut preşedintelui Ianukovici sa o elibereze pe Iulia Timosenko, rivala sa numărul unu. O lipsa majora de viziune si informaţii, in viziunea Der Spiegel, deoarece Timosenko este departe de a fi un martir si departe de a beneficia de o mare simpatie în rândul ucrainienilor.

Germania si UE au greşit in momentul in care nu au privit cu atenţie la cine este partenerul lor de dialog Viktor Ianukovici. Ca si Putin, Ianukovici a crescut in condiţii grele, in care era mai important sa fie mai puternic decât alţii, sa loveşti decisiv sau sa joci la cacealma perfect. De aceea, pentru Ianukovici, apropierea de UE nu a fost niciun moment o chestiune de principii si valori comune, ci de câştiguri cat mai mari in raport cu oferta Rusiei.

Germania si UE au greşit, iar acum isi recalculează strategia. Alegerile prezidenţiale din Ucraina, din 2015, sunt momentul decisiv. Vestul nu a reuşit să o elibereze pe Iulia Timosenko din închisoare, iar acum creează un alt rival cu şanse în faţa lui Ianukovici: boxerul Vitali Klichko.

Însă, scrie Der Spiegel, atât timp cât liderii occidentali îşi vor colora în roz realităţile din Estul Europei, Putin va câştiga. El este mult mai familiarizat cu situaţia din această parte a lumii şi nu se da deloc înapoi de la a folosi tactici lipsite de scrupule, uşor acceptate în această regiune.

 

UDTTMR este în doliu. A murit eroul tătarilor din Dobrogea

Cuget Liber 16 iulie 2013

Povestea SÂNGEROASĂ a COMORII descoperite într-o CETATE de la țărmul MĂRII NEGRE

Jurnalul Național 12 ianuarie 2013

Ivan III cel Mare 1440-1505 (AXELROD & PHILIPS 1994)

Alan Axelrod & Charles Philips, Dictatori și tirani, Sirius, 1995, 555 p.

Ivan III cel Mare (Ivan Vasilievici) (1440-1505) 

254 Prin numeroase cuceriri militare și acțiuni diplomatice abile, Ivan a reușit să scuture jugul stăpânirii feudale a tătarilor din Hoarda de Aur și să unească principatele și domeniile rusești într-un singur regat.

Născut la 22 ianuarie 1440 la Moscova, în toiul unei lupte pentru putere între tatăl său, Vasili al II lea, și unchii săi, Ivan a trecut prin necontenite primejdii în primii ani ai vieții. După capturarea și orbirea tatălui său de către mongoli, în 1446, Ivan a fost ascuns într-o mănăstire, apoi trădat de dușmanii tatălui său. Printr-un bizar complex de împrejurări, răpitorii tatălui său s-au căit pentru fapta lor și și-au reafirmat loialitatea față de Vasili, pe care l-au eliberat și l-au repus în drepturi.

Ca moștenitor, Ivan a primit comanda unei unități militare, fiind antrenat totodată în adoptarea hotărârilor politice. La vârsta de 18 ani, în 1458, Ivan a condus o reușită campanie împotriva tătarilor. La moartea tatălui său, în 1462, Ivan i-a succedat ca mare cneaz al Moscovei. La sfârșitul copilăriei sale plină de privațiuni, el a hotărât să se elibereze de multitudinea obligațiilor feudale care îl îngrădeau și să unească pământurile rusești sub sceptrul său.

Victoriile obținute în campaniile împotriva Hoardei de Aur în anii 1467-1469 i-au permis lui Ivan să elibereze Rusia de aservirea către tătari în răsărit. Și-a îndreptat apoi atenția către puternicul oraș-stat Novgorod. După numeroase încercări soldate cu mari costuri materiale, Ivan a capturat în cele din urmă Novgorod în 1478. Odată intrat în oraș, el i-a anulat autonomia politică, i-a anexat posesiunile și l-a colonizat cu oameni care îi erau loiali. Domeniile Iaroslavl și Rostov au fost cucerite pe cale diplomatică în 1474, iar orașul Tver s-a predat lui Ivan în 1485, după o ultimă încercare de complot sprijinită de lituanieni. Numai două orașe își mai mențineau o oarecare independență în acel moment.

