Bucureștiul istoric (M. D. R. T. 2011)

Bucureștiul, situat în sud-estul țării, este de departe cel mai mare oraș românesc (cu aproape două milioane de oameni) și este centrul cultural, industrial și financiar al țării. Conform legendei locale, orașul a fost întemeiat de un cioban numit Bucur, care își păștea turmele pe malul râului Dâmbovița. Deși a fost menționat pentru prima dată în documente oficiale din secolul XV, Bucureștiul a devenit capitală a României doar la mijlocul secolului XIX.
Străzile Bucureștiului reflectă adesea supranumele "Micul Paris al Estului" dat capitalei în perioada interbelică pentru arhitectura ei elegantă și înfloritoarea viață culturală. Bucureștiul poartă, de asemenea, cicatricile celor patru decenii de regim comunist, care a ordonat demolarea unor întregi cartiere rezidențiale pentru a face loc unor largi bulevarde și a unor masive clădiri monumentale și a rapidei și uneori haoticei dezvoltări după 1989.

Primul palat voievodal  din București a fost construit din ordinul lui Vlad Țepeș, personaj istoric care a inspirat personajul Dracula din romanul lui Bram Stoker cu același nume. Palatul, reședință a domnitorilor Valahiei în secolul XV, a fost înlocuit cu o nouă curte după un cutremur devastator și un incendiu care l-au distrus parțial în prima jumătate a secolului XVIII. Rămășițele vechii curți rămas neacoperite între 1967 și 1972 ca urmare a cercetării arheologice. Fragmente din sistemul de alimentare cu apă, baia turcească a palatului, geometria internă originală împreună cu câteva elemente arhitecturale decorative și zidurile alcătuiesc acum muzeul în aer liber Curtea Veche în centrul Bucureștiului.

Cartierul istoric al Bucureștiului a cunoscut o renaștere în ultimii câțiva ani și a devenit unul din cele mai populare zone de distracții ale capitalei. În timpul verii, străzile sale - Smârdan, Franceză, Șelari, Sf. Dumitru, Gabroveni și Covaci - sunt aglomerate cu mese unde puteți savura o cafea, o bere rece sau o salată sau o friptură. (...)

Palatul CEC, una din cele mai impresionante clădiri din București, găzduiește Casa de Economii și Consemnațiuni (fosta Casă de Depozite, Consemnațiuni și Economii, pe scurt CEC, o bancă de economii de stat înființată în 1854). Acesta se află pe faimoasa Cale a Victoriei, cea mai elegantă magistrală a capitalei, și a fost terminat în 1900 într-un stil eclectic cu elemente arhitecturale franțuzești distinctive.

Palatul Ministerului Agriculturii este considerat una din cele mai frumoase clădiri din București. Acesta se află lângă Piața Universității și a fost proiectat în stilul Renașterii de un arhitect francez. A fost sediul aceleeași instituții de la terminarea sa în 1896. Clădirea în formă de U cuprinde două aripi simetrice care închid o curte elegantă. Este remarcabilă pentru basoreliefurile de pe fațada sa, ceas și cupolă.

Considerat de unii o dovadă a măiestriei constructorilor români și de alții o monstruozitate arhitecturală, Palatul Parlamentului (cunoscut, de asemenea, ca "Casa Poporului") este cu toate acestea principalul reper al peisajului urban al Bucureștiului. Subiect a trei înregistrări în Cartea Recordurilor, este cea mai mare și costisitoare clădire administrație publică din lume, cu 270 metri lungime, 245 metri lățime și 86 metri înălțime. De asemenea, se extinde cu circa 82 metri sub nivelul solul și acoperă 66.000 metri pătrați. Un milion metri cubi de marmură,  1.000 tone de bazalt, 900.000 metri cubi de lemn, 3.500 tone de cristal, 2.800 de candelabre, 220.000. metri pătrați de covor și 3.500 mp de piele au fost folosite la construcția sa printre alte materiale. 200 de arhitecți și aproximativ 20.000 de muncitori au lucrat la clădire și cele aproximativ 1.000 de camere ale sale. Construirea a început în 1980 după demolarea a șapte kilometri pătrați din vechiul centru al orașului. Cartiere întregi au fost dărâmate, în timp ce multe clădiri cu valoare istorică au fost printre acelea distruse pentru a elibera locul.
Proiectul a fost vârful de lance al dezvoltării unui nou centru al orașului, care include clădiri ce găzduiesc un număr de instituții de stat. Din fața Palatului începe bulevardul Unirii lung de 4 km și lat de 120 m, care este decorat cu un număr de mari și mici fântâni arteziene, cu sculpturi ornamentale din piatră.


