„Catalonia” (ARGHEZI 1998)

 Baruțu T. Arghezi, Ritmuri spaniole, „Tomis”, Constanța, noi. 1998

Drumul din Franța spre Spania, pe malul Mediteranei, trece prin punctul de frontieră Portbou spre Lansa și Figueras, pentru a continua spre splendidele plaje de la Cadaque, Emporia Brava sau Calelia de Palafrugell, ajungând într-o adevărată patrie a turismului, care este Costa Brava. Din punct de vedere geografic și administrativ, aceasta face parte din litoralul provinciei Gerona, integrată în partea de nord a Spaniei, numită Catalonia, o zonă în care descoperim încântătoare localități balneare moderne într-un exuberant decor vegetal mediteranean, din care nu lipsesc remarcabile mărturii istorice și de cultură ale vechilor greci și ale romanilor: Saint Feliu de Guixois, Palafrugell, Tamariu, Bagur, Estaritit, Escala sunt tot atâtea oaze de frumusețe. În localitatea Ampuria au fost scoase la lumină vestigii arheologice considerate a fi printre cele mai importante din zona occidentală a Mediteranei. Orașul a fost locuit de vechii greci din sec. V î. H., devenind apoi bază navală romană, pentru ca în secolele următoare să ajungă o importantă comunitate creștină și, mai apoi, un centru de prim rang al vizigoților, distrus în sec. IX de pirații normanzi. Renăscută, Ampuria își trăiește azi a doua tinerețe.

Costa Brava, bijuterie a Spaniei de nord, unde natura pare a se fi luat la întrecere cu ea însăși!

Catalonia. Localnicii îl pronunță „Catalunya” cu un accent străvechi, regăsit și în graiul popular românesc, în zona Olteniei; deși pare uimitor la prima vedere, vorbirea țărănească a catalanilor cuprinde, în expresii locale, în proporție de 5%, după părerea unor reputați lingviști, cuvinte și expresii des folosite de olteni și maramureșeni! Legiunea XIII Gemina a lui Traian, deplasată în Dacia, a cuprins mai mult ca sigur, un amestec uman nord-spaniol...

La Ampuria, în vechea biserică ridicată în piatră dură, cu sfinți nemișcați de câteva secole și lespezi șterse de morminte schivnice, intrăm cu gândul la cei care nu mai sunt de mult printre noi. Altarul, bogat în sculpturi, este îngrădit cu bare de fier răsucit, spre a împiedica jaful presupus al celor fără credință. În stânga se afla poarta de intrare în vastele încăperi care adăpostesc tezaurul creștin: potire de aur, coroane împărătești, cărți sfinte cu coperți de argint, veșminte preoțești țesute cu fir cu aur și bogat împodobite cu pietre prețioase, incunabule, sumedenie de odăjdii de preț...

Descoperim și detalii „lumești” logodite cu sfântul lăcaș: o „sfântă” tejghea, unde se vând imitații bisericești bogat colorate și sofisticate, Madone și Criști, cruciulițe stilizate, cărți poștale și cărțulii de rugăciune... Pe o ușiță laterală se ajunge într-o curte îngustă, oferind privirii spații medievale. Pașii noștri răsună pe dalele de piatră aidoma isonului șoptit în admirație divină. Câte zeci de mii de pași or fi călcat pragurile tocite de vreme, câte sute de mii de rugăciuni s-or fi înălțat către cer dintre zidurile acestei cetăți de credință creștină?  Șoaptele noastre se pierd printre coloane și volute, împreunate, spre acoperișurile lui Dumnezeu, străjuite desigur, de aripile îngerilor păzitori...

În centrul localității Toroella de Montgri, într-o impunătoare biserică medievală cu ziduri cenușii strânse în brâie ca de cetate, edificiu cu ziduri cenușii datând din secolul XII, are loc a XII a ediție a Festivalului muzical internațional. Este seara închinată Sonatelor de Bach, având ca interpreți doup celebrități mondiale: Radu Aldulescu la violoncel și Rafael Puyana la clavecin. Biserica este arhiplină. Suntem invitații marelui violoncelist român, pe care l-am întâlnit întâmplător în acea zi într-un edificiu al administrației locale. Ne-am îmbrățișat ca niște vechi prieteni împătimiți într-ale artei, evocând momente momente spirituale bucureștene comune. L-am regăsit pe R. Aldulescu tocmai aici, în nordul Cataloniei, cu sentimentul regăsirii unui simbol pierdut în negura timpului și a evenimentelor. L-am vizitat în grădina casei lui de vară, printre palmieri, măslini și trandafiri. La intrare, pe o plăcuță discretă, am descifrat nu numele lui, ci una dintre operele sale: Centrul de studii muzicale din Toroella. Surâsul și îmbrățișările sale, primirea caldă pe care ne-au făcut-o soția și fiica, ne-au adus aminte de Mărțișorul nostru, unde umbra vișinilor se împerechea cu voia bună a oaspeților de odinioară. Emoția regăsirii s-a stins în amintiri comune, aprinzându-se candela sufletului românesc. Îl ascultasem demult, în București, unde arcușul lui nu se potrivea cu „obligațiile” unui regim de comandă impusă chiar și sensibilității artistice. L-an regăsit, tânăr și zvelt în simțire, în Spania lui Cervantes și Dali, considerat a fi unul din marii artiști ai veacului nostru. Încoronat ca „Prinț al violoncelului” în Anglia, în 1967, R. Aldulescu a fost primit cu respect și ovații peste tot unde vibrația arcușului său a încântat lumea. Eminent dascăl de artă la numeroase școli renumite și cursuri, profesor la Academia Menuhin din Gastaad - Elveția, compatriotul nostru a devenit un adevărat șlefuitor de „diamante” ale muzicii contemporane. La Toroella de Montgri, el a ridicat obscurul festival local de muzică, inițiat cu ani în urmă de autoritățile locale, la rangul de eveniment muzical internațional, invitând an de an aici pritenii săi, interpreți celebri din întreaga lume, precum șu numeroși admiratori, înfăptuind un veritabil Centru Cultural Internațional susținut cu înțelepciune și generozitate de administrația locală.

Alături de R. Aldulescu, am descoperit un personaj devenit simbol al artei Renașterii șoptite pe clavecin, un bărbat rotofei și simpatic, cu o exigență artistică și măiestrie vecine geniului: R. Puyana. Interpret remarcabil al compozițiilor clasice intrate în patrimoniul universal, Puyana s-a depășir pe el însuși în concertul de la Toroella, interpretând magnific operele lui Scarlatti și ale compozitorilor spanioli din secolul XVIII. Acordurile sale cu rezonanțe miraculoase au meritat din plin ovațiile publicului, dar și îmbrățișarea noastră românească!

R. Aldulescu depășise vârsta de 70 de ani. R. Puyana bătea și el gongul anilor de glorie și înțelepciune. Amândoi însă au dăruit artei muzicale și pasionaților auditori tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, fiindcă arta lor s-a situat în acea seară printre cântările de permanență omenească și de ascultare cosmică, eternă.