„O viață pentru știință” (MARCUS 1998)

 Solomon Marcus, O viață pentru știință, „Tomis”, Constanța, 1998

La 11 noiembrie 1998 a încetat din viață doctorul în matematică Vasile Ene, profesor la Universitatea „Ovidius” din Constanța. O aparentă răceală urmată de gripă și complicații care au dus la encefalită. Două zile de tratament la Spitalul Județean din Constanța nu l-au putut salva. Abia împlinise 41 de ani. Despre felul în care Vasile Ene și-a organizat viața, despre modul în care el i-a dat un sens, dedicându-se cu pasiune cercetării științifice și devenind, în scurta sa viață, autorul unei opere remarcabile într-un domeniu de mare finețe al analizei matematice, mă simt dator să fac publice unele gânduri. 

L-am cunoscut pe când era student. Era deja robul unei pasiuni care devenise o obsesie. Căuta cu înfrigurare în Biblioteca Facultății de Matematică a Universității din București, căuta raft după raft, aproape carte cu carte. Nu era dintre acei tineri care deprind în familie obișnuința muncii intelectuale și care se inițiază, sub îndrumarea părinților, în modul de consultare a unei biblioteci. Atenția sa fusese reținută, pe vremea când era încă elev de liceu, de cartea „Itinerar de analiză matematică” de Gh. Gussi. Dorea să afle continuarea acelui itinerar cu aceeași ardoare cu care cititorul unui roman polițist nu poate lăsa cartea din mână până nu află deznodământul.  Numai că, așa cum avea să (...).

Clasicii analizei matematice, Newton și Leibniz, au pus primele jaloane într-o problemă care rămâne vie și astăzi: care este relația dintre aspectul local (diferențial) și aspectul global (integral) al unui proces care se desfășoară în timp? Operațiile de diferențiere și de integrare au fost de la început intuite ca fiind una inversă celeilalte, cum sunt adunarea și scăderea sau înmulțirea și împărțirea; și totuși, diferitele noțiune de derivare și integrare care s-au succedat au rămas mereu într-un anumit decalaj, fapt care a făcut necesar ca fiecare noțiune de integrală să ceară o alta, mai avantajoasă. Vasile Ene s-a angajat în această probă maratonică, investind în ea întreaga sa energie intelectuală, devenind literalmente sclavul ei. Ori de câte ori mă întâlneam cu el, discuția aluneca repede peste evenimentele exterioare, pentru a cantona în lumea de ficțiuni matematice care-i ocupau existența. Ca student, a cam neglijat pregătirea la celelalte materii predate în Facultate și, de aceea, nu s-a aflat în plutonul fruntaș al promoției sale. Numai că ambițiile și capacitățile sale intelectuale nu se lăsau prinse în note de examen (și acest lucru ar trebui să ne dea de gândit în ce privește sistemul de evaluare din învățământ). Repartizat, în 1982, ca profesor la o școală din comuna 23 August, județul Constanța, împreună cu soția sa, Gabriela Ene, colegă de facultate, în condițiile privațiunilor de tot soiul, inclusiv în ce privește comunicarea cu lumea și documentarea științifică, Vasile Ene părea destinat ratării. A fost un moment cheie în viața sa, o punere decisivă la încercare a interesului său real pentru cercetarea științifică. În condiții similare, foarte mulți tineri cedează și se lasă târâți într-o activitate rutinară, de supraviețuire. Pe Vasile Ene aceste condiții vitrege l-au ambiționat și mai mult. Primind un ajutor puternic și constant din partea soției sale, care l-a înțeles în întreaga lui candoare și pasiune pentru creație și a acceptat să i se dedice cu abnegație, Vasile Ene și-a intensificat eforturile. Mă întâlneam cu el periodic la București, unde petrecea ore în șir la bibliotecă. Așa zisul timp liber al său era dedicat în întregime matematicii. Nu pot uita momentul în care i-am pus în mână lui Vasile revista americană „Real Analysis Exhange”, dedicată domeniului său de preocupări. A descoperit în această revistă întreaga lume a frământărilor sale și ținta pe care dorea să o atingă. S-a supus disciplinat înaltei exigențe a acestei reviste și a făcut față cu succes referatelor critice prin care revista reacționa la manuscrisele pe car ele trimitea acolo în vederea publicării. Răsplata a fost pe măsura efortului și inteligenței sale: a acumulat aproximativ 50 de articole publicate în această revistă, care devenise o a doua sa casă. Întreaga lume a specialiștilor în analiza reală, cum se numește domeniul său de cercetare, îl cunoștea și aprecia.

După decembrie 1989, Vasile nu s-a grăbit să-și caute un loc mai avantajos de lucru, la o universitate, așa cum i s-ar fi cuvenit de la început. Preocuparea sa principală era aceea a multiplicării contactelor cu lumea științifică. Nu i-a fost ușor, deoarece, pe cât de talentat era în cercetarea matematică (parcă se născuse pentru ea), pe atât de stângaci era în asimilarea limbii engleze și în deprinderea „uzului lumii”. Nici în folosirea calculatorului pentru procesarea textelor sale nu a manifestat multă pricepere. Și în această privință, ajutorul primit de la soția sa a fost esențial: ea a devenit profesorul lui de engleză și de informatică practică.

O primă ieșire a sa în lume se produsese înainte de decembrie 1989, când participase la o întâlnire de specialitate în Ungaria. Marele matematician Paul Erdos l-a remarcat și i-a acordat un premiu personal. În 1990 a fost admis la doctorat și a fost o delectare pentru mine să-i urmăresc evoluția spre teza pe care a prezentat-o trei ani mai târziu. Între timp, a beneficiat de o bursă la Universitatea din Michigan (septembrie 1991- iunie 1992), unde lucrările sale fuseseră deosebit de apreciate. La întoarcere, primește oferta Universității „Ovidius” pentru un post de lector universitar. 

(...)