Grădina Cișmigiu, cel mai vechi parc public al capitalei, este situată vizavi de Primăria Bucureștiului, pe bulevardul Regina Elisabeta. Parcul este o oază verde de 17 hectare în inima orașului, cu un lac în centrul său. A fost amenajat la mijlocul secolului XIX de un peisagist anterior responsabil al Grădinii Imperiale din Viena. Atracțiile includ o galerie circulară în aer liber cu busturile marilor scriitori români, un monument din marmură în onoarea eroilor francezi care au murit în Primul Război Mondial în România și, pe locul numit "La Cetate", ruinele unei mănăstiri construite în secolul XVIII.

Cel mai mare parc din București ocupă o suprafață de 187 de hectare și a fost inaugurat în 1936. Amenajat în nordul orașului în jurul Herăstrăului, unul din lacurile formate de râul Colentina, parcul este perfect pentru o plimbare pe jos, o plimbare cu bicicleta, o plimbare cu rolele, skateboarding sau pentru o plimbare cu prietenii la una din terasele locale. În timpul verii, puteți face o plimbare cu barca pe lac, care are o suprafață de 70 hectare. În parc se află, de asemenea, fascinantul Muzeu Național al Satului "Dimitrie Gusti", unul din cele mai mari și mai vechi muzee din Europa, cu 70 de case din întreaga țară, biserici din lemn, o moară de apă, o moară de vânt și multe unelte tradiționale.

Căldărușani este situat pe o peninsulă în lacul cu același nume, la 40 km nord-est de București, o zonă acoperită odinioară de desul Codru al Vlăsiei. Mănăstirea a fost ridicată în 1638-1639 din cărămizi și pietre de râu. Construcția de azi păstrează încă urme ale elementelor arhitecturale originale - turla, arcadele pivniței și vechea sală a tronului a domnitorului valah Matei Basarab. Mănăstirea are o bogată colecție de artă medievală, cărți vechi, câteva tablouri de început ale faimosului pictor român Nicolae Grigorescu și o expoziție de icoane vechi.

Mănăstirea Cernica, situată la doar 14 km de București, a fost construită la începutul secolului XVII în mijlocul unui lac înconjurat de păduri. Cernica este loc de pelerinaj pentru români din întreaga țară. Ei vin aici atrași de Sfântul Calinic, starețul mănăstirii între 1818 și 1850, una din cele mai importante personalități religioase din secolul XIX. Conform legendei, starețul avea darul de a citi sufletele oamenilor și era cunoscut ca exorcist, slujbă religioasă care este oficiată și în ziua de azi la Cernica. Muzeul Mănăstirii Cernica găzduiește o importantă colecție de obiecte valoroase, manuscrise, acte medievale, icoane vechi, bijuterii și tablouri. Este posibilă cazarea la cerere la un preț modic.

Splendidul Palat Mogoșoaia din cărămidă roșie se află la 14 km de București. Construit la începutul secolului XVIII de către domnitorul Constantin Brâncoveanu, este considerat o capodoperă a stilului care a combinat elemente venețiene și otomane și a devenit cunoscut ca "brâncovenesc". Palatul, care este așezat în mijlocul unei curți impresionante, are o minunată pivniță boltită și camerele fostei reședințe domnești amplasate pe fiecare parte a coridorului de la etajul superior. Are, de asemenea, o verandă cu vederea spre lac. Mogoșoaia găzduiește Centrul Cultural al Palatelor Brâncovenești, o instituție care organizează expoziții de artă etnografică și contemporană, concerte și alte evenimente culturale.

(...)

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 4-8. (Bucharest - "Little Paris of the East")

„Confesiunile unui magistrat imperfect” (RUSU 199?)

 Titus Rusu, Confesiunile unui magistrat imperfect, „Tomis”, Constanța, 199?

Fragment din volumul în curs de apariție.

