Sergiu Grossu, Ion Cumpănașu - ierarhi și victime, „Cuvântul românesc”, februarie 1994
In prefaţa la ediţia românească a cărţii
mele „Calvarul României creştine", apărută pe la sfârşitul lunii decembrie
1992 la editura ieşeană „Convorbiri Literare", am căutat să lămuresc pe
cititorii din ţară, prea puţin informaţi de activitatea mea publicistică din
Exil - oglindită atât în paginile revistei Catacombes, pe care o editam la
Paris între anii 1971-1992, cât şi într-o serie de cărţi documentare, în care
denunţam aspectele represive ale totalitarismului marxist-leninist -,
arătându-le că de problema persecuţiilor religioase din universul
concentrationar al regimurilor comuniste mă ocup de multă vreme, propriu-zis
din clipa în care, împreună cu soţia mea, am pus piciorul pe pământul
ospitalier al Franţei.
În mod special m-a frământat situaţia
comunităţilor creştine din România, în perioada sângeroasă a dictaturii
proletariatului şi-a luptei de clasă, fie sub tirania lui Gh. Gheorghiu-Dej,
fie sub absolutismul diabolic al cuplului Ceauşescu, şi-am dat în vileag
caracterul nefast al pretinselor „relaţii" paşnice între autorităţile de
Stat şi cele 14 confesiuni legale, în fruntea cărora se afla Biserica Ortodoxă
Română.
Înfeudarea Bisericii ortodoxe române
idealurilor fundamentale ale regimului comunist atinge, prin comportarea
dezonorantă a ierarhilor, sărăcia morală, dacă nu şi laşitatea. Să nu uităm că
în şedinţa solemnă a Sfântului Sinod, destinată comemorării centenarului
autocefaliei Bisericii ortodoxe române, de faţă fiind preşedintele
Departamentului marxist al Cultelor, Ion
Cumpănaşu (un fost preot, promovat ofiţer superior în Departamentul Securităţii
Statului), mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist, copleşi cu elogii
ruşinoase „realegerea fiului cel mai iubit al poporului român, Dl. Nicolae
Ceauşescu, în înalta funcţie de preşedinte al Republicii Socialiste
România".
La închiderea acestei şedinţe memorabile,
patriarhul Justin Moisescu, în numele membrilor Sfântului Sinod, al
reprezentanţilor clerului şi şefilor altor culte religioase, dădu citire unei
lungi telegrame, al cărei text a fost aprobat în unanimitate. Iată esenţialul:
„Cu bucuria spirituală pe care o încercăm la aniversarea acestui act istoric
de răsunet naţional al vieţii Bisericii noastre, vă aducem, scumpe Domnule
Preşedinte, omagiul profundei noastre recunoştinţe pentru condiţiile de
libertate religioasă deplină în care îşi duce activitatea Biserica ortodoxă
română, ca toate celelalte culte şi vă asigurăm de întregul nostru devotament,
de stima şi dragostea noastră sinceră..."
De ce am zăbovit atât de mult asupra
comportamentului negativ al ierarhiei ortodoxe din România? Răspunsul l-am dat,
de altfel, în „Prefaţa" despre care vorbesc la începutul acestui articol.
Deşi tiranii de ieri s-au prăbuşit, ierarhia în cauză a rămas aceeaşi, fără
nici o schimbare radicală, fără nici o abandonare a privilegiilor în mod
necinstit câştigate. Ca şi cum elogiile slugarnice din trecut pot fi
justificate, cum a încercat s-o facă un celebru teolog din Bucureşti, socotind
cele „câteva" declaraţii glorificatoare, adresate „celui mai iubit fiu al
poporului", indispensabile continuării vieţii liturgice, deoarece erau
exprimate „în virtutea certitudinii că de aceasta depindea activitatea întregii
Biserici".
„Chiar dacă (mă citez pe mine însumi),
într-o scrisoare irenică de-acum doi ani, Biserica ortodoxă regretă că unii
prelaţi n-au avut mereu „curajul martirului" şi n-au recunoscut, în mod
public, „durerea ascunsă şi suferinţele poporului român", acest regret ni
se pare, în lumina Revelaţiei divine, insuficient şi anemic. Ceea ce vrea
Dumnezeu, şi ceea ce dorim
şi noi (...) este pocăinţa eliberatoare a totalităţii ierarhilor ortodocşi,
strigătul lor de iertare către Dumnezeu şi către victimele ignorate de ei,
neastâmpărul străpungerii pereţilor sufleteşti şi detectarea „urâciunilor"
interioare, de care aminteşte Ezechiel, pentru ca în loc să acuze pe cei ce-i
critică şi le blamează servilismul de care încă nu s-au debarasat,
practicându-1 şi faţă de actuala conducere politică, da, în loc să acuze, să se
acuze şi să-şi recunoască vinovăţia."