255

Ivan a manipulat cu măiestrie diferitele triburi aliate împotriva lui, asmuțindu-le unul împotriva altuia. De pildă, când Han Ahmed din Hoarda de Aur s-a aliat cu Polonia-Lituania, Ivan a încheiat o alianță cu Han Ghirei in Crimeea, apoi și-a îndreptat trupele împotriva lui Ahmed, pe care l-a zdrobit, eliberând astfel Moscova de orice influență tătară.

Acțiunea unificatoare a lui Ivan nu s-a desfășurat în absența oricăror conflicte. În urma cuceririlor teritoriale, el a făcut greșeala de a nu împărți pământuri fraților săi. Mai rău, când fratele său Iurii a murit, Ivan a confiscat toată averea, fără să le dea nimic fraților rămași în viață. Însă un alt frate și-a cedat de bună voie toate pământurile lui Ivan, ceea ce a stârnit nemulțumirea a doi frați, Boris și Andrei, care s-au coalizat împotriva lui Ivan. Ei i-au făcut o propunere de alianță regelui Cazimir al IV lea al Poloniei, dar au fost refuzați, astfel că cei doi au revenit în sânul comunității. Totuși, Andrei a continuat să se certe cu fratele său, care l-a arestat în cele din urmă în 1491 și i-a confiscat toate pământurile. La sfârșitul secolului, Ivan obținuse și reușise să unifice aproape toate ținuturile Rusiei.

Ivan a întâmpinat însă mari dificultăți în desemnarea unui moștenitor pentru regatul său nou format. El avea un fiu, Dmitri, de la prima sa soție, care a murit în 1467. Din cea de a doua căsătorie a lui Ivan a rezultat un fiu, Vasili, însă a doua soție, Zoe (sau Sofia), era nepoata ultimului împărat bizantin și ortodoxia ei religioasă - ca și a  fiului său - era pusă sub semnul întrebării. În plus, Sofia era o femei urâtă, neagreată la curtea de la Kremlin. Ca atare, Ivan l-a desemnat pe Dmitri ca moștenitor, ceea ce i-a determinat pe Vasili și pe mama sa să plănuiască o răscoală în 1497. Ivan a intervenit rapid și cu brutalitate pentru a înăbuși răscoala, iar Vasili și mama sa au fost închiși.

La rândul său, Dmitri i-a creat serioase probleme. El se asociase cu un partid religios eretic, ceea ce nu numai că l-a supărat pe Ivan, dar i-a stârnit mânia mitropolitului Moscovei, care proclama Moscova drept „A Treia Romă”, bizuindu-se în parte pe ascendența bizantină a Zoei. Răzgândindu-se, Ivan l-a desemnat pe Vasili ca moștenitor și l-a întemnițat pe Dmitri.

La moartea lui Ivan al III lea, în ziua de 27 octombrie 1505, Vasili a urmat - fără să întâmpine vreo rezistență - pe tronul unei Rusii care va domina politica est-europeană în secolul XX. El se situează printre cei mai mari conducători din istoria Rusiei.

Referințe bibliografice complementare
John Lister Finnell, Ivan the Great of Moscow (London: Macmilan, 1961)
Ian Grey, Ivan III and the Unification of Russia (London: English University Press, 1964)
G. V. Vernadsky, Russia at the Dawn of the Modern Age (New Haven: Yale University Press, 1959)

„ În culisele unei decizii „controversate"” (19**?2***)

 ?, În culisele unei decizii „controversate", 19**?20**?

