Bucureștiul istoric (M. D. R. T. 2011)

Bucureștiul, situat în sud-estul țării, este de departe cel mai mare oraș românesc (cu aproape două milioane de oameni) și este centrul cultural, industrial și financiar al țării. Conform legendei locale, orașul a fost întemeiat de un cioban numit Bucur, care își păștea turmele pe malul râului Dâmbovița. Deși a fost menționat pentru prima dată în documente oficiale din secolul XV, Bucureștiul a devenit capitală a României doar la mijlocul secolului XIX.
Străzile Bucureștiului reflectă adesea supranumele "Micul Paris al Estului" dat capitalei în perioada interbelică pentru arhitectura ei elegantă și înfloritoarea viață culturală. Bucureștiul poartă, de asemenea, cicatricile celor patru decenii de regim comunist, care a ordonat demolarea unor întregi cartiere rezidențiale pentru a face loc unor largi bulevarde și a unor masive clădiri monumentale și a rapidei și uneori haoticei dezvoltări după 1989.

Primul palat voievodal  din București a fost construit din ordinul lui Vlad Țepeș, personaj istoric care a inspirat personajul Dracula din romanul lui Bram Stoker cu același nume. Palatul, reședință a domnitorilor Valahiei în secolul XV, a fost înlocuit cu o nouă curte după un cutremur devastator și un incendiu care l-au distrus parțial în prima jumătate a secolului XVIII. Rămășițele vechii curți rămas neacoperite între 1967 și 1972 ca urmare a cercetării arheologice. Fragmente din sistemul de alimentare cu apă, baia turcească a palatului, geometria internă originală împreună cu câteva elemente arhitecturale decorative și zidurile alcătuiesc acum muzeul în aer liber Curtea Veche în centrul Bucureștiului.

Cartierul istoric al Bucureștiului a cunoscut o renaștere în ultimii câțiva ani și a devenit unul din cele mai populare zone de distracții ale capitalei. În timpul verii, străzile sale - Smârdan, Franceză, Șelari, Sf. Dumitru, Gabroveni și Covaci - sunt aglomerate cu mese unde puteți savura o cafea, o bere rece sau o salată sau o friptură. (...)

Palatul CEC, una din cele mai impresionante clădiri din București, găzduiește Casa de Economii și Consemnațiuni (fosta Casă de Depozite, Consemnațiuni și Economii, pe scurt CEC, o bancă de economii de stat înființată în 1854). Acesta se află pe faimoasa Cale a Victoriei, cea mai elegantă magistrală a capitalei, și a fost terminat în 1900 într-un stil eclectic cu elemente arhitecturale franțuzești distinctive.

Palatul Ministerului Agriculturii este considerat una din cele mai frumoase clădiri din București. Acesta se află lângă Piața Universității și a fost proiectat în stilul Renașterii de un arhitect francez. A fost sediul aceleeași instituții de la terminarea sa în 1896. Clădirea în formă de U cuprinde două aripi simetrice care închid o curte elegantă. Este remarcabilă pentru basoreliefurile de pe fațada sa, ceas și cupolă.

Considerat de unii o dovadă a măiestriei constructorilor români și de alții o monstruozitate arhitecturală, Palatul Parlamentului (cunoscut, de asemenea, ca "Casa Poporului") este cu toate acestea principalul reper al peisajului urban al Bucureștiului. Subiect a trei înregistrări în Cartea Recordurilor, este cea mai mare și costisitoare clădire administrație publică din lume, cu 270 metri lungime, 245 metri lățime și 86 metri înălțime. De asemenea, se extinde cu circa 82 metri sub nivelul solul și acoperă 66.000 metri pătrați. Un milion metri cubi de marmură,  1.000 tone de bazalt, 900.000 metri cubi de lemn, 3.500 tone de cristal, 2.800 de candelabre, 220.000. metri pătrați de covor și 3.500 mp de piele au fost folosite la construcția sa printre alte materiale. 200 de arhitecți și aproximativ 20.000 de muncitori au lucrat la clădire și cele aproximativ 1.000 de camere ale sale. Construirea a început în 1980 după demolarea a șapte kilometri pătrați din vechiul centru al orașului. Cartiere întregi au fost dărâmate, în timp ce multe clădiri cu valoare istorică au fost printre acelea distruse pentru a elibera locul.
Proiectul a fost vârful de lance al dezvoltării unui nou centru al orașului, care include clădiri ce găzduiesc un număr de instituții de stat. Din fața Palatului începe bulevardul Unirii lung de 4 km și lat de 120 m, care este decorat cu un număr de mari și mici fântâni arteziene, cu sculpturi ornamentale din piatră.


Grădina Cișmigiu, cel mai vechi parc public al capitalei, este situată vizavi de Primăria Bucureștiului, pe bulevardul Regina Elisabeta. Parcul este o oază verde de 17 hectare în inima orașului, cu un lac în centrul său. A fost amenajat la mijlocul secolului XIX de un peisagist anterior responsabil al Grădinii Imperiale din Viena. Atracțiile includ o galerie circulară în aer liber cu busturile marilor scriitori români, un monument din marmură în onoarea eroilor francezi care au murit în Primul Război Mondial în România și, pe locul numit "La Cetate", ruinele unei mănăstiri construite în secolul XVIII.

Cel mai mare parc din București ocupă o suprafață de 187 de hectare și a fost inaugurat în 1936. Amenajat în nordul orașului în jurul Herăstrăului, unul din lacurile formate de râul Colentina, parcul este perfect pentru o plimbare pe jos, o plimbare cu bicicleta, o plimbare cu rolele, skateboarding sau pentru o plimbare cu prietenii la una din terasele locale. În timpul verii, puteți face o plimbare cu barca pe lac, care are o suprafață de 70 hectare. În parc se află, de asemenea, fascinantul Muzeu Național al Satului "Dimitrie Gusti", unul din cele mai mari și mai vechi muzee din Europa, cu 70 de case din întreaga țară, biserici din lemn, o moară de apă, o moară de vânt și multe unelte tradiționale.

Căldărușani este situat pe o peninsulă în lacul cu același nume, la 40 km nord-est de București, o zonă acoperită odinioară de desul Codru al Vlăsiei. Mănăstirea a fost ridicată în 1638-1639 din cărămizi și pietre de râu. Construcția de azi păstrează încă urme ale elementelor arhitecturale originale - turla, arcadele pivniței și vechea sală a tronului a domnitorului valah Matei Basarab. Mănăstirea are o bogată colecție de artă medievală, cărți vechi, câteva tablouri de început ale faimosului pictor român Nicolae Grigorescu și o expoziție de icoane vechi.

Mănăstirea Cernica, situată la doar 14 km de București, a fost construită la începutul secolului XVII în mijlocul unui lac înconjurat de păduri. Cernica este loc de pelerinaj pentru români din întreaga țară. Ei vin aici atrași de Sfântul Calinic, starețul mănăstirii între 1818 și 1850, una din cele mai importante personalități religioase din secolul XIX. Conform legendei, starețul avea darul de a citi sufletele oamenilor și era cunoscut ca exorcist, slujbă religioasă care este oficiată și în ziua de azi la Cernica. Muzeul Mănăstirii Cernica găzduiește o importantă colecție de obiecte valoroase, manuscrise, acte medievale, icoane vechi, bijuterii și tablouri. Este posibilă cazarea la cerere la un preț modic.

Splendidul Palat Mogoșoaia din cărămidă roșie se află la 14 km de București. Construit la începutul secolului XVIII de către domnitorul Constantin Brâncoveanu, este considerat o capodoperă a stilului care a combinat elemente venețiene și otomane și a devenit cunoscut ca "brâncovenesc". Palatul, care este așezat în mijlocul unei curți impresionante, are o minunată pivniță boltită și camerele fostei reședințe domnești amplasate pe fiecare parte a coridorului de la etajul superior. Are, de asemenea, o verandă cu vederea spre lac. Mogoșoaia găzduiește Centrul Cultural al Palatelor Brâncovenești, o instituție care organizează expoziții de artă etnografică și contemporană, concerte și alte evenimente culturale.

(...)

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 4-8. (Bucharest - "Little Paris of the East")

Ion Cumpănașu - ierarhi și victime (GROSSU 1994)

 Sergiu Grossu, Ion Cumpănașu - ierarhi și victime, „Cuvântul românesc”, februarie 1994

In prefaţa la ediţia românească a cărţii mele „Calvarul României creştine", apărută pe la sfârşitul lunii decembrie 1992 la editura ieşeană „Convorbiri Literare", am căutat să lămuresc pe cititorii din ţară, prea puţin informaţi de activitatea mea publicistică din Exil - oglindită atât în paginile revistei Catacombes, pe care o editam la Paris între anii 1971-1992, cât şi într-o serie de cărţi documentare, în care denunţam aspectele represive ale totalitarismului marxist-leninist -, arătându-le că de problema persecuţiilor religioase din universul concentrationar al regimurilor comuniste mă ocup de multă vreme, propriu-zis din clipa în care, împreună cu soţia mea, am pus piciorul pe pământul ospitalier al Franţei.

În mod special m-a frământat situaţia comunităţilor creştine din România, în perioada sângeroasă a dictaturii proletariatului şi-a luptei de clasă, fie sub tirania lui Gh. Gheorghiu-Dej, fie sub absolutismul diabolic al cuplului Ceauşescu, şi-am dat în vileag caracterul nefast al pretinselor „relaţii" paşnice între autorităţile de Stat şi cele 14 confesiuni legale, în fruntea cărora se afla Biserica Ortodoxă Română.

Înfeudarea Bisericii ortodoxe române idealurilor fundamentale ale regimului comunist atinge, prin comportarea dezonorantă a ierarhilor, sărăcia morală, dacă nu şi laşitatea. Să nu uităm că în şedinţa solemnă a Sfântului Sinod, destinată comemorării centenarului autocefaliei Bisericii ortodoxe române, de faţă fiind preşedintele Departamentului marxist al Cultelor, Ion Cumpănaşu (un fost preot, promovat ofiţer superior în Departamentul Securităţii Statului), mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist, copleşi cu elogii ruşinoase „realegerea fiului cel mai iubit al poporului român, Dl. Nicolae Ceauşescu, în înalta funcţie de preşedinte al Republicii Socialiste România".

La închiderea acestei şedinţe memorabile, patriarhul Justin Moisescu, în numele membrilor Sfântului Sinod, al reprezentanţilor clerului şi şefilor altor culte religioase, dădu citire unei lungi telegrame, al cărei text a fost aprobat în unanimitate. Iată esenţialul: „Cu bucuria spirituală pe care o încercăm la aniversarea aces­tui act istoric de răsunet naţional al vieţii Bisericii noastre, vă aducem, scumpe Domnule Preşedinte, omagiul profundei noastre recunoştinţe pentru condiţiile de libertate religioasă deplină în care îşi duce activitatea Biserica ortodoxă română, ca toate celelalte culte şi vă asigurăm de întregul nostru devotament, de stima şi dragostea noastră sinceră..."

De ce am zăbovit atât de mult asupra comportamentului negativ al ierarhiei ortodoxe din România? Răspunsul l-am dat, de altfel, în „Prefaţa" despre care vorbesc la începutul acestui articol. Deşi tiranii de ieri s-au prăbuşit, ierarhia în cauză a rămas aceeaşi, fără nici o schimbare radicală, fără nici o abandonare a privilegiilor în mod necinstit câştigate. Ca şi cum elogiile slugarnice din trecut pot fi justificate, cum a încercat s-o facă un celebru teolog din Bucureşti, socotind cele „câteva" declaraţii glorificatoare, adresate „celui mai iubit fiu al poporului", indispensabile continuării vieţii liturgice, deoarece erau exprimate „în virtutea certitudinii că de aceasta depindea activitatea întregii Biserici".

„Chiar dacă (mă citez pe mine însumi), într-o scrisoare irenică de-acum doi ani, Biserica ortodoxă regretă că unii prelaţi n-au avut mereu „curajul martirului" şi n-au recunoscut, în mod public, „durerea ascunsă şi suferinţele poporului român", acest regret ni se pare, în lumina Revelaţiei divine, insuficient şi anemic. Ceea ce vrea Dumnezeu, şi ceea ce  dorim şi noi (...) este pocăinţa eliberatoare a totalităţii ierarhilor ortodocşi, strigătul lor de iertare către Dumnezeu şi către victimele ignorate de ei, neastâmpărul străpungerii pereţilor sufleteşti şi detectarea „urâciunilor" interioare, de care aminteşte Ezechiel, pentru ca în loc să acuze pe cei ce-i critică şi le blamează servilismul de care încă nu s-au debarasat, practicându-1 şi faţă de actuala conducere politică, da, în loc să acuze, să se acuze şi să-şi recunoască vinovăţia."

Ori această pocăinţă eliberatoare nu s-a produs în sânul ierarhiei ortodoxe române, care îşi păstrează - cu mici excepţii, cum ar fi atitudinea paşnică şi cinstită a mitropolitului Nicolae Corneanu, de la Timişoara - ţinuta orgolioasă, forjată în perioada de tristă amintire a dictaturii ceauşiste, manifestată actualmente în refuzuri, vrăjmăşii şi persecuţii de preoţi.

Serviciul de presă al Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla raportează că în ziua de 12 noiembrie 1993, o delegaţie a Bisericii române unite, condusă de episcopul de Cluj-Gherla, Monseniorul George Guţiu, s-a prezentat la reşedinţa arhiepiscopiei ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului, fiind primiţi de I.P.S. Bartolomeu Anania. Această întâlnire era iniţiată de greco-catolicii care, spre a evita a cincea iarnă cu slujbele sub cerul liber, solicită retrocedarea măcar a două din cele şase biserici şi patru capele confiscate după desfiinţarea Bisericii lor. Reprezentanţii Bisericii ortodoxe au răspuns negativ, neacceptând nici o retrocedare de biserici, deşi închise şi nefolosite. Ca şi ceilalţi demnitari ortodocşi, refractari rezolvării problemei bunurilor patrimoniale de care greco-catolicii au fost privaţi în 1948, proaspătul arhiepiscop clujean n-a ţinut seama de doleanţele comunităţii unite din Eparhia sa, şi nici de „Scrisoarea deschisă" a unui grup de cinci intelectuali din Cluj, publicată în Tribuna Ardealului din 30 noiembrie 1993, din care spicuim: „... Aflând că dialogul dintre delegaţiile Arhiepiscopiei ortodoxe şi greco-catolice nu a dat până azi nici un rezultat pozitiv, pentru a curma calvarul fraţilor români uniţi, ţinând cont de spiritul de iubire creştinească şi toleranţă de care a dat dovadă întotdeauna Biserica noastră strămoşească, vă rugăm I.P.S. Părinte Arhiepiscop să veniţi, cu un ceas mai devreme, în întâmpinarea rezolvării generoase a litigiului dintre cele două Biserici româneşti surori..."

Se cunoaşte tragedia mănăstirii Vladimireşti, aparţinând exarhatului Moldovei. In 1956, câteva grupuri de miliţieni înarmaţi, escortaţi de preoţi-turnători din regiune, au luat cu asalt în plină noapte, această vestită „Grădină a Maicii Domnului", hotărând, cu inconştienta autorizare a patriarhatului, închiderea sfântului locaş mănăstiresc, iar maica superioară Veronica Gurău, măicuţa Mihaela şi duhovnicul Ioan Iovan, arestaţi, daţi pe mâna justiţiei comuniste şi condamnaţi, de la zece ani de muncă silnică la închisoare pe viaţă. Şi totuşi, după patru ani de la Revoluţia din Decembrie şi în plină libertate religioasă, „lacrimile curg încă la Vladimireşti'''' precum ne informează S.V. Speriosu, în Cuvântul Românesc din luna mai 1993. S-a muncit mult de către obştea celor 250 de maici şi surori, revenite la Vladimireşti, în urma prăbuşirii lui Ceauşescu: au fost refăcute picturile şi mobilierul în stil brâncovenesc din interiorul bisericilor, au demolat şi-au construit din fundaţie totul „din economiile maicilor adunate timp de 35 de ani - mărturisea Maica Veronica -, din vânzarea imobilelor lor, din pensiile lunare şi donaţii de la bunii noştri credincioşi". Dar Biserica? „Nu am fost ajutate de conducerea bisericească şi de Stat". Ba, pe deasupra, patriarhia ortodoxă română şi episcopia din Galaţi manifestă aceeaşi ostilitate, ca şi-n trecut, faţă de mănăstire şi de dinamica ei stareţă. 

O altă victimă a ierarhilor ortodocşi a fost şi continuă să rămână preotul Viorel Dimitriu, de la biserica Curelari din Iaşi. Citind „Calvarul României creştine", mi-a trimis, printr-o persoană care-mi cunoştea adresa din localitatea unde ne petreceam vacanţa, o lungă şi cutremurătoare epistolă, în care îşi descrie suferinţele şi nedreptăţile pe care le-a avut de suportat, începând cu ziua de 15 mai 1983. La această dată a fost mutat, în chip abuziv, de la parohia Aroneanu la parohia Epureni, unde a stat surghiunit până la Revoluţie. Transferarea lui a avut loc după nenumărate şi penibile hărţuieli şi anchete, puse la cale nu numai de organele Securităţii, ci şi de duşmănia mai marilor Mitropoliei. „Actualul patriarh Teoctist era pe atunci mitropolit la Iaşi, se destăinuie preotul persecutat, înainte de surghiunire, m-a chemat la palat, trei zile una după alta, insistând să renunţ de a mai lucra şi catehiza copiii de la Aroneanu. Eu i-am răspuns categoric că sunt păstor şi nu voi lăsa mieluşeii ca să fug..." Ce-a urmat reiese din scrisoarea pe care i-a adresat-o Protopopiatul Iaşi la 14 mai 1983, a cărei fotocopie a trimis-o ca anexă: „în conformitate cu ordinul Sf. Mitropolii Nr. 3943/1983, vă facem cunoscut că, în urma repetatelor abateri de la disciplina bisericească, s-a hotărât ca preotul Dimitriu Viorel, parohul parohiei Aroneanu, din Protopopiatul Iaşi, să fie transferat disciplinar în postul vacant de preot paroh la parohia Epureni, comuna Novileni, pe data de 15 mai 1983..." Prin urmare, aşa zisele „abateri de la disciplina bisericească'' s-au produs pe plan catehetic: educaţia religioasă a copiilor din şcoala Aroneanu nu era pe gustul ierarhiei ieşene. Toţi copiii care veneau, de bună voie, la ora de catehizare au fost persecutaţi, purtaţi din clasă în clasă de directoarea Capsan, ca să fie luaţi în derâdere de ceilalţi şcolari, ameninţaţi cu exmatricularea, terorizaţi. Fetiţa Ancuţa Zlăvog, din clasa I a fost lovită cu ciocanul în cap de învăţătoarea Antohi. „Tare ar fi frumos - scrie părintele Viorel - dacă s-ar putea elogia undeva curajul extraordinar al acestor copii! S-a trăit la Aroneanu momente de catacombă, pe viu. Ne strângeam seara în biserică, să nu fim văzuţi de autorităţi şi ne rugam şi cântam pe întuneric, încât nu ne vedeam nici chipul, la un muc de lumânare..." Şi la parohia Epureni, în cei şase ani de surghiun permanent, preotul Dimitriu a stat sub ameninţarea autorităţilor civile şi bisericeşti. Să-1 ascultăm: „Când dădeam câte un film religios în biserică, oricât de secret aş fi lucrat, autorităţile aflau, şi urma ancheta, cu declaraţii. în cele din urmă mi-au tăiat şi curentul de la şandramaua în care făceam repetiţiile cu corul. Au fost ani şi ani de ameninţări şi tracasări. Nimeni nu ne-a acoperit, decât singur Dumnezeu cel atotputernic..." Între dovezile de persecuţie, anexate la scrisoare - citaţii la judecătoria Iaşi, certificate medicale, procese verbale de amenzi, decizii ale mitropoliei -, găsim şi invitaţia pe care i-o face arhim. Irineu Ilie, superiorul Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan, ca să viziteze, în cursul anului 1987/1988, „locurile biblice". Prezentându-i mitropolitului Teoctist această chemare, a fost refuzat şi admonestat cu cuvintele: „Ce, vrei să te duci să spui pe acolo ce-ai păţit în ţară?"

Odată cu Revoluţia din Decembrie şi cu noile vremi de libertate, calvarul preotului Viorel Dimitriu continuă, ca o dovadă că ierarhia ortodoxă, rămasă aceeaşi, nu poate ierta dârzenia slujirii preoţeşti şi curăţenia apostolatului din perioada în care ea se ploconea înaintea Belialului comunist şi-i satisfăcea mendrele.