Ori această pocăinţă eliberatoare nu s-a
produs în sânul ierarhiei ortodoxe române, care îşi păstrează - cu mici
excepţii, cum ar fi atitudinea paşnică şi cinstită a mitropolitului Nicolae
Corneanu, de la Timişoara - ţinuta orgolioasă, forjată în perioada de tristă
amintire a dictaturii ceauşiste, manifestată actualmente în refuzuri, vrăjmăşii
şi persecuţii de preoţi.
Serviciul de presă al Eparhiei
greco-catolice de Cluj-Gherla raportează că în ziua de 12 noiembrie 1993, o
delegaţie a Bisericii române unite, condusă de episcopul de Cluj-Gherla,
Monseniorul George Guţiu, s-a prezentat la reşedinţa arhiepiscopiei ortodoxe a
Vadului, Feleacului şi Clujului, fiind primiţi de I.P.S. Bartolomeu Anania.
Această întâlnire era iniţiată de greco-catolicii care, spre a evita a cincea
iarnă cu slujbele sub cerul liber, solicită retrocedarea măcar a două din cele
şase biserici şi patru capele confiscate după desfiinţarea Bisericii lor.
Reprezentanţii Bisericii ortodoxe au răspuns negativ, neacceptând nici o
retrocedare de biserici, deşi închise şi nefolosite. Ca şi ceilalţi demnitari ortodocşi,
refractari rezolvării problemei bunurilor patrimoniale de care greco-catolicii
au fost privaţi în 1948, proaspătul arhiepiscop clujean n-a ţinut seama de
doleanţele comunităţii unite din Eparhia sa, şi nici de „Scrisoarea
deschisă" a unui grup de cinci intelectuali din Cluj, publicată în Tribuna
Ardealului din 30 noiembrie 1993, din care spicuim: „... Aflând că dialogul
dintre delegaţiile Arhiepiscopiei ortodoxe şi greco-catolice nu a dat până azi
nici un rezultat pozitiv, pentru a curma calvarul fraţilor români uniţi, ţinând
cont de spiritul de iubire creştinească şi toleranţă de care a dat dovadă
întotdeauna Biserica noastră strămoşească, vă rugăm I.P.S. Părinte Arhiepiscop
să veniţi, cu un ceas mai devreme, în întâmpinarea rezolvării generoase a
litigiului dintre cele două Biserici româneşti surori..."
Se cunoaşte tragedia mănăstirii
Vladimireşti, aparţinând exarhatului Moldovei. In 1956, câteva grupuri de
miliţieni înarmaţi, escortaţi de preoţi-turnători din regiune, au luat cu asalt
în plină noapte, această vestită „Grădină a Maicii Domnului", hotărând, cu
inconştienta autorizare a patriarhatului, închiderea sfântului locaş
mănăstiresc, iar maica superioară Veronica Gurău, măicuţa Mihaela şi duhovnicul
Ioan Iovan, arestaţi, daţi pe mâna justiţiei comuniste şi condamnaţi, de la
zece ani de muncă silnică la închisoare pe viaţă. Şi totuşi, după patru ani de
la Revoluţia din Decembrie şi în plină libertate religioasă, „lacrimile curg
încă la Vladimireşti'''' precum ne informează S.V. Speriosu, în Cuvântul
Românesc din luna mai 1993. S-a muncit mult de către obştea celor 250 de maici
şi surori, revenite la Vladimireşti, în urma prăbuşirii lui Ceauşescu: au fost
refăcute picturile şi mobilierul în stil brâncovenesc din interiorul
bisericilor, au demolat şi-au construit din fundaţie totul „din economiile maicilor
adunate timp de 35 de ani - mărturisea Maica Veronica -, din vânzarea
imobilelor lor, din pensiile lunare şi donaţii de la bunii noştri
credincioşi". Dar Biserica? „Nu am fost ajutate de conducerea bisericească
şi de Stat". Ba, pe deasupra, patriarhia ortodoxă română şi episcopia din Galaţi manifestă aceeaşi ostilitate, ca şi-n trecut, faţă de
mănăstire şi de dinamica ei stareţă.
O altă victimă a
ierarhilor ortodocşi a fost şi continuă să rămână preotul Viorel Dimitriu, de
la biserica Curelari din Iaşi.
Citind „Calvarul României creştine", mi-a trimis, printr-o persoană
care-mi cunoştea adresa din localitatea unde ne petreceam vacanţa, o lungă şi
cutremurătoare epistolă, în care îşi descrie suferinţele şi nedreptăţile pe
care le-a avut de suportat, începând cu ziua de 15 mai 1983. La această dată a fost mutat, în chip
abuziv, de la parohia Aroneanu la parohia Epureni, unde a stat surghiunit până
la Revoluţie. Transferarea lui a avut loc după nenumărate şi penibile hărţuieli
şi anchete, puse la cale nu numai de organele Securităţii, ci şi de duşmănia mai
marilor Mitropoliei. „Actualul patriarh Teoctist era pe atunci mitropolit la
Iaşi, se destăinuie preotul persecutat, înainte de surghiunire, m-a chemat la
palat, trei zile una după alta, insistând să renunţ de a mai lucra şi catehiza
copiii de la Aroneanu. Eu i-am răspuns categoric că sunt păstor şi nu voi lăsa
mieluşeii ca să fug..." Ce-a urmat reiese din scrisoarea pe care i-a
adresat-o Protopopiatul Iaşi la 14 mai 1983, a cărei fotocopie a trimis-o ca
anexă: „în conformitate cu ordinul Sf. Mitropolii Nr. 3943/1983, vă facem
cunoscut că, în urma repetatelor abateri de la disciplina bisericească, s-a
hotărât ca preotul Dimitriu Viorel, parohul parohiei Aroneanu, din
Protopopiatul Iaşi, să fie transferat disciplinar în postul vacant de preot
paroh la parohia Epureni, comuna Novileni, pe data de 15 mai 1983..." Prin urmare, aşa
zisele „abateri de la disciplina bisericească'' s-au produs pe plan catehetic:
educaţia religioasă a copiilor din şcoala Aroneanu nu era pe gustul ierarhiei
ieşene. Toţi copiii care veneau, de bună voie, la ora de catehizare au fost
persecutaţi, purtaţi din clasă în clasă de directoarea Capsan, ca să fie luaţi
în derâdere de ceilalţi şcolari, ameninţaţi cu exmatricularea, terorizaţi.
Fetiţa Ancuţa Zlăvog, din clasa I a fost lovită cu ciocanul în cap de
învăţătoarea Antohi. „Tare ar fi frumos - scrie părintele Viorel - dacă s-ar
putea elogia undeva curajul extraordinar al acestor copii! S-a trăit la
Aroneanu momente de catacombă, pe viu. Ne strângeam seara în biserică, să nu
fim văzuţi de autorităţi şi ne rugam şi cântam pe întuneric, încât nu ne vedeam
nici chipul, la un muc de lumânare..." Şi la parohia
Epureni, în cei şase ani de surghiun permanent, preotul Dimitriu a stat sub
ameninţarea autorităţilor civile şi bisericeşti. Să-1 ascultăm: „Când dădeam
câte un film religios în biserică, oricât de secret aş fi lucrat, autorităţile
aflau, şi urma ancheta, cu declaraţii. în cele din urmă mi-au tăiat şi curentul
de la şandramaua în care făceam repetiţiile cu corul. Au fost ani şi ani de
ameninţări şi tracasări. Nimeni nu ne-a acoperit, decât singur Dumnezeu cel
atotputernic..." Între dovezile de
persecuţie, anexate la scrisoare - citaţii la judecătoria Iaşi, certificate
medicale, procese verbale de amenzi, decizii ale mitropoliei -, găsim şi
invitaţia pe care i-o face arhim. Irineu Ilie, superiorul Aşezămintelor
româneşti de la Ierusalim şi Iordan, ca să viziteze, în cursul anului
1987/1988, „locurile biblice". Prezentându-i mitropolitului Teoctist
această chemare, a fost refuzat şi admonestat cu cuvintele: „Ce, vrei să te
duci să spui pe acolo ce-ai păţit în ţară?"
Odată cu
Revoluţia din Decembrie şi cu noile vremi de libertate, calvarul preotului
Viorel Dimitriu continuă, ca o dovadă că ierarhia ortodoxă, rămasă aceeaşi, nu
poate ierta dârzenia slujirii preoţeşti şi curăţenia apostolatului din perioada
în care ea se ploconea înaintea Belialului comunist şi-i satisfăcea mendrele.
„Nu de mult,
într-o adunare în biserica Bărboi din Iaşi, unde au fost prezenţi mitropolitul
Daniel Ciobotea şi episcopul Calinic - se plânge preotul Dimitriu -, am
îndrăznit de-am întrebat pentru ce ierarhia nu poate să-i sufere pe preoţii
exilaţi: Gh. Calciu, V. Dumitrescu, C. Avramescu etc. Şi mi-am aprins paie-n
cap. Toţi m-au condamnat zicând că am stricat liniştea. întâmplarea a avut loc
cu ocazia înfiinţării Frăţiei Ortodoxe la Iaşi, când a fost şi Pr. Galeriu.
Fraţii mei de breaslă mă urgisesc fiindcă m-am ridicat în mai multe rânduri
împotriva decăderii noastre, pentru că la biserică am folosit cântări din
Oastea Domnului şi m-am opus canonizării lui Ştefan cel Mare sau practicării
avorturilor. Dumnezeu să-i ierte! (...) Oficialitatea Bisericii şi astăzi îi
marginalizează şi-i ignoră pe preoţii curajoşi şi activi care au un cuvânt de
spus în refacerea şi corectarea prestigiului acestei instituţii. (...) Când s-a
înfiinţat acea conferinţă a preoţilor pe ţară, îndată după Revoluţie, ierarhia
s-a luptat s-o desfiinţeze, iar anul trecut - 1992 -, când a avut loc la
Bucureşti Conferinţa laicatului ortodox, la care a participat şi patriarhul
Teoctist şi s-au biciuit scăderile noastre, venind mulţi preoţi, în putere,
peste laici, s-a încins o ceartă, încât mai mai să se bată. Oficialitatea
Biserici nu admite nici un fel de opoziţie, vânturând mereu sloganul ascultării
oarbe, şi neredresându-se deloc.
„După sărbătorile
de iarnă, anul acesta, am mers la penitenciarul din Iaşi, cu tinerii noştri de
la biserică, şi-am colindat atât prin careurile închisorii, unde ne aşteptau
deţinuţii, cât şi pe la camere şi holuri, vizită ce a durat trei ore. Apoi am
fost şi cu Ajunul Bobotezei prin celule şi le-am predicat iarăşi pe Hristos,
stând de vorbă cu cei de acolo. La cererea deţinuţilor, am revenit la
închisoare, pregătindu-mă pentru o misiune mai serioasă, făcându-mi un plan de
lucru şi simţind o chemare deosebită în direcţia aceasta. Şi ce credeţi? Au
intervenit cei de la Mitropolie, în frunte cu episcopul Calinic, un fost
călugăr de la Raşca şi Putna, denigrându-ne, după spusa celor de la închisoare,
cum că eu sunt un preot sectant, pe cale de a aluneca la adventişi. în felul
acesta n-am mai putut merge, ne mai fiind primit, episcopul zicându-mi că n-am
aprobarea Centrului. Dar la închisoarea aceasta merge şi lucrează Alianţa
Evanghelică. (...) Recent m-au ameninţat de la Protopopiat că-mi vor desfiinţa
parohia care a fost înfiinţată după Revoluţie, ca o reabilitare din starea de
surghiun în care am fost la Epureni, sub pretextul că nu avem putere financiară
să plătim toate datoriile către Centru. în mare, cam acestea ar fi problemele
cu care ne confruntăm. Dacă aveţi posibilitatea să sesizaţi aceste lucruri,
încercaţi să o faceţi, ca să ne ajutaţi fie la Europa Liberă, fie la o
organizaţie creştină, fie prin presă. Vă mulţumim foarte mult că şi acum
sunteţi alături de cei prigoniţi şi rugaţi-vă pentru noi...".
Socotim de prisos
orice comentariu. Titlul articolului nostru este pe deplin justificat. Deoarece
există şi-n România de azi, cum au existat şi-n România de ieri, ierarhi
răzbunători şi victime nevinovate. Există inimi împietrite şi conştiinţe
pătate, aceste „burdufuri vechi", neacceptate de Mântuitorul Iisus
Hristos, din care este cu neputinţă să ţâşnească „vinul cel nou" al
dragostei creştine şi-al jertfirii pentru aproapele căzut „între
tâlhari"...