Gheorghe I. Brătianu identifica printre cele două “poziții-cheie" - respectiv poziții geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice - şi Crimeea, care, prin “porturile ei naturale, prin cetățile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziție stăpânitoare peste tot complexul maritim de aici". Referindu-se la deciziile luate în vara anului 1941, respectiv trecerea Nistrului, Mareşalul Ion Antonescu afirma, în august 1943, într-o scrisoare de răspuns adresată liderilor partidelor politice: „În Transnistria, la Odessa și în Crimeea se găseau bazele marinei şi aviației ruseşti. Dacă aceste baze rămâneau în mâna ruşilor, în aceşti doi ani de război, oraşele şi teritoriile noastre ar fi fost continuu bombardate, iar coastele amenințate de o debarcare. (...) Transnistria şi Crimeea au reprezentat și reprezintă zona noastră de securitate militară dinspre “est şi gajul nostru politic". În memorandumul înaintat lui Hitler, la 11 iunie 1941, generalul Ion Antonescu scria:,,Aşezată pe axa euro-asiatică, România este drumul cel mai scurt al Germaniei spre Orientul Apropiat, iar prin prezența sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre şi prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicație cu Europa Centrală și Baltică, dar și un punct strategic, de dominare a libertății Dunării, a strâmtorilor și a Balcanilor. (...) Printr-o colaborare militară statornică cu Germania, România devine un centru strategic și un pas de siguranță atât contra slavilor, cât şi pentru politica din Marea Neagră și Asia Mică. Portul român Constanța poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de mărfuri, dar o bază navală pentru Strâmtori și o bază aeriană pentru Orientul Apropiat. România aspiră la acest rol".

Scrisoarea Conducătorului Statului român reflectă nu numai noua politică externă a României, care încerca să se racordeze la planurile geopolitice ale celui de-al III-lea Reich, ci și o realitate geopolitică și geostrategică întărită de evenimentele din cel de-Al Doilea Război Mondial. Mareşalul Ion Antonescu nu a agreat niciodată ideea de Ucraina Mare şi independentă, pe care o considera a fi “mult mai periculoasă decât Rusia”*. Conducătorul Statului român accepta existenţa unui stat al Galiției care “să facă trăsătura de unire între noi şi germani” pentru a se „trage o linie de despărțire de la Marea Baltică până la Marea Neagră între noi și masa slavă". Generalul Ion Antonescu într-o scrisoare adresată, la 22 iunie 1941, liderului național-țărănist luliu Maniu, afirma: „Pentru noi, vecinătatea slavă, cu pericolul expansiunii panslaviste, dublat de amenințarea comunistă, constituie duşmanul permanent, de care nu ne putem apăra decât sprijiniți pe țara care are permanent aceleaşi interese şi aceleaşi riscuri ca şi noi.” Campania din Basarabia şi Bucovina de Nord a durat 35 de zile** şi a reprezentat “o probă de maturitate şi profesionalism pentru armata română”***.

 Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roşii, exigențele războiului de coaliție şi schimbarea direcției de înaintare a Grupului de Armate „Sud" reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Mareşalul Ion Antonescu scria, într-o scrisoare adresată, în august 1943, liderului liberal Dinu Brătianu, cu referire la decizia de înaintare a trupelor române dincolo de Nistru, următoarele: „L-am trecut din proprie voință, fiindcă aşa îmi impuneau atât teama de consecințele politice care ar fi putut decurge din oprirea la Nistru, cât şi interesele de ordin economic şi militar.”

La 5 septembrie 1941, în ședința Consiliului de Miniştri, Mareşalul Ion Antonescu avea să declare: „Și în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se bateau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? (...) Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Și după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? (...) Ar însemna să dezonorez şi Armata, și poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemților apoi: la revedere! (...) Se înşeală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii”

Evoluţia operaţiilor militare în Basarabia şi după trecerea Nistrului au confirmat faptul că Armata Roșie era pregătită pentru un război ofensiv „contra Germaniei şi Europei”, după cum observa Mareşalul în aceeași ședință. Schimbarea de direcție a atacului german crea un mare pericol geopolitic pentru România întrucât: „Dacă Germania era victorioasă în Rusia - mărturisea Conducătorul Statului român, la procesul din mai 1946, cu referire la trecerea Nistrului și la acceptarea administrării teritoriului transnistrean -, întindea printr-o altă dâră de state etnice germane un brat către Odessa, deci România s-ar fi găsit, în cazul Germaniei victorioase, prinsă în aceste două brațe germane (cel care pleacă din Sudeți prin Slovacia, Ungaria, Banatul românesc şi ajunge la Salonic - n. n.), ceea ce ar fi (...) dus la înghițirea poporului român. Atuncea, ca să avem, la pace, în cazul eventualităţii (...) victoriei germane, un gaj în mâna noastră, ca germanii să nu poată să puie mâna pe Odessa și deci să ne prindă aceste două brațe despre care am vorbit, atuncea am hotărât, în cazul victoriei germane, nu dau Transnistria din mână, pentru că nu vreau să intru în acest cleşte german".*