„Nu de mult, într-o adunare în biserica Bărboi din Iaşi, unde au fost prezenţi mitropolitul Daniel Ciobotea şi episcopul Calinic - se plânge preotul Dimitriu -, am îndrăznit de-am întrebat pentru ce ierarhia nu poate să-i sufere pe preoţii exilaţi: Gh. Calciu, V. Dumitrescu, C. Avramescu etc. Şi mi-am aprins paie-n cap. Toţi m-au condamnat zicând că am stricat liniştea. întâmplarea a avut loc cu ocazia înfiinţării Frăţiei Ortodoxe la Iaşi, când a fost şi Pr. Galeriu. Fraţii mei de breaslă mă urgisesc fiindcă m-am ridicat în mai multe rânduri împotriva decăderii noastre, pentru că la biserică am folosit cântări din Oastea Domnului şi m-am opus canonizării lui Ştefan cel Mare sau practicării avorturilor. Dumnezeu să-i ierte! (...) Oficialitatea Bisericii şi astăzi îi marginalizează şi-i ignoră pe preoţii curajoşi şi activi care au un cuvânt de spus în refacerea şi corectarea prestigiului acestei instituţii. (...) Când s-a înfiinţat acea conferinţă a preoţilor pe ţară, îndată după Revoluţie, ierarhia s-a luptat s-o desfiinţeze, iar anul trecut - 1992 -, când a avut loc la Bucureşti Conferinţa laicatului ortodox, la care a participat şi patriarhul Teoctist şi s-au biciuit scăderile noastre, venind mulţi preoţi, în putere, peste laici, s-a încins o ceartă, încât mai mai să se bată. Oficialitatea Biserici nu admite nici un fel de opoziţie, vânturând mereu sloganul ascultării oarbe, şi neredresându-se deloc.

„După sărbătorile de iarnă, anul acesta, am mers la penitenciarul din Iaşi, cu tinerii noştri de la biserică, şi-am colindat atât prin careurile închisorii, unde ne aşteptau deţinuţii, cât şi pe la camere şi holuri, vizită ce a durat trei ore. Apoi am fost şi cu Ajunul Bobotezei prin celule şi le-am predicat iarăşi pe Hristos, stând de vorbă cu cei de acolo. La cererea deţinuţilor, am revenit la închisoare, pregătindu-mă pentru o misiune mai serioasă, făcându-mi un plan de lucru şi simţind o chemare deosebită în direcţia aceasta. Şi ce credeţi? Au intervenit cei de la Mitropolie, în frunte cu episcopul Calinic, un fost călugăr de la Raşca şi Putna, denigrându-ne, după spusa celor de la închisoare, cum că eu sunt un preot sectant, pe cale de a aluneca la adventişi. în felul acesta n-am mai putut merge, ne mai fiind primit, episcopul zicându-mi că n-am aprobarea Centrului. Dar la închisoarea aceasta merge şi lucrează Alianţa Evanghelică. (...) Recent m-au ameninţat de la Protopopiat că-mi vor desfiinţa parohia care a fost înfiinţată după Revoluţie, ca o reabilitare din starea de surghiun în care am fost la Epureni, sub pretextul că nu avem putere financiară să plătim toate datoriile către Centru. în mare, cam acestea ar fi problemele cu care ne confruntăm. Dacă aveţi posibilitatea să sesizaţi aceste lucruri, încercaţi să o faceţi, ca să ne ajutaţi fie la Europa Liberă, fie la o organizaţie creştină, fie prin presă. Vă mulţumim foarte mult că şi acum sunteţi alături de cei prigoniţi şi rugaţi-vă pentru noi...".

Socotim de prisos orice comentariu. Titlul articolului nostru este pe deplin justificat. Deoarece există şi-n România de azi, cum au existat şi-n România de ieri, ierarhi răzbunători şi victime nevinovate. Există inimi împietrite şi conştiinţe pătate, aceste „burdufuri vechi", neacceptate de Mântuitorul Iisus Hristos, din care este cu neputinţă să ţâşnească „vinul cel nou" al dragostei creştine şi-al jertfirii pentru aproapele căzut „între tâlhari"...