(....) Fotografia a fost făcută pe o alee în Cișmigiu, a doua zi după Paște 1953. Tocmai ieșisem de la cursuri. Didina între noi apare distinsă și elegantă chiar, în raport cu celelalte femei surprinse în fotografie și care plăteau tribut sărăciei și prostului gust al epocii. Stalin murise de vreo două luni.

Didina, fiică de învățători, era originară din Râmniceni, județul Buzău. Locuia la Căminul Carpați, în aceeași cameră cu Rodica Moscu, colega mea de bancă, și ea fiică de învățători din Vatra Moldoviței, județul Suceava.

Împreună cu Didina, Rodica, Sara Leibeș și Reicher Michel, frecventam concertele simfonice de la Ateneu, recitalurile de muzică de cameră de la Dalles, spectacolele teatrale, muzeale și expozițiile de artă.

Mi-amintesc că împreună cu Sara Leibeș am vizitat expoziția retrospectivă a lui Iosif Iser de la Dalles. Sara era o fată durdulie, brunetă, cu doi ochi mari negri, iar părul ca pana corbului îl purta în două cozi lungi. Părea o figură biblică. Eu îi ziceam Sulamia. Eram sub impresia nuvelei Sulamia de Al. Kaprui, pe care o citisem într-un volum publicat de Editura Cartea Rusă. În timp ce vizitam expoziția, maestrul Iser, un bărbat în vârstă, îndesat, cu chelie, a abordat-o pe Sara și au discutat câteva minute. Sara mi-a spus că i-a solicitat să-i pozeze. Mai târziu aveam să aflu că maestrului îi plăceau mult tinerele...

Cu grupul nostru mergeam să ascultăm muzică pe discuri la Universitate, într-o sală de la etajul 4 și la sala ARLUS de pe strada Batiștei. La ARLUS aveam posibilitatea să solicităm lucrări de Bach, Mozart și Beethoven. Sorin Titel, care mai târziu avea să devină un scriitor important, se atașase și el grupului nostru, cerea aproape invariabil să asculte Poemul extazului de Scriabin. Mi-amintesc că, odată, colegul meu de grupă și de cameră de la cămin, Reicher Michel, fiul rabinului de Dorohoi, a cerut să asculte Dansurile polovțiene de Borodin. Michel Reicher mi-a mărturisit după aceea că a cerut Dansurile polovțiene din spirit de frondă față de câțiva ascultători pe care îi credea snobi.

Colegul Nicu Stancu nu era meloman, însă intrase în grupul nostru. Mereu ironic și zeflemist, poate dintr-un sentiment de premoniție, față de Didina era cald și deosebit de atent. Într-o zi de sfârșit de iarnă, în actualul amfiteatru Dongoroz de la Facultatea de Drept, Nicu i-a zis Didinei „Ghiocel”. Din cauză că venea primăvara, dar și a pulovărului alb pe care îl purta, a privirii senine, calde, sincere și prietenești. Și Ghiocel a rămas pentru noi, prietenii.

La absolvirea facultății, în 1957, grupul de prieteni s-a destrămat. Fiecare și-a urmat propriul destin. Didina a fost numită judecător la o instanță în Teleorman, iar după câteva luni a fost transferată la Tribunalul raional Hârșova. 

Mi-amintesc că în toamna anului 1958, împreună cu un grup de colegi, am fost trimiși cu camionul la recoltat cartofi, la un Gostat din raionul Fetești. Fiind după amiază, am hotărât să rămânem peste noapte la un hotel din Hârșova, iar a a doua zi să mergem la locul cu pricina.

Am căutat-o pe Didina și împreună am fost la restaurantul Rogojina, unde am stat până târziu, ascultând o muzică languroasă interpretată de o solistă grasă, acompaniată de doi lăutari țigani. Dat fiind faptul că orașul era mic și Didina era cunoscută, am fost în centrul atenției toată seara.

Peste vreo doi ani, Ghiocel a fost mutată la Tribunalul Medgidia. Acolo era președinte Stoica Ionel, om de petreceri lungi, interminabile, cu prieteni. Nu-l cunoșteam personal. Mulți îi citau glumele și replicile spumoase, uneori deocheate, pe care le debita în stare euforică, în fața unui pahar de vin. 

(...)