 

*Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. I, ediția Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum 10&Europa Nova, 1995, p. 210. Marele pericol la care se gândea Mareşalul Ion Antonescu era legat de crearea unui stat ucrainean independent. Incidentul petrecut între primul primar al oraşului Cernăuți, după eliberarea din vara lui 1941, dr. Octavian Lupu și expertul german Karl Pflaumer, ministru de stat în landul Saxoniei, confirmă temerile Conducătorului Statului român. În clipa în care a dorit să introducă în oraş legea administrativă românească, prin ordonanțe afişate, Pflaumer s-a împotrivit pe motiv că “pentru Bucovina de nord s-ar putea să existe mai mulți optanţi". La 16 iulie 1941, Hitler declara:,,Relațiile noastre cu România sunt bune, dar nimeni nu ştie ce vor fi ele în viitor. Noi trebuie să luăm în considerare acest fapt și să ne facă, în consecință, să determinăm frontierele noastre. Nu trebuie să depindem de bunavointa altor popoare. Relațiile noastre viitoare cu România vor trebui să fie stabilite după acest principiu" (Apud Eugen Preda, Miza petrolului..., p. 85). O hartă a planului lui Alfred Rosenberg privind crearea unei Ucraine Mari la care să fie alipite provinciile istorice româneşti din Est (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herța). Transnistria şi Volânia Orientală, se găsește în Biblioteca Congresului Statelor Unite de la Wasghinton şi a fost publicată în cotidianul Izvestia din 4 mai 1990. Într- un raport al Serviciului Secret de Informații al Armatei Române, din 20 octombrie 1939, privind problema ucraineană și Pactul Molotov - Ribbentrop, se menționa faptul că „Germania nu a înţeles să abandoneze vechile sale planuri de expansiune spre Est, în cadrul cărora problema ucraineană joacă un rol de frunte deși „una dintre clauzele secrete ale Acordului germano-sovietic prevede renunțarea din partea Reichului la agitarea sub orice formă a problemei ucrainene și recunoașterea Ucrainei Sovietice drept singurul stat legal al poporului ucrainean" (Apud Academia Română/Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, Documente SSI privind spațiul sovietic..., p. 75-76). Ofiţerii de informații români avertizau factorul politic de la Bucureşti asupra faptului că Alfred Rosenberg, directorul Oficiului de Politică Externă a NSDAP, avea sub ordinele sale un corp de 300 de experți care se ocupau, în mod exclusiv, cu chestiunile ucrainene. Ideea Ucrainei Mari avea să capoteze și datorită pretențiilor absurde și exorbitante ale naționaliştilor ucrainieni grupați in UPA. La 24 iulie 1941, Mihai Antonescu cerea insistent, ministrului Germaniei la Bucureşti, ca Reichul să nu spijinire încercuirea României de către o Ucraină Mare. Referindu-se la importanța geopolitică a Transnistriei pentru România, Mareşalul Ion Antonescu scria în memoriul depus, la 15 mai 1946, Tribunalului Poporului, următoarele: „Se ştiu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către fiefurile asiatice germane. Una pe dåra de populații germane care din Boemia până în Banat duce la Salonic şi Constantinopol. Altă dără de populații germanice care se întinde din Silezia prin Lemberg, la Odessa. România ar fi intrat într-un clește germanic care ar fi subjugat-o economicește și politicește. Pentru a înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria și în special Odessa" (Apud loan Dan, „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti, 1993. p. 257). La începutul anului 1940, Kurt Welkisch, specialist german în problemele ucrainenilor, comunica superiorilor săi faptul că după dezmembrarea Poloniei în zona de sub ocupația germană, elementele ucrainene sunt protejate iar toate organizațiile ucrainene paramilitare „Sici" din Ucraina Carpatică, care au trecut din Ungaria şi Galiția Orientală în Galiția Occidentală, au fost încorporate in jandarmerie şi poliție. „De asemenea - scria Kurt Welkisch, numerosi naționaliști ucraineni din Galiția Orientală, refugiati in zona germană, au fost numiți primari și funcționari administrativi în Galiția Occidentală". (Apud Vitalie Väratec, Preliminarii..., p. 222). Informații extrem de importante despre raporturile dintre minoritatea ucraineană și autoritățile statului român se pot citi în Pavel Moraru, Bucovina sub regimul Antonescu (1941-1944), vol. I, Editura Prut Internațional, Chişinău, 2004, p. 106-108 şi Idem, vol. II, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2007, p. 93–103 și p. 118-125.

