<
(...) O bună bucată de vreme am fost complicele marilor sentimente ale antichității păgîne; tot căutînd însă acolo noi drepturi umane, am ajuns la încheierea că aș putea, călăuzindu-mă de luminile moderne, să sap mai adînc decît anticii în probleme care, pe vremuri, se transformau în sisteme.
Epicur* îngăduia sinuciderea. Nu era aceasta o completare a moralei sale? El urmărea cu orice plăcerile simțurilor; dacă nu le avea, era plăcut pentru o ființă vie și-i era îngăduit să reintre în odihna naturii neînsuflețite; singurul scop al omului fiind speranța sau speranța fericirii, pentru cel care suferea și suferea fără speranță, moartea devenea un bine: a o obține în mod voluntar era un ultim act de bun-simț. El nu lăuda acest act, nici nu-l osîndea; se mulțumea să săpună, făcînd o libație lui Bachus**: „Moartea nu e o pricină nici de rîs, nici de plîns”. Mai moral și mai pătruns decît epicurienii de doctrina datoriei, Zenon*** și întregul Portic (1) recomandă, în anumite cazuri, sinuciderea stoicului. iată cum judeca el: omul se deosebește de animal prin aceea că e suveran asupra persoanei sale; răpiți-i acest drept de viață și de moarte asupra lui însuși și veți face din el un sclav al oamenilor și întîmplărilor. Acest drept de viață și de moarte odată recunoscut, constituie o armă eficace împotriva tuturor relelor naturale și sociale; același drept acordat omului asupra semenului dă naștere la toate tiraniile. Așadar, omul nu are nici o putere fără o libertate nemărginită a actelor sale; dacă vrea să scape de urmările rușinoase ale unei greșeli ireparabile, omul de rînd înghițea rușinea și continuă să trăiască, în timp ce înțeleptul înghite cucuta și moare; dacă, pentru o rămășiță de viață trebuie să îndure guta care-i macină oasele, cancerul care-i mănîncă fața, înțeleptul alege clipa potrivită, se descotorosește de dușmani și-și ia pentu totdeauna rămas bun de la prietenii pe care-i mîhnea cu prezența sa. Căzut în mîna unui tiran împotriva căruia luptase cu arma în mîna, ce ar putea face? declarația de supunere așteptată, nu are decît s-o semneze, sau să întindă gîtul: imbecilul întinde gîtul, lașul semnează, înțeleptul sfîrșește printr-un act de libertate, se lovește în inimă. „Oameni liberi, striga atunci stoicul, învățați a rămîne liberi! Liberi de patimi, sacrificîndu-le datoriilor; liberi de semenii voștri, arătîndu-le pumnalul sau otrava care vă ajută să scăpați de ei; liberi de soartă, hotărînd înșivă clipa cînd ea nu va mai avea nici o putere asupra voastră; liberi de prejudecăți, necontenindu-le cu îndatoririle; liberi de toate temerile animale, prin știința de a depăși instinctul grosolan care înlănțuie de viață pe atîția nefericiți.”
(1) Nume dat școlii filozofice a stoicilor greci, al cărei întemeitor, Zenon din Citium (sec. IV.î.e.n.), își ținea lecțiile sub unul din porticele Atenei.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 228-229 .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu