„Sinucideri la Facultatea de Drept” (RUSU 1998)

 Titus Rusu, Sinucideri la Facultatea de Drept, „Tomis”, Constanța, nov. 1998

Berdiaev spune că există două feluri de trecut. Unul care participă la prezent, iar altul care a intrat în arhivă. În cele ce urmează, voi readuce în memorie câteva drame petrecute a Facultatea de Drept din București și care au intrat în uitare.

Printre cei trimiși, după 1948, să politizeze învățământul era și Pavel Dan, conferențiar de economie politică a capitalismului. De statură potrivită, elegant îmbrăcat, cu fața smeadă și părul șaten, ondulat, cu ochi căprui, el avea norma de bază la Institutul de Științe Economice și Politice V. I. Lenin. La Facultatea de Drept preda două ore pe săptămână și ține seminar cu grupa I din anul I din care făceam parte. Spre deosebire de ceilalți profesori, care citeau monoton și încruntați, Dan vorbea liber, dezinvolt, natural, avea umor și reușea să capteze atenția studenților. Își axa prelegerile pe Capitalul lui Marx. Mai totdeauna nu recurgea la expunerea vulgară a tezelor marxiste, de aceea lecțiile lui erau abstracte și uneori greu inteligibile pentru studenți. I se zicea „Das Kapital”.

În acea perioadă eram coleg de bancă cu Iustin Herscovici, pe care profesorul îl trata cu un aer de familiaritate. La întrebarea mea, de unde această apropiere, Iustin mi-a spus că Dan este prieten cu tatăl său și că își fac vizite. Tatăl lui Iustin avea o funcție importantă în Arbitrajul de Stat de pe lângă Consiliul de Miniștri.

De la început i-am făcut o impresie bună și mai târziu am simțit că mă simpatiza. De câte ori mă întâlnea pe culoarele facultății, Dan se oprea și îmi întindea mâna.

În 1954 nu l-am mai văzut. Altcineva preda în locul lui. M-am interesat la Iustin ce s-a întâmplat cu Dan. Colegul mi-a spus că în noaptea de Anul Nou 1953/1954 s-a sinucis în baie, tăindu-și venele. Gestul disperat s-a produs după ce fusese cu o delegație economică în Egipt și trezise suspiciuni securității, care începuse să-l ancheteze.

Sinuciderea lui Dan a survenit într-o perioadă în care începuse să se simtă „dezghețul”. Medicii de la Moscova arestați în decembrie 1952, în așa-zisul proces al halatelor albe, au fost puși în libertate după moartea lui Stalin. Începea perioada destindere, căreia rușii i-au zis „razriotka”. Dar securiștii români erau formați al școala lui Felix Edmundovici Dzerjinski, căruia i se zicea „Felix omul de fier”, fondatorul Cekăi, a cărui statuie trona în piața Lubianka din Moscova. Probabil că Dan, cunoscându-i bine pe securiști, a preferat să-și pună capăt zilelor decât să suporte ancheta.

În 1955 s-a sinucis Gh. Nedeslchi, profesor la catedra de Drept civil. S-a aruncat de la etaj din blocul din fața facultății, unde avea locuința. (...)

Absolvent al Liceului Internat din Iași al Facultății de Drept din același oraș, Nedelschi se afirmase ca strălucit civilist. Fusese asistent al profesorului Traian Ionașcu. Era și judecător la Tribunalul Suprem, secția civilă. Nedelschi editase la tipografia Universității C. I. Parhon un curs de drept civil. Cu surprindere am constatat că era copiat, aproape în întregime după tratatele civiliștilor sovietici Bratus, Fleișit și Novitchi, traduse în limba română.

Profesorul universitar V. D. Zlătescu, judecător la Curtea Constituțională, într-un ciclu de evocări publicate în „Palatul de Justiție” în 1990 îl prezintă pe Nedelschi ca un un jurist deosebit și profesor de prestigiu. Dar relatează o pățanie a marelui civilist care a fost Mihai Eliescu, petrecut înainte de a fi epurat din funcția de profesor. Nedelschi i-a cerut să-i împrumute cursul de succesiuni. Eliescu, de bună credință, i-a împrumutat cursul, iar peste puțin timp a citit în „Justiția nouă” un articol semnat de Nedelcshi, în care era demascat ca dușman de clasă, agent al burgheziei etc. O demascare în spiritul epocii, presărată cu citate din cursul de succesiuni, scoase din context și interpretate cu rea credință. Un gest cu atât mai surpinzător cu cât venea din partea unui om care nu era implicat în politică!

Sinuciderea nu și-a putut-o explica nimeni. Ion Filip, fost ministru adjunct al „Justiției” și procuror general adjunct, care i-a fost coleg de liceu și de facultate, mi-a relatat că l-a văzut pe Nedelschi cu câteva ore înainte de a-și pune capăt zilelor și nu a observat nimic deosebit.

În anii studenției vedeam pe culoarele facultății un tinerel subțirel, modest, sobru, mergând pe lângă pereți, ferindu-se de ceilalți colegi care se mișcau veseli, gălăgioși. Am aflat că este asistentul de la catedra de drept civil, Constantin Stătescu. Studenți care făceau seminarii cu el erau entuziasmați. Se discuta că ar avea neplăceri din cauza dosarului de cadre. Tatăl său fusese proprietarul unei cârciumi la Curtea de Argeș.

Cu timpul Stătescu a prins rădăcini în facultate, devenind un civilist de excepție. A fost numit secretarul Consiliului de Stat, apoi Președinte al Tribunalului Suprem, iar în cele din urmă ministru al Justiției. Rotirea cadrelor l-a readus la catedră, unde se simțea în largul său; a publicat mai multe tratate de drept civil.

După 1990, Stătescu s-a sinucis. Ziarele au anunțat decesul în termeni ambigui. Era elogiat ca profesor, se exprima regretul, dar numai un cititor foarte atent și-ar fi dat seama că ceva nu este în regulă. Profesori din facultate sunt foarte discreți cu privire la cauzele care l-au determinat pe Stătescu să recurgă la actul fatal.

Stătescu face aparte, alături de Ion Rucăreanu, care a studiat trei ani la Cambridge, stins și el prematur din viață, dintre cei câțiva profesori are se ridică la nivelul pleiadei de dascăli de la Drept din perioada interbelică.

Tratatele de drept civil care-i poartă semnătura se reeditează și sunt studiate cu interes de studenți și de specialiști în științe juridice.