 

Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, avea să exprime, la 9 august 1941, în fața lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti, poziția Guvernului român privind trecerea Nistrului și problema teritorială: „România are, desigur, interesul de a dezvolta acțiunea sa militară şi peste Nistru: întâi, pentru a consolida frontiera românească, distrugând fortificațiile sovietice făcute la granița noastră nistriană; al doilea, pentru a proteja populația noastră românească aflată peste Nistru; al treilea, pentru a avea un gaj, pe care să-l deţină România, atât pentru rațiuni politice, pentru ca prin această prezență să garanteze mai bine soluțiile păcii la graniţele de mâine ale Țării Româneşti, cât şi din punct de vedere economic, acest gaj să poată duce la despăgubirea României pentru pagubele suferite de la ruşi, începând cu tezaurul evacuat în 1917 la Moscova și până la ultimele distrugeri.” Şeful diplomației româneşti a insistat asupra faptului că România nu renunţă la drepturile sale asupra Transilvaniei deşi va participa la “soluționarea problemei ruse, exercitând un rol direct în soluțiunile ce se vor da fie la împărțirea teritoriului rus, fie la supunerea lui unor zone de influență”. Mihai Antonescu a conchis, la finalul întrevederii cu ministrul german, că “târguiri internaționale pe drepturi istorice şi vitale ale unui neam nu se pot face" iar acest lucru a devenit o constantă în conduita diplomaţiei antonesciene. Un asemenea punct de vedere a fost reiterat, la 11 septembrie 1941, în faţa ministrului american la Bucureşti, Franklin Mott Gunther: „Nu se poate - afirma ministrul de externe român - să existe nici o compensație între drepturile de la Răsărit și între drepturile de la Apus. Poporul român nu poate considera nici o ipoteză de discuție măcar în această privință, drepturile noastre asupra Ardealului fiind temelia politicii noastre externe".

Întregul efort politico-diplomatic şi militar al Mareşalului Ion Antonescu viza asigurarea unui loc cât mai privilegiat la viitoarea “masă a păcii", unde spera că vor fi reconsiderate interesele și aspirațiile poporului român iar teritoriile pierdute în vara anului 1940 se vor întoarce la patria mamă. „Pactul Tripartit nu cuprinde însă o reglementare a problemelor litigioase. El cuprinde numai principiile unei viitoare reglementări (...) Am obținut cât se poate obține în circumstanţele actuale, toate asigurările că drepturile noastre vor fi satisfăcute şi că «eforturile și loialitatea noastrăvor fi răsplătite». (...) Experiența catastrofală a lugoslaviei și Greciei demonstrează îndeajuns că politica realistă a României a avut deja unul din rezultatele cele mai importante: conservarea patriei. Credem că aceeași politică va realiza și mărirea ei", afirma Mareşalul Ion Antonescu, la 22 iunie 1941, într-o scrisoare de răspuns adresată liderului national-țărănist Iuliu Maniu.

Trecerea Nistrului și prelungirea războiului aveau să genereze o puternică fractură în sânul societatea românească și să constituie motive de permanentă divergență între Conducătorul Statului și liderii partidelor „istorice". Impresionantul număr de memorii (16 după 22 iunie 1941)* pe care liderii respectivelor partide le-au depus pe masa de lucru a Mareşalului confirmă, la o atentă citire a lor, o imensă neînțelegere pentru marile prefaceri geopolitice ale momentului istoric. Schimbul de opinii și răspunsurile extrem de dure ale Mareşalului Antonescu reflectă faptul că cele două părți se aflau, după evenimentele din vara și toamna anului 1940, pe poziții și viziuni ireconciliabile. Nimic, dar absolut nimic nu avea să modifice raporturile celor două părţi, iar evenimentele petrecute la 23 august 1944 sunt o consecință a acestei imposibile înțelegeri. Partidul Național Țărănesc şi cel Național Liberal, dar mai ales Iuliu Maniu, aveau să facă obiectul unei atenții speciale din partea Special Operations Executive al Marii Britanii. Memorandumul Cabinetului britanic, din 8 mai 1940, consemna faptul că principalul obiectiv în România era ridicarea românilor la o rezistență pasivă și chiar la sabotaj activ. Iuliu Maniu avea să fie, pentru Special Operations Executive, “omul tuturor speranțelor" iar mai apoi „al marilor deziluzii"

 

* Valoarea protestatară prin acţiunea celor două partide se reducea la acțiunea unor fițuici-manifeste pe care la trimeteau la Preşedenția Consiliului de Miniştri spre a le putea specula mai târziu ca «acte istorice... Dar care era atunci importanța ce o dădeau acestor «scrisorele»? Dacă am căuta să facem un tablou al victemelor celor două partide în raport cu măsurile represive de razboi, nu am avea cu ce să-l completăm. În schimb însă, putem scrie registre întregi cu numele organizațiilor bancare şi industriale care au profitat de pe urma «Românizării», camuflajul întreprinderilor evreieşti, afacerile cu germanii şi îmbogățiții de război din cele două partide...", mărturisea Eugen Cristescu la procesul din mai 1946 (Apud Horia Brestoiu, O istorie mai puțin obişnuită, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 141).

 

 

În vara şi toamna anului 1940, când poziția Marii Britanii, în Sud-Estul Europei, era puternic subminată, Iuliu Maniu era văzut ca omul providențial (“Maniu sau nimic!"), astfel încât se şi întocmise un plan pentru scoaterea acestuia din țară. Deşi ministrul Marii Britanii la Bucureşti, Sir Reginald Hoare, avea să telegrafieze Cabinetului britanic, că Maniu era complet lipsit de inspirație și prea obsedat de problemele constituționale şi legale şi de tipul de negocieri-cerşeală practicate în imperiul austro-ungar, SOE dorea să-l evacueze în Orientul Mijlociu. Activitatea subversivă pe care ar fi putut-o organiza în interiorul țării, cu o mai mare eficiență de acolo, era principalul obiectiv al serviciului secret britanic. În depoziția pe care a făcut-o în fața anchetatorilor sovietici, între 1 şi 6 august 1946, fostul adjunct al şefului Secției Contraspionaj a Abwehr-ului din România, căpitanul Alfred Petermann, mărturisea, cu referire la relațiile dintre liderul național- țărănist şi Intelligence Service, următoarele: „După informațiile noastre detaliate, pe care le-am înaintat la Berlin, privind rezultatele anchetei în cazul De Chastelain şi al acoliților lui, şeful Secției 3 a Abwehrului, colonelul Bentivegny, a propus să se ceară autorităților române arestarea imediată a lui Maniu, ca agent dovedit al serviciilor britanice.”

Răspunsul autorităților române a fost stupefiant pentru partea germană:,, (...) nu ne îndoim că Maniu este agent al Intelligence Service-ului, dar nu poate fi arestat, pentru că se bucură de o mare popularitate în rândul poporului român şi arestarea sa poate avea consecințe nedorite pentru guvernul român”. Rămâne extrem de interesant faptul că britanicii nu l-au considerat niciodată pe Iuliu Maniu ca fiind mai mult decât un conducător al unei organizații de rezistență, şi nu conducător al unui guvern român în exil. După ruperea relațiilor diplomatice româno-britanice, la 15 februarie 1941, ca urmare a folosirii României ca bază militară germană fără nici un cuvânt de dezacord din partea Guvernului român, rezidenții SOE s-au refugiat la Istanbul. Vechea capitală a Imperiului Otoman avea să devină cartierul general al Secției a III-a a SOE pentru România, care coordona acțiunile de spionaj și război psihologic din spațiul românesc. Locotenent-colonelul de rezervă A. G. Gardyne de Chastelain (nume de cod D/H 13) a fost rezidentul britanic care a coordonat activitatea agenților secreti britanici din rândul cetăţenilor români*. În ciuda loviturii pe care Serviciul Special de Informații a administrat-o Special Operations Executive, respectiv arestarea grupului de spionaj Rică Georgescu - Ion Popovici, Opoziția din România se va afla într-un contact permanent cu spionajul britanic, sub discreta supraveghere a autorităților statului. Această strânsă legătură cu serviciul secret britanic avea să-i influenţeze pe liderii celor două partide în relația cu conducătorul Statului şi în perceperea politicii acestuia.

Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului și-a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost „discret" alimentate de serviciul de spionaj şi propagandă britanic, cu efecte asupra interesului național major. Protecția celor doi lideri, împotriva germanilor şi-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat ce au impus o astfel de conduită Mareşalului Ion Antonescu. S-a urmărit, astfel, satisfacerea unui interes național major, respectiv ieșirea din război în condiții onorabile şi reîntregirea țării. Evoluția operaţiunilor militare, marile jocuri" inițiate de serviciile secrete aliate şi profunda neînțelegere a cursului evenimentelor de către oamenii politici români au contribuit la eșecul unui asemenea efort.

 

 

„Parlamentul în pribegie. 1916-1918” (PROCOPIU 1919)

Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie. 1916-1918. Amintiri, note și impresii, Editura Universitaria, București, 1992

I C. D. Dissescu, Scrisoare, martie 1922

1 Cuvânt înainte, Nicorești, 15 iulie 1918

3 Spre calvarul pribegiei
În urma dezastrului de la Turtucaia
Râmnicu Vâlcea
La București
În drum spre Moldova

11 În Moldova
Atmosferă parlamentară la Iași
Guvern de colaborare
Zvonuri de evacuare
La primul ministru

21 Evacuarea
Plecarea în Rusia
La Odessa
Semne prevestitoare
La Herson
Revoluția
Spre Iași
La Iași 
Reforma constituțională în parlament
În Rusia din nou
În apropierea sesiunii ordinare a parlamentului
Herson - Odessa
Plecarea din Herson
Pe mare spre Odessa
În portul Odessei
Luptele pe stradă
Arestările și perchezițiile
Racovschy
La sanatoriu. Arestarea mea
Noi arestări
Pe vaporul „Traian”
Racovsky pe vaporul „Traian”
Bandiții se demască. Lovitura din port
În drum spre Crimeea
Colonelul canadian Boyle
În pușcărie la Theodosia
Plecarea din Theodosia la Sevastopol
La Sevastopol
Nou guvern român
În drum spre Sulina
Furtuna
La Sulina
Spre Galați
Tecuci - Nicorești
La Iași
La întrunirea de la dl. G. Mârzescu

coperta 4: „Asigur pe cititorii mei că dacă în aceste note nu vor găsi emoțiunile pe care le poate da numai o valoarea literară, într-o lucrare de felul acesta vor găsi însă o expunere exactă a faptelor observate de un martor ocular, participând el însuși la desfășurarea vieții parlamentare  române, în legătură cu evenimentele revoluționare ruse, cum și în interesante observații de fapte a evenimentelor din Rusia de la ianuarie 1917 până la martie 1918, timpul pribegiei parlamentarilor români.” (G. P., Nicorești, 15 iulie